Dialoguri – Timpul e „doar un detaliu”

Simon Wyler: Come on. Tell me. Where have you been?
Alex: [a long pause] I’ve been trying to forget you and forgive you.
Simon Wyler: Did you succeed?
Alex: No.

(The Lake House)

Uneori, țesătura asta numită „viață” te duce pe niște căi pe care nu le-ai gândit, pe care nu le-ai așteptat, pe care poate nici nu le-ai dorit. Uneori, ai nevoie să stai de vorbă despre lucruri care te macină, pentru că simți că așa le faci să zboare și să nu te mai apese. Se nasc, astfel, dialoguri. Cu un străin, cu un om învățat, cu un duhovnic, cu un prieten, cu cel sau cea pe care îl/o iubești ori doar cu tine însuți/însăți.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

„Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru […]”
Sunt tânăr, DoamnăMircea Dinescu

Seara asta mi-a tras câteva scatoalce binevenite disperării care m-a invadat. Aerul rece și optimist îmi umple plămânii cu doze şoc de încredere și forță interioară. Și totusi, distanța dintre noi se încăpățânează să se adâncească.
Băiete!, îmi zic clipind vioi cu un zâmbet ițindu-se după temerile ce aleargă care încotro, băiete, ăsta e vaiet de babă! Te complaci în lâncezirea ta blândă din fața imaginii ei profilate pe fiordul de pe ecran, în ipoteze iluzorii și concluzii trase de păr. Acum ea doarme. Dar… dacă închizi ochii, o poți vedea dormind.”
Îți scriu cu scrâșnet și reiau melodia asta.
Tot ceea ce văd ascultând-o, sunt două mâini care se caută înfrigurate, se găsesc și se se înfășoară una pe cealaltă, își împletesc degetele, se desfac apoi și apoi din nou se cuprind într-un dans febril.
Să nu mori!”, îmi răsună în minte…Și m-am legat de catarg, ridicându-mi fața ca să primesc izbiturile valurilor din plin, așa cum se cuvine…încercând să supraviețuiesc.
Să nu mori!„, mi-au zis. „Avem nevoie de minți tinere împachetate frumos în imagini respectabile, care să atragă ochiul și să ne mărească profitul. Vrem să ne livrezi, matematic, tone de bun simț și echilibru.”
Iar noaptea devine fluidă, se suie pe birou, pe dulapuri, îmi rânjește de după un ficus. Încerc să o ignor, dar știu că e acolo, că așteaptă să adorm drămuindu-mi timpul rămas. Fantome din cristal lichid năvălesc în jurul meu și încerc să rămân o vreme în lumea aia a lor, că poate ceva interesant li se întâmplă și bucuriile or fi făcut popas măcar pe-acolo.
Încă un minut… aș trage aer în piept cât să-mi ajungă pentru încă o zi, dar nu ești și rația de ieri e pe terminate. Încă un cuvânt, îmi spun, și apoi voi lăsa liniștea să te învelească de noapte bună...

 Privi timbrul vechi și mângâie scrisoarea, datată cu doi ani în urmă…O citi pe nerăsuflate o dată, de două ori, poate de trei ori…și închise ochii ca să poată zbura înapoi, în timp:

Realitățile oamenilor uneori doar se intersectează, pentru ca apoi să se rupă iremediabil, gonind spre niște ținte, paradoxal, iluzorii. Am văzut mâini împletite și apoi disperarea ta cuibărită în inimă: „Dă, Doamne, să mai rămână o secundă! Nu, nu pleca, te implor!” Zi-mi, te rog, că nu ai să dispari niciodată, furat de aripile realităților tale!

Și mi-e teamă din nou. Dacă deja am comis cel mai mare rău din lume spărgând cronometrul ca să-i forțez oprirea dintr-un instinct egoist? Nu cumva trebuia să fi făcut ceea ce se vrea a fi „politically correct” chiar de la început? De ce am un gust amar ca și cum mi-am vândut sufletul și am cumpărat o clipă de fericire, cu nefericirea eternă atârnată de etichetă, drept bonus? De ce am impresia că te imping spre o prăpastie cu iluzia că te pot scăpa de ea? De ce mă văd mergând pe o sârmă și încercând cu disperare să nu cad, când, de fapt, ar trebui să învăț că sârmele sunt făcute în alte scopuri decât acela de a te aventura provocându-le fragilitatea? Mi-e teamă că mi-am învățat prea bine lecția de supraviețuire, ignorând faptul că există un unic colac de salvare, pentru cel care este suficient de puternic să ajungă primul la el.Și atunci, ce rost mai are supraviețuirea dacă ești singurul exemplar rămas?

Am în minte un „cântec de lebădă” trist și-mi vine să urlu ca să mă auzi: „Am nevoie de gura aia de aer pe care să o simt în piept pentru că…rația de ieri e pe terminate!” Am nevoie să-mi spăl, ritualic, mâinile în apele care scaldă fiorduri și apoi, culcată, să admir cerul cu stele într-o noapte de toamnă întârziată. Am nevoie să îngheț, din nou, ora prețioasă, ca să savurez fericirea care stă într-o strângere de mână mai mult decât orice act fizic extaziator.

Viața nu e un film. Dar dacă ar fi?


14 comentarii

  1. excursul tau aici denota o capacitate faina de sinteza si rescriere a unei idei care a imbibat mintea umana cu stropi desi cazuti pe altarul interesului: preocuparea pentru pretuirea timpului, suspendarea lui si inregistrarea de dorit a fi cat mai tehnica posibil, intocmai ca supoprturile materiale pe care informatia se stocheaza in biblioteci si arhive. Amintirile-s doar trairi ce-au suspendat in prezentul prea fraged pentru a putea fi perceput si retinut atunci trecerea secundelor. Atunci viitorul a trecut pragul temporal si amintirile din trairi pretioase devin cu timpul doar date despre care in cutia sau camera cu anale e mai greu sa accezi uneori. Doar insemnatatea face ca eticheta lui acum de-atunci sa fie acum si-n prezentul viitorului raportat la timpul intamplarii in sine. o duminica frumoasa-ti doresc, suspendata de timp tranzitoriu si reitereaza fara nostalgii lucruri frumoase ce-ti fac sufletul sa vibreze mereu. toate de bine Dagatha! 🙂

    • Mereu ai cuvinte frumoase de spus… 🙂
      Ideea e că amintirile pot rămâne suspendate sau simple înregistrări ale unor trăiri sau, dacă ai capacitatea de a face lucrul ăsta, ele pot fi resuscitate. Cum? Poți crea „povești”. Farmecul constă în faptul că „povestea” nu trebuie să redea fidel amintirea, așa cum un parfum nu trebuie să re-creeze în totalitate un episod din trecut, ci e suficient să activeze memoria involuntară și să te facă să retrăiești o senzație. Nu e nici minciună, nici ficțiune pură, dar nici realitatea imediată. E…altceva…
      Mulțumesc de gândul bun. O săptămână frumoasă să ai și tu. 🙂

  2. Se topesc zăpezile în munții nordici.
    Se împletesc năvalnice șuvoaiele și se năpustesc învălmașite curcubee peste vârfuri de brazi.
    Se clatină cercuri, se încrețește limpezimea oglinzii în care m-am închis.

    • Hehe… 🙂
      Când am fost eu acolo, am trăit o senzație ciudată: să porți un tricou în timp ce nu foarte departe se vedea zăpada.
      Mulțumesc de semn 🙂

  3. Mă iartă, n-am cuvintele cu mine de-o vreme. Am rămas prins în entr’actes-ul vieţii, pe cînd timpul îşi desfăşoară – cum altfel decît impasibil şi teatral? – monologul asupra Universului.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s