Când astrele se-mpiedică unele de altele… (Duzina de cuvinte 33)

Să fac ceva util cu viața mea zic! Că în ultima vreme, cineva a amestecat potirele ursitoarelor și s-a ales praful de stele! Și în timp ce căutam lucrul ăla extraordinar de nu l-am făcut încă, dar tare aș vrea să-l fac, aud de dincolo:

– Femeie, te-am înscris la semimarathon!

Mă uit la el naivoriu așa și nu știam dacă să mă învârt în tacerc de exaltare sau să pun mâna pe tigaia de clătite. E clar, am gândit, nu poate scăpa de mine decât dacă mă aleargă până mor.

– Foarte bine, mormăi printre dinți, zicându-mi că e o provocare pe care nu-mi permit să o pierd. Dacă el crede că pot, apoi și eu cred tot asta! Plus că mi-am găsit și lucrul-ăla-extraordinar-de-nu-l-am-făcut-încă-dar-tare-aș-vrea-să-l-fac. Sportul este rădăcinic implantat în sistemul meu…organic, așa că pot să arăt ce voltalent zace în mine! 😈 Îmi frec palmele a satisfacție și mă apuc de croit planul de bătaie. Caut pe ceilalți trei „ștafetiști” să împărțim frățește cei 21 de km, anunț rudele și prietenii, mă pregătesc psihologic pentru duminică dimineață. Toate păreau să meargă strună.

Până ieri…

M-am trezit cu o durere de gât și cu un nas curgător, care mai târziu a devenit atât de minunat și de roșu, încât aproape că mă bucuram că mi-am găsit jobul cel nou, la circul din oraș. Bonus, o otită! Suficient cât să îmi simt creierul (sau ce a mai rămas din el) sfredelit până în chintesența lui cenușie. Nu-i nimic, zic, nu mă face pe mine o răceală! Nu e timp de tristers tocmai acum! Și mă apuc de alergat, că fără antrenament nu se poate! Pornesc încrezătoare, după ce am invocat spiritele să țină norii ăia negrii dincolo de traseul pe care mi-l desenase consortul. M-am ținut voinicește după el, până când a decis că ar mai merge lungit. Traseul, zic. I-am zâmbit aproape ciresenil și mi-am luat la revedere de la el chiar acolo, în mijlocul drumului, căci îmi doream tare mult să ajung acasă pe picioarele mele și nu pe o targă. El pe ruta lui, eu pe a mea. Văzându-mă singurică gonind pe arterele ce înconjoară urbea, un câine a vrut să mă…agațe. La propriu. El a lătrat. Eu am răcnit. Amândoi ne-am speriat și am rămas stelemn câteva secunde. După ce ne-am înțeles din priviri, ne-am văzut fiecare de viața lui. El cu puricii, eu cu fiorii care îmi înmuiaseră gleznele. Drept urmare, kilometrul al saselea și jumătate din al șaptelea m-am mișcat ca o baletuvă, mai mult cu spatele să văz dacă nu mă urmărește patrupedul. Am ajuns acasă ca după bătălia de la Storsada! Epuizată din toate punctele de vedere. Mi-am repetat în gând de multe ori înainte de culcare că a doua zi aveam să fiu fresh! Și am adormit în saliniște.

N-a fost să fie! Răceala și-a pus mintea cu mine. Azi am tremurat ca un pui de vrabie golaș. Casa pare că e construită pe sistemul „carusel” că se tot învârte de dimineață. Am încercat să mănânc ceva dar n-am poftaler. Colac peste pupăză, ștafetistul numărul 4 este încă sub semnul întrebării. Ca să nu mai spunem că am citit în stele că mâine va să plouă. Așa că se anunță o zi de 1 iunie interesantă. Eu mi-am luat doza de vitriolimp și o riglă. Să văd cum pot alinia totuși astrele că sunt cam haotic plasate în ultima vreme. Dar de alergat…tot alerg! Chit că setez telefonul pe 112 să sune automat în caz de cădere.

Sursa: http://www.inimabacaului.ro/