Meniul zilei într-o zi călduroasă de vară este o provocare maximă! Mai întâi pentru că mă aflu în plină campanie de nu-am-chef-să-fac-nimic și apoi pentru că:
un copil personal + un copil (veșnic) împrumutat => atenție maximă so you don’t screw up.
Ciorba nu e bună, indiferent ce descântece îi faci. Noroc cu copilul împrumutat care o mănâncă necondiționat chiar dacă de data asta ai scăpat cam multă sare. Alte mâncăruri gătite sunt privite cu maaaare reticență, mai ales de copilul personal care are o impresie (greșită!) că ai vrea să-l otrăvești. În acest sens, singurul lucru care ar merge la prânz ar fi…„ceva dulce”, ceea ce mama enervantă din mine nu va aproba niciodată.
Resursele pentru un dezmăț culinar sunt limitate, dacă ar fi să ne luăm după goliciune frigiderului proaspăt cosmetizat. Așa că am decis să fac ceva ce nu am mai făcut de mult: paste. Știu că îi plac copilului împrumutat, deci voi avea un adept. Consortul nu zice „nu”, ceea ce iar e un plus. Eu mănânc orice, mai ales dacă e făcut de mâna omului mine, astfel că a mai rămas o singură necunoscută: copilul personal. Dar el și așa zice „nu-mi place” din principiu, înainte de a testa cu papilele-i gustative, prin urmare, nu am nimic de pierdut.
Am cotrobăit prin sertare după una bucată piept de pui și prin dulapuri după un pachet de spaghetti de la mama lor italiană. Rătăcită prin frigider stătea o conservă de ciuperci (în termen!). Am înșfăcat o ceapă medie și am obligat consortul să curețe 3-4 căței de usturoi. Tot în frigider, mai rămăseseră câteva roșii pentru gătit, așa că le-am amanetat și pe acelea. Ne-am pus șorțul de mare „chef” (și cu un sens și cu celălalt), ne-am suflecat mânecile, am zdrăngănit câteva oale să vază vecinii că aici se muncește serios, am alungat copiii la joacă și ne-am apucat cu mâinile de cap de treabă! Cu aparatul foto care necesită o vizită la service, plus niște condiții nefavorabile unei ședințe foto „ca la carte”.
Mai întâi am zăpăcit pieptul de pui. L-am făcut bucăți-bucățele, în timp ce mai aruncam câte un strigăt către copiii neastâmpărați. Apoi l-am aruncat cu ciudă într-o tigaie cu puțin ulei.
Am lăsat-o să se rumenească bine.
Între timp am măcelărit ciupercile
…și ceapa….
…și usturoiul…
…pe care le-am adăugat una câte una peste pieptul din tigaie.
Separat am fiert pastele și am dat un clocot roșiilor (curățate și date prin robot) înainte de a le pune peste toată nebunia descrisă.
Rezultatul arăta așa:
Cu o linguriță de parmezan aruncată așa…de moft, sau….
lângă un pahar de vin roșu, la sugestia consortului!
La final, lucrurile au stat cam așa:
- copilul personal a zis că nu merge, dar îmi face o favoare, păcat că am pus ciuperci;
- copilul împrumutat a mai cerut o porție
- consortul și subsemnata am înfulecat nu de foame, ci de poftă (și de vin 😀 )
- n-a mai rămas nimic pentru „mai încolo”.
Adunate toate, cred că dau bine ca bucătăreasă pentru ziua cu pricina, nu? 😀
BLOG D'AGATHA 
Apreciez efortul dar sînt de acord cu copilul personal: ciupercile nu merg acolo. Nici de parmezanul ăla de pamplezir nu prea sînt sigur. Dar ştii tu cum e cu gusturile… 🙄
Dacă reuşesc să mă ţin de treabă, poate la iarnă pun în ghivece nişte ardei iuţi de-ăia de neam prost, că ce-am acum sînt prea piticoţi pentru ce vreau să fac (din nou): pasta alio, olio e peperoncino. Asta ar cam fi reţeta săracului, ceea ce mi se potriveşte perfect. Dar pînă vara viitoare mai e. 🙂
P.S. La sosul ăla de roşii eu pun neapărat şi cimbru, dafin, piper şi boia iute. Ştii c-am făcut de vreo două ori, am pus poze. Am mai făcut o ultimă dată, tot cu carne de miel, dar n-am mai scris. Tuamne, ce se băteau lupii la gura mea! 😆
Să vă fie de bine, dragilor! 🙂
😆 Se putea să ny fii tu de acord cu „dujmanul”? 😆
Parmezanul a fost doar pentru cine a avut chef. Adică 3 din 4. Fără obligații! 😆
Ciupercile…un moft. Dar cum 3 din 4 iar n-au obiectat… 😀
La sucul de roşii mai pun şi eu, dar nu întotdeauna şi nu multe. Nu-mi place prea…aromat.
Deci…cu miel, zici…. 😀
Cineva trebuie să ţină partea celor oropsiţi… 🙄 😆
Paste cu brînză am mai făcut şi eu, dar cu telemea de vacă. E altceva. Nu mai pun decît un pic de ulei ca să nu se lipească pastele între ele, nimic altceva. Dar la cele cu sos tomat merg aromele; aşa m-am învăţat de mic copil, în special cimbrul le dădea un aer… misterios. Erau favoritele mele, avînd în vedere că maică-mea era bîtă la gătit. 😀
Mielul a fost… cadou şi am „tras” de el de la Paşti încoace. În copilărie, pastele erau de cele mai multe ori tot cu pui; uneori, rareori, mai făcea spaghetti a ragù, adică cu carne tocată mixtă porc+vită, tot în sos tomat. Ies o nebunie, if you ask me! 😉
Ciupercile îmi plac prăjite în ulei, cu pătrunjel. Hai, poate şi-o ciulama de ciuperci, dar numai atunci proaspătă.
Iar fără ciorbă aş fi fost mort demult. La propriu. Dar ştii cum sînt copiii: mofturoşi cînd sînt mici şi au (sau nu) de unde alege. Vine o vreme cînd îşi deschid orizontul culinar, dar pînă atunci trebuie să-i suporţi… sau să-i trimiţi la masă la vecini, la rude… 😛 😆
😆
Noroc că am mâncat azi că la câte ai scris aici… 😀
Îi suport, cum să nu! N-am încotro, e în fișa postului! 😉
Eh, vorbesc şi eu din amintiri. Cina din seara asta a constat din mămăligă cu ceapă asezonată cu Delikat. Dar se putea şi mai rău, aşa că sînt mulţumit. 🙂
De-ai şti ce mofturos am fost eu cînd eram mic…! 😈 No, bine că ai consultat temeinic fişa aia. Cu timpul va fi totul OK. 😉
Hm…Bună și mămăliga…Evident…dacă era asezonată cu altceva, era și mai bună… 😦
Am consultat-o, dară! Nu zic că e tocmai…completă, dar…nu mă pot plânge! 😀