„Știți…doamna dirigintă…eu…am cancer”

Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.

Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…