Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.
Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…
😦 daca o putem ajuta cu ceva sa ne spui …
Aștept să văd hârtiile…
Îmi este clar că nu s-ar cuveni să dau un like. De aceea, las astfel un semn că am citit şi că m-a atins. Dumnezeu să îi dea putere şi să o ocrotească cum ştie El că îi va fi ei mai bine.
da…
eu sper să fie bine la București…să refacă analizele și să știe exact ce are fe făcut…
Mă gândesc la ce simte ea acum…
Da…cred că e speriată…
Vara-mea…. like as putea da pentru punerea in pagina a povestii dar pentru poveste in sine nu prea…. urmarim cazul da? ne-am inteles?
Da… 🙂
Of, Doamne… Cata durere!!!
Daca o putem ajuta cu ceva, te rog sa-mi spui!!!
Ii suntem alaturi!
😦
Vom vedea…
Like pentru postare, pentru reactie si pentru ajutorul oferit! Sa speram ca situatia se va rezolva. Psihicul ei e important, e o luptatoare si imi doresc sa reuseasca!
Like pentru suf;etul ei mare si dorinta de a reusi!
Să sperăm că e puternică…
Şi like-ul meu tot pentru asta e.
Ştiu, Vero…
Pot să mă bag?Fiica mea a avut cancer, și am fost la București!Ani la rând, până în martie 2011, când la 21 de ani a pierdut bătălia. Dacă vrei, borbesc cu prietena Dariei, care în memoria ei a devenit medic oncolog, și poate merge la Cluj. Ar lua-o Alexandra sub aripa ei. Ar avea mare grijă de ea. Am ajuta si financiar! Doar să-mi spui, și mă fac luntre și punte. Cu drag, Gabriela Hornoiu
Of!!! Câtă durere.. Mi-amintesc postările tale…
Totuşi ce frumoasă poatr fi lumea asta uneori, când apare o mână întinsă…
Mulțumesc din suflet…Te țin la curent.
offf, ce poti spune cand auzi astfel de povesti? ce mai poti spune? ….
Nimic…ce să mai spui… 😦
Ce trist….nu stiu altceva ce sa spun….trist!!!! Nici nu pot sa imi imaginez prin ce trece si cum reuseste sa treaca peste asta….daca va trece…
Eu vreau să cred că există soluții încă…
Am dat like instinctiv. Dau rar likeuri. Habar n-am ce m-a apucat acum. A fost ca un gest Tourette. Așa, ca un reflex pe care nu ți-l poți explica. Și nici nu e de explicat.
Ştiu ce zici…
astea sunt cu adevarat drame…viata e prea cruda cu un biet copil de 15 ani… 😦 …
Da…aşa e…
😦
Îi cer lui Dumnezeu răbdare,
Acest boboc să se transforme-n floare,
Să fie ocrotită şi iubită,
Să aibă viaţă lungă, fericită!
Să dea Dumnezeu…
Uneori copii duc batalii prea mari pentru ei. Singuri. Dureros.
Da…Parcă prea mulți copii…:-(
Atunci cand copii au cea mai mare nevoie de parinti, acestia „cad” sau se despart.
Sa dea Domnul sa nu fie atat de rau , poate o fi ceva dar nu atat de tragic.
Din caza ca nu a ajutat-o nimeni pana aici, nici nu va indrazni sa ceara ajutor.
E foarte….bătăioasă…şi obişnuită să se descurce singură…
Sper să fie bine pentru ea…
[…] in fata mea pe feresatra si ma bucur (pot spune) de ultima mea zi de concediu….Am cetit ceva trist ….si nu stiu ce sa scriu mai departe…, am cetit cum ca “Timpul este crud , […]
Of, Doamne! Să fie puternică. Şi dacă noi putem ajuta… spune!
Deocamdată…aştept să pot vorbi cu ea…I+au furat telefonul în spital. Abia am dat de ea la şcoală. A spus că mă sună de pe telefonul mamei…dar cred că nu are numărul acolo…Abia luni cred că ne mai întâlnim…
Cum o cheamă? Să ne putem ruga pentru ea, până o vom putea ajuta cu ceva mai palpabil.
Florina Diana…
[…] https://experimentesiexperiente.wordpress.com/2014/08/26/stiti-doamna-diriginta-eu-am-cancer/ […]
Macar spune-i ca sunt multi cei ce se roaga pentru ea. Poate faci si o pagina speciala in care sa-i putem vorbi personal.Cred ca singuratatea si senzatia de abandon dor mai tare decat boala si decat ideea cumplita de cancer.Si poate nici nu-i cancer!
Cred in Dumnezeu, cred in minuni si ma rog; dar uneori intrec masura si-L cert fiindca lasa astfel de poveri pe umeri firavi de copii.Unde e dreptatea in lumea asta? Ca de nedreptate ma lovesc prea des…
Am reușit să dau de ea…Nu stă în oraș. Probabil că luni sau marți o mai vedem la școală și sper să pute vorbi mai multe.
Am rămas impresionată de cât de mulți oameni au reacționat frumos! Nici nu m-am gândit că aș putea-o ajuta așa!
Mulțumesc, Adelina dragă! 🙂
😦
Prea multe greutăți pentru un copil… 😀 iar tu ai un suflet mare
Râdeam de ce zicea DD Direct, trebuia să fie 😦 , mă ierți draga mea ?
Nu am de ce să te iert…Mi se întâmplă și mie! 🙂
Cât despre greutățile unui copil…ai dreptate…Prea multe…
A fost dureros doar sa citesc despre nefirescul turnurii unei vieti atat de tinere. Nici nu imi pot imagina ce este in sufletelul ei :-(…Sa dea Domnul sa se insanatoseasca si sa i se ia greutatea asta de pe umeri! E prea copil sa infrunte totul singura…vreau sa cred ca va fi bine, ma rog pentru Diana!
Și eu mă gândesc că trebuie să fie bine pentru ea…
Bietul copil! Ai vazut hartiile?
Nu… 😦
Nu a mai apărut… 😦
Aştept să înceapă şcoala…