Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

– Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

– Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

– Nu am apucat să-l întreb încă…

– E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)