Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

Nu am apucat să-l întreb încă…

E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)

37 de comentarii

  1. Eu sunt de părere că Dumnezeu nu trebuie prezentat copiilor ca un Dumnezeu pedepsitor. Fiindcă nu e. El este Dumnezeul Iubirii, Cel care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Mi se pare nedrept şi faţă de copil şi faţă de Dumnezeu să Îl prezentăm într-un fel în care nu e.
    Moartea este o trecere, o transcendenţă. Unchiul mort este de fapt viu alături de Dumnezeu, în Rai, pentru că a fost cu siguranţă un om bun. Iar dacă n-a fost aşa, poate s-a căit la finalul vieţii şi a fost bine-primit de Dumnezeu.
    În legătură cu povestioara… Copilaşului ar trebui să îi fie explicate pe înţelesul său mecanismele unei boli precum diabetul. Fără a învinovăţi pe nimeni, cu atât mai puţin pe el însuşi. Iar profesoara respectivă să nu Îl mai folosească pe Dumnezeu pe post de „sperietoare de ciori”.

    • Corect!! Copiii știu că Dumnezeu este întruchiparea bunătății. Cum vii tu, profesor de religie, și-i zici că tocmai Bunul Dumnezeu îl pedepsește pe el atât de rău?
      Cât despre unchiul mort…e foarte greu pentru un copil de cinci ani să înțeleagă toată povestea asta…Dar vreau să cred că l-am liniștit puțin, pentru că altfel ar fi năvălit cu alte întrebări.

      • Profesorul-profesoara respectivă de religie nu ar trebui să aibă o astfel de atitudine. Noi, ca adulţi, înţelegem altfel că există anumite consecinţe ale faptelor noastre. Adică, nu te poţi aştepta ca făcând rău să primeşti bine… Dar la copii încă nu există o limită clară între rău şi bine. Cred că la ei nici nu poate fi vorba de a face rău până la o anumita vârstă, ci mai degrabă ar fi vorba de năzdrăvănii specifice perioadei de copilărie.

        • Când e vorba despre copii, mereu e delicat! orice cuvânt, orice afirmație are un ecou atât de puternic în mintea lor, încât uneori rămâi șocat de urmările adânci pe care acestea le pot lăsa!

  2. Mi-am ferit copilul de orice doctrina religioasa. Ba chiar m-am lasat cu greu convinsa sa-l botez pentru ca mi se pare corect sa-si aleaga singur in ce si mai ales cum crede. Dar i-am vorbit mereu(si cand era mic si acum , cand e adult) despre cum trebuie inteleasa divinitatea dincolo de dogme sau numele prin care o invoci.
    Iar moartea i-am infatisat-o mereu ca pe o normalitate, nu o pedeapsa, nu un sfarsit. Cand a murit tata, adica bunica-su, ne-am dus odata sa facem curat la ormant si fi-miu, la 5 ani dadea si el cu o sapaliga in pietre si zcea: „mai, tataie, ce tare te-ai facut!”
    Pe la 4-5 ani vorbindu-i eu despre hidrocarburi, a tras o concluzie inteleapta: ca el o sa se faca carbune, ca-i mai slab, si eu o sa ma fac petrol, ca-s mai grasa! 🙂
    Sa faci din Dumnezeu o sperietoare pentru copii mi se pare josnic.

    • 😆
      Copilul tău te moștenește, clar! 😆
      Mie nu îmi plac „doctrinele” astea. Cât am fost copil, mi se păre că așa trebuie să facem și chiar îmi plăcea să merg la biserică. Apoi am avut câteva…dezamăgiri și m-am retras așa… în mine. Eu cu El.
      Dar da, e cel puțin ciudat să reacționezi așa ca dascăl…mai ales cu cei mici care sunt atât de sensibili.

  3. Moartea nu e o pedeapsă, e împlinire. Unele le poți împlini prin/cu viață, altele prin/cu moarte. Nu ai cum să explici unui copil asta, dar eu cred că mai ușor înțelege un copil moartea lui, decât părinții săi, care vor considera că plătesc, și ei și copilul, pentru ceva. Întrebarea ta nu are răspuns, fiindcă copilul acela nu are nevoie de unul, ci de alinare și călăuzire întru sfârșitul său. Din păcate, nu putem singuri să ieșim din moarte cu bine. Noi, cei vii, rămânem marcați. Cei morți, rămân duși de pe-aici. Dar nu Dumnezeu face cărțile. Dumnezeu nu stă pe un tron și dă ordine, el e doar echilibrul din noi. Dumnezeu e gândul bun și fapta bună. Dumnezeu nu e religie, e mai mult filosofie. De fapt, sunt sigură că Dumnezeul meu nu seamănă cu niciun alt Dumnezeu. Și nici cel al copilului bolnav. Eu cred în venirea aici întru împlinire în moarte. Mi-e mai ușor să accept că într-o zi voi muri chiar eu. Și, de ce să nu recunoaștem, ne descurcăm cu filosofia asta promoarte, produmnezeu atotputernic de-o veșnicie…moartea n-are legătură cu religia. Religia și-a trasat niște sarcini, pentru susținerea gândului…mă opresc, că mi-e o foameeeee! 🙂

    • Profano! te-ai oprit din frumoasa-ți filosofare întru alinarea foamei??? 😆

      Moartea… Hm…moartea e o etapă. Nici măcar nu știu dacă e „capăt de drum”. Ar fi cam trist să fie așa.
      Copilul înțelege moartea ca o dispariție. Cineva drag, pleacă pentru totdeauna. Nu va mai fi aici, nu va mai putea vorbi, cânta, merge, îmbrățișa. dacă e cineva foarte apropiat, copilul va fi marcat cu atât mai puternic. Tu, ca adult, ești șocat de multe ori când te trezești pe neașteptate cu moartea la ușă, luându-și un nou tribut. Dar ziceam că adultul și-a dezvoltat propriile mecanisme pentru a o înfrunta.
      Dumnezeu… da! Nici al meu nu seamănă cu niciunul dintre Dumnezeii imaginați de ceilalți. De aia este AL MEU!

  4. citindu-te am inceput sa simt cum fierbe in mine revolta si neputinta. dar oare sa fie neputinta? oare chiar nu avem ce face decat sa ne lasam copiii pe mana unor doctrine care nu au nimic in comun cu credinta si iubirea? de cand am auzit ca vor face religie la scoala inca de acum, din primul an, am simtit un impuls teribil sa il iau acasa si sa il educ eu, asa cum voi sti eu si voi putea. sincer.
    intrebarile lui Andrei sunt intrebarile oricarui copil ce a fost lasat (nu invatat) sa gandeasca si sa se exprime liber si care se asteapta sa primeasca raspunsuri.
    sper sa avem puterea, intelepciunea si chiar cunoasterea sa le indrumam pasii pe mai departe, indiferent de prapastiile pe care le vor auzi in jurul lor.

  5. Era să dau cu semnificaţia; după tine, noroc c-am dat refresh mai întîi. 🙄

    La capitolul ăsta cred că aş fi în stare de multe, şi nu neapărat de-alea bune. Dar nu vreau – nici n-am acum starea potrivită, sincer să fiu – ca să deschid cutia Pandorei. Am să las totuşi cîteva gînduri pe fugă.

    Ideea de Dumnezeu ca torţionar nu e deloc recentă, ci dimpotrivă. Vorba „om cu frică de Dumnezeu” relevă tot ce e de spus în privinţa asta – nu-ţi poate fi frică de ceva/cineva decît atunci cînd ştii (sau ţi se incumbă ideea) că acel ceva/cineva e capabil de a te pedepsi ori în vreun fel de a-ţi face un rău. Habar n-am cum se poate împăca asta cu ideea de Dumnezeu ca un ceva/cineva blînd şi bun care veghează asupră-ţi. Poate doar asimilînd ideile şi conceptele şi luînd ca bază formularea „Dumnezeu a creat omul după chipul şi înfăţişarea sa” să credem că acest zeu suprem nu este altceva decît unul ca noi. („What if God was one of us?” – Joan Osborne-One of us), care poate iubi şi poate urî, care poate mîngîia şi poate pedepsi în egală măsură, după cum cere situaţia. Dar unde ar mai fi măreţia divinităţii atunci, dacă EL ar fi un oarecare, cu nimic diferit de omul de rînd? Dar unde ar mai fi adevărul în afirmaţia precedentă, unde chipul şi asemănarea parcă nu lasă loc de întors?

    Părerea mea e că ne lăsăm mult prea mult păcăliţi de traduceri (lost în translation) şi pierdem ideea de bază: binele. Singurul lucru conştientizat de om, capabil să înfrunte entropia universală. Şi faptul că există o masă de energie universală capabilă să determine mersul evenimentelor la scară totală şi absolută, energie din care şi noi şi orice fiinţă şi chiar materia inertă – planetele, stelele – facem parte. Şi care în lipsă de altă denumire mai potrivită, s-ar putea numi ‘Dumnezeu’ – în toate limbile şi interpretările posibile aici pe Pămînt sau aiurea…

    • 😆
      Așteptam să apari cu „semnificația”! Editasem imediat după ce am scris, dar nu am idee de ce nu s-a salvat. Și acum când am intrat din nou, am dat peste inepția care se încăpățânase să rămână la locul ei! Unii cu „frică de Dumnezeu”, eu cu frică de Drugwash! 😆

      Da, la acest capitol putem vorbi veacuri fără să ajungem la un consens, dar fără să ne certăm neapărat.
      ”Dumnezeul torționar” le-a convenit de minune unora, pentru că așa au putut controla! De aici și teama lor de a lăsa să se descopere că Dumnezeu e „one of us” sau că e „în noi”/„parte din noi”. Dumnezeu există! Nu e niciun dubiu aici! Că fiecare îl vede diferit în funcție de (ne)educație, (dez)informare, îndoctrinare, doza de eretism sau rebeliune, asta e altă poveste.

      • Cu ochii larg deschişi, cred că n-ar trebui să existe şapte miliarde de versiuni ci numai una, cea adevărată, a acestei Unicităţi.

        Îmi repari şi mie italicul defect, te rog…? 😳 Iaca, sînt şi eu uman, nu-ţi fie frică. 🙂

          • E mai bine decît înainte, nu insist. Săr’na! 🙂

            Poate sînt prea naivo-idealist, dar cred că la nivel de simţire, acolo unde ar trebui să fim relativ egali, Unicitatea ar trebui să se dezvăluie – şi să fie percepută – exact aşa cum este, fiecăruia. 😉

              • Don’t worry, be happy! 🙂

                Diferenţa e mai mult în aparenţă, dar coborînd mult în adîncurile fiinţei nu putem fi decît asemănători, aproape identici. Doar nu vrei să intru în amănuntele raselor primordiale şi cum ar influenţa genetica răspunsul. Am ajunge la discuţii interminabile despre cîţi Dumnezei pot exista, dacă fiecare rasă a fost creată după chipul şi asemănarea propriului său Dumnezeu. Sau dacă totul e o farsă şi Cartea Cărţilor e doar o grosolană manipulare pusă la cale de către Conspiraţia Manipulatorilor Omenirii. Să introducem în discuţie şi Coranul?

                Nu crezi c-ar fi cazul să-mi tihnească berea aia, baszmeg!? 😛 😆

                • Nu știu ce să spun… Lucrez cu copiii de…13 ani de acum. Și pot spune că niciodată nu am avut măcar o clasă „uniformă” în gândire, concepții, nivel intelectual sau material. Suntem toți diferiți și unici! De aceea, avem puncte de vedere total diferite și, în plus, și un orgoliu care ne șoptește că numai noi avem dreptate în anumite privințe. În adâncurile ființei zici? Mulți nici nu ajung acolo niciodată! E trist, dar adevărat!

                  Tihni-ți-ar berea! :mrgreen:

                  • Nu putem ajunge acolo, în adînc, din viaţa de zi cu zi, fiindcă nu ni se dă răgaz de introspecţii. Dar o facem atunci cînd ne intersectăm cu evenimente dramatice, cu catastrofe de proporţii care ne zguduie suficient de puternic încît sinele ancestral comun să se ridice din sediment şi să izbucnească la suprafaţă.

                    Mulţumesc de urare, acum e deja o altă bere în acţiune. Plăcută fie-ţi seara! 🙂

  6. culmea: toată ziua am stat pe reportaje şi documentare legate de ierusalim, vehcile religii, adevăr istoric… se pare că îmi prieşte depărtarea de net, dar mă lasă cu nişte întrebări peste care mai pui şi tu gaz…

  7. […] Asta mă întreabă uneori copilul meu în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte. Uneori mă ia pe nepregătite. Uneori nu știu dacă răspunsurile mele au un ecou pozitiv în mintea lui fragedă. Alteori aș vrea să am eu însămi o minte mai sclipitoare ca să-i explic lumea pe înțelesul lui. Nu e deloc simplu. Și cred că nu e rezolvă nimic dacă scăpăm repede de orice fel de explicație aruncând totul în cârca lui Dumnezeu! […]

Lasă un răspuns la cami Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s