Trecut-au anii…

Vreo patru, mai exact, după cum mă lăudam într-o postare anterioară.

Nu mai știu exact de unde mi s-a năzărit treaba cu blogul personal, într-un moment în care habar nu am avut ce presupune asta. Știu doar că mi s-a pus de-a curmezișul și nu m-am liniștit până nu l-am creat. Din nimic. Căutând să aflu detalii, am învățat lecția asta în toți cei patru ani care s-au scurs, și tot ar mai fi câteva capitole de străbătut. Iar senzația este că asta am făcut dintotdeauna. Singurul lucru cu adevărat constant a rămas plăcerea de a scrie. S-a mai adăugat bucuria de a fi citită! 🙂

Am început mai stângaci în primul an, ca primii pași pe are îi faci uitându-te în spate să vezi dacă există cineva care să te prindă în caz de cădere. Sau măcar dacă este cineva pe aproape să-ți vadă lacrimile rostogolindu-se pe obraz, eventual să arunce o vorbă bună drept consolare atunci când ai cel mai mult nevoie de asta.

Prima mea cititoare a devenit una dintre cele mai bune prietene, chiar de la distanță. Un lucru care s-a întâmplat…nu știu cum sau când, este suficient că ne-am trezit râzând și plângând despre aceleași lucruri. O discuție pe blog, reluată în zilele următoare, un cadou – surpriză, o întâlnire pe fugă, urări cu drag în moment speciale, un umăr de sprijin, o porție bună de voie bună sau o ciupitură zdravănă… Acestea sunt lucrurile care ne-au apropiat, dincolo de pasiunea comună pentru scris.

De-a lungul timpului, oamenii au intrat, au citit, unii au rămas și au revenit cu drag. O mare parte dintre cei cu care am interacționat la începuturi au dispărut de tot din bloggosferă, alții s-au reinventat. Am schimbat stilul, am schimbat temele, chiar imaginea blogului, m-am schimbat eu însămi de-a lungul celor patru ani. Nu cred că a fost un lucru voit, conștient, ci, mai curând, a fost ca un vârtej care te ia cu el în adâncuri fără să te întrebe dacă asta e cea ce-ți dorești. Dar odată prins în el, înțelegi că este un pas important spre evoluție. Am făcut pauze și am revenit, am întrebat și am primit răspunsuri, am învățat multe despre formă și despre conținut. Am trecut de la a scrie un simplu jurnal virtual, la a scrie un blog.

„Viața aici, printre bloguri este exact la fel ca viața reală”, spunea Camelia într-o discuție pe care am purtat-o zilele trecute. Pentru că și aici se întâmplă să le crească unora aripi, poate mai devreme decât ar fi trebuit. Nu-ți rămâne timp nici măcar să spui „la revedere” sau „îmi pare rău”. Iar asta ar trebui să ne facă să ne oprim pentru o clipă din goana noastră nebună și să ne întrebăm care sunt lucrurile care merită cu adevărat.

Da, e adevărat, „timpul are prostul obicei de a fi ireversibil”, spunea Octavian Paler, dar de noi depinde să facem în așa fel încât să merite fiecare clipă.

 

30 de comentarii

  1. găsisem acum câteva minute un comentariu de la gelu: „Era cât pe ce să mă iscălesc la final. Cu starea asta mă retrag de pe acest pământ. Prea multă cafea(amară) îmi face rău. Nu era drept să mă iscălesc(mi-am dat seama că nu sunt vreun Marin Sorescu) și nici nu vreau să mă uitați… prea greu. :(” era scris la o poveste sf de-a mea, din ianuarie….
    câte bloguri ne-au tăcut de când ne ştim? da, în blogging e ca şi în viaţă: oamenii vin, iau ce au nevoie, pleacă, revin dacă mai vor, dacă mai pot… uneori se duc la cer. şi rămân cuvintele.
    tu spui patru ani, dar în inima mea parcă s-au adunat atât de mulţi de când te ştiu! 🙂
    la mulţi ani blogului tău. ţie. parcă ieri era pinţu mic…. mai ştii? 🙂 mai ştii când m-ai botezat pisicimea? (numai tu îmi spui aşa şi mi-e drag că numai tu) când am primit cartea ta… când am pierdut amândouă numerele de telefon…

    • 😦
      Am rememorat câteva dintre dățile în care poate nu l-am înțeles…poate nu am avut suficientă răbdare…
      Da…câtor oameni cu care am împărtășit lumea sta virtuală (?!) le-au crescut aripi…
      Mulțumesc, Pisicimea Ta! 😉 La fel. Se pare că am suplinit numerele alea de telefon până la urmă! 😉

      • sunt mai puţin importante numerele, este? 🙂 eu te-am sunat cândva pe un număr greşit, tu ai sunat pe altcineva… ce amintiri mai avem!

        cât despre înţelegere… eu cred că aşa trebuia să fie. ca şi faptul că acum acele cuvinte- ale lui- capătă alt sens.de ne-am putea accepta (şi ierta) mai uşor… am înţelege că timpul este atât cât trebuie să fie.

        • Da..timpul este atât cât trebuie să fie… Nu poți cumpăra, nu poți dărui, nici măcar nu poți visa veșnicia…

          Despre numere…daaa! Amintiri cu râsete! 😀
          A…constat că nici acum nu îl am. Numărul zic! 😆

                    • Cu riscul de a-i stimula lui Psi dorința de a mă electrocuta cu gheare de pisică de înaltă tensiune dramatică :), contrazic „Viața aici, printre bloguri este exact la fel ca viața reală”. Adaug un NU pe la mijloc.
                      Deși are minusul de netăgăduit al lipsei verității contactului direct și al experimentelor cu toate simțurile (a se interpreta la modul platonic ce scriu), blogosfera are un MARE PLUS: permite explorarea mai bună a iraționalului, a emoționalului din(tre) noi. Aici, avem răgaz să ne divulgăm mult mai multă cantitate/calitate sufletească decât în viața reală. E adevărat, blogosfera are un decalaj de spontaneitate, dar permite adaosuri de profunzime, pe alocuri.
                      Și încă ceva: ireversibilitatea timpului, ”atacată” de Paler, nu mă îngrijorează. Sunt puțin neliniștit de neantul de după, dar nici el nu mă deranjează excesiv. Pentru că, înapoia mea, înaintea acestei existențe, am experimentat atâta neant și nu am simțit nicio frustrare. Sănătos e să te mulțumești cu ce ai. Sau n-ai.
                      Gata cu filosofia aneantizării. La mulți ani!

                    • ştii, miai, de fapt mă gândeam astăzi, absolut din senin (deşi ningea dincolo de ferestre) că de crăciunul trecut te preumblai pe la cheia, parcă. este? şi abia ce ne cunoscuserăm…
                      cum o fi trecut timpul ăsta? 🙂
                      cum vezi îs paşnică precum un mâţ decembrist torcător supt brazi.

                    • Poate e bine să nu-i simțim trecerea, asta înseamnă că ni l-am Umplut, nu l-am lăsat să curgă în goliciunea lui ereditară.
                      Cheia a fost o experiență plăcută, mai puțin meniul a la ”Disaster Chef”, cum scriam atunci pe blog … 🙂

                    • Comicule, sper că îți fu plăcută electrocutarea cu ghearele 😆 Și că a fost un Crăciun vesel. 🙂
                      Cei din virtual sunt oameni reali care-și scriu gândurile, își deplâng frustrările sau, cum zici tu, își explorează mai bine iraționalul și emoționalul. Poate pentru unii e mai ușor să se exprime sau să „mintă”. Unii aleg să-și ascundă identitatea și asta a determinat pe alții să afirme că sunt niște măști, niște impostori. Nu e ca în viața reală pentru că aici cuvintele mai pot fi șterse, imaginile mai pot minți. Și, eventual, cei care s-au dus dincolo, încă mai există aici.

  2. eu, ca una dintre cele mai bune prietene ale tale 🙂 – noroc de faptul că nu știu să pun plangărețul că l-aș posta aici pentru că nu m-ai intitulat *cea mai bună!*, dar te iert, pentru că ar fi chiar culmea să ne supărăm și după ce îmi ridici osanale… 🙂 și la ceas de blog aniversat… 🙂 , blogul, nu ceasul, da, că despre blog vorbim… 🙂 eu zic așa… să trăiască cine scrie, să se bucure cine citește, să fie fericit cine …. trăiește… – adică, da, toți…… adorus maximus… 🙂

  3. Si cel mai important, ai un blog care mie imi place, scrii foarte curat, sincer si frumos. Nu te citesc de mult, dar mai intru pe blogul tau macar o data pe saptamana. De ce nu iti cumperi un domeniu?

  4. Un tip, al cărui nume nu spune încă prea multe fiind mai cunoscut ca „omul din spatele campaniei online a lui Iohannis”, spunea într-un interviu că bloggingul din România suferă de „mari orgolii, păreri prea puţin avizate şi cu zero disciplină”. Şi-i dau dreptate. Tu însă, eşti una dintre excepţii.
    La mulţi ani !

  5. spunea Oana Mihai zilele trecute ca copiii nostri au crescut impreuna. cam asa si cu flacaii nostri. de patru ani ne consultam, ne citim, ne incurajam si ne bucuram ca suntem si ca ne cunoastem.
    suisuri si coborasuri, la fel ca in viata.
    hai sa fim sanatoase si sa ne citim si la pensie :).

  6. Nu pot să cred că sunt doar 4 ani, nu pot. Mi se pare că te știu de o viață și, vorba aceea, dacă treceam una pe lângă alta pe stradă nu ne-am fi dat seama cât de multă nevoie avem una de alta…
    Ce ți-e și cu viața asta.
    Felicitări pentru ceea ce ești și pentru ceea ce faci.
    Viața este oribilă, în cea mai mare parte a ei, dar cu instinct de conservare ca al tău, ajungi să trăiești veșnic și să mai fii și fericită.
    I love you!
    🙂

    • Nu știu dacă e oribilă viața… Parcă nu aș crede, dacă mă uit așa…în urmă. Dar am avut mereu norocul să întâlnesc Oameni care să mă repună pe direcție. Și ei nici nu știu măcar asta! 🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s