Pentru că e februarie…și pentru că e 9…

„Mami, de ziua ta, vreau să-ți cumpăr o bijuterie din banii mei” 🙂 ❤

Una din micile bucurii aduse de 9 februarie anul acesta… Până la urmă n-a fost o bijuterie, dar a fost ceva care să mă bucure pe mine și să-i satisfacă lui nevoia de a face un cadou doar din partea lui. 🙂

Cu fiecare an, ziua asta de 9 devine din ce în ce mai ștearsă. Nu știu dacă e de vină vârsta sau noua perspectivă asupra lucrurilor odată cu niște schimbări mai mult sau mai puțin plăcute în existența efemeră. Nici nu știu dacă noi, oamenii, ne-am transformat într-atât încât ne punem greșit prioritățile și lăsăm deoparte lucruri importante – uneori chiar pe noi înșine! Dar aș căuta printre creioanele colorate ale Pințului să-i mai dau un contur, ca să nu se piardă de tot! Până la urmă, e o zi însemnată, nu o zi ca oricare alta, cum tot încearcă să mă convingă câte cineva.

Da, Timpul trece. Nepermis de repede. Și aproape îi aud răsuflarea cinică de fiecare dată când câștigă câte o bătălie cu mine, muritorul. Și anul ăsta m-a prins pe picior greșit. După o sesiune de somn agitat cu delir, după o luptă cu mine și cu mintea mea obosită, după o încercare eșuată de a-mi organiza rațiunea și sufletul astfel încât să vorbească ambele aceeași limbă. Și m-a doborât trecând în goană pe lângă mine, înainte ca acele ceasornicului să-și poată face turul de onoare al cadranului într-un ritm cel puțin decent. M-a lăsat cu gura căscată și cu dorința de a-mi recupera măcar câteva clipe din ziua furată. Sau pierdută cu gânduri mai mult sau mai puțin asortate cu evenimentul.

Dacă m-ar întreba cineva despre o imagine pe care o conectez cu starea de fericire, mă întorc mereu la casa bunicilor. Poate pentru că sunt vremuri pe care nu simt că le-aș fi exploatat așa cum trebuie. Poate pentru că îmi lipsește enorm viața aceea fără griji și libertatea „cât o grădină de mare”. Și mă apucă un dor periculos. Astfel că mai înghit câteva amintiri ca să nu cumva să le uit și pe alea în timp ce alerg cine știe spre ce în fiecare zi. Mă întorc acolo cu un amestec de nostalgie și durere pentru că locul acela nu mai există astăzi decât mutilat de oameni cu orgolii.

M-am gândit azi mult la tine, tataie! La câte aș fi putut să-ți povestesc, la câte aș fi vrut să-mi povestești. La cum ne-am fi urat „La mulți ani!”, la cadoul pe care cu siguranță l-ai fi pregătit din timp, ca de obicei. Poate că ar fi trebuit să-ți las o floare la căpătâi…În schimb ți-am aprins doar un gând și l-am lăsat să ardă azi toată ziua, printre urări, cadouri, gânduri frumoase.