„Primăvara asta n-o să mă găsească acasă…”

Te ia prin surprindere, te izbește, zdrobindu-ți mințile. După ce te-a pândit o vreme, să vadă cât ești de fericit, cât de frumos crești, câte lucruri te așteaptă să le înfăptuiești, se repede flămândă spre tine. Fără milă. Fără preambul. Fără măcar o notificare prealabilă. Nici ursitoarele nu au voie să citească asta când stau la căpătâiul nou-născutului. Și dacă ai timp să arunci o privire peste umăr, aproape poți să o zărești hulpavă și cu dinții rânjind a victorie meschină.

Ne pare rău…diagnosticul s-a confirmat…aveți cancer…

„Ne pare rău…”

De ca și cum ar putea fi tras cineva la răspundere pentru faptul că au răsărit celule nenorocite, distrându-se printre cele sănătoase într-o joacă stupidă, nedreaptă, sfâșietoare de-a cine crește mai repede.

Mintea refuză să accepte, pentru că este unul din acele lucruri care ție…nu ți se pot întâmpla, nu-i așa? Și după ce navighezi cu disperare printre „de ce”-uri, te lași pe un fotoliu ostenit și gata să renunți. Astfel că, după ce te-a paralizat psihic, nenorocita pune stăpânire treptat pe toată ființa ta. Da, te des-ființează la propriu! Iar organismul cedează pas cu pas până ajungi de nerecunoscut chiar și pentru tine. Nu știi dacă să lupți sau să renunți pentru că totul pare imposibil. Și chiar în momentul ăsta de cumpănă, vine dumneaei din nou și zice:

„Bun, să zicem că te las să te împotrivești. Arunc o licoare magică și dacă o prinzi, te las să trăiești”

Ce faci atunci? Te trezești! Alergi, suni, cauți, întrebi, cheltuiești și, cel ai important, reîncepi să speri! Dai deoparte toate obstacolele. Nu găsești tratamentul? Nu-i nimic, ai prieteni – că doar lucrezi în domeniu. Iată-l. E scump? Nu-i nimic! Ai prieteni și vor face tot ce pot să strângă suma în timp record. E dureros? E greu e îndurat? Nu-i nimic! Lupți până la ultima picătură de sudoare pentru că unele tratamente se vând cu promisiuni. Apoi observi că viața ta pare din nou normală. Râzi, călătorești, ai grijă ce mănânci, îți faci cu regularitate analizele și în continuare speri! Până într-o zi când primești o hârtie cu antet, pe care sunt scrijelite niște cifre. E de fapt un cod prin care ți se semnează sentința. Iar tu, mirat, te uiți din nou peste umăr, în timp ce nenorocita îți rânjește din nou:

Aș! A fost o glumă. Doar nu credeai că…

Ba tu chiar credeai! Ai crezut cu fiecare celulă sănătoasă rămasă în corp că va funcționa…

Săru-mâna, mamă, săru-mâna tată! De azi înainte eu vă voi privi de dincolo

Îți faci ordine în gânduri. Te ierți pentru câte nu ai făcut așa cum ai fi vrut. Le ceri iertare și celorlalți pentru că nu ai fost cum ar fi vrut să fii. Nu mai încerci să înțelegi, nu te mai împotrivești. Cărțile astea cu file îngălbenite sunt scrise cu mult înainte de a ne naște și nu pot fi nici deschise ca să știm din timp ce ni se întâmplă, nici șterse…Facă-se voia Lui…

La revedere, iubita mea soție.. De azi înainte te voi veghea de dincolo

Și te desprinzi cu luciditate din ultima îmbrățișare, a cărei memorie o iei cu tine dincolo, drept umbră a vieții tale aici. Simți că oboseala îți vlăguiește trupul, până la ultima bătaie a inimii. Și apoi…pleci. Cu un sunet de bocet în surdină care să te petreacă pe lumea cealaltă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Zilele trecute o citeam din nou pe Gabriela. Am putut să trag cu privirea dincolo de cortina ei… Fiecare postare doare. Chiar și pe un străin ca mine, care se trezește rătăcind printre finaluri, lacrimi, frici, urlete, berze, primăveri goale și tristețe. Multă tristețe. Nu pot decât să-mi înghit câte o lacrimă și să tac. Ce poți să-i spui unei mame care e nevoită să-ți trimită copilul înaintea ei în brațele vreunui înger? Că așa a fost să fie? Că așa e mai bine? Că nu mai suferă? O fi suficient? Refuz să-mi imaginez chiar și pentru o clipă fugară ce gânduri tăioase și ce încleștări de pumni…

Iar astăzi…ne-am luat cu toții la revedere de la Răzvan. Sper să-și fi găsit liniștea și calea luminată…

Drum bun, Răzvan! Odihnește-te în pace!

10 comentarii

  1. Unchiul meu s-a simtit ieri sera rau. Azi noapte l-au dus la spital. Au zis ca echografic nu gasesc nimic, ca-i vor face un RMN peste doua zile. Cu mari insistente, fiindca nu mai suporta durerile, i l-au facut pe la pranz. De acolo l-au dus direct in sala de operatie. Medicul a iesit dupa nici jumate de ora si i-a anuntat familia ca l-au inchis la loc, n-au ce sa-i mai faca. Sa-l ia acasa, sa moara pe perna lui. Nu stiu daca maine in zori il mai gasesc in viata, cand ies din tura…
    Totul telegrafic, fara multe cuvinte. Simplu, sinistru si fara explicatii. Si doare…De ce se intampla asa, nu stiu…

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s