Am dansat! Pentru spitalul copiilor! Și pentru mine!

” Dacă ai un vis, trezeşte-te şi urmează-l!”

Nu știu cine a zis asta, dar ar trebui scris mare pe un perete, cel pe care îți arunci prima dată ochii în zorii zilei!

Da, trezește-te! Fă din visul tău o realitate, altfel, se va pierde printre mulțimea de sinapse care-ți păstrează creierul viu, și te vei trezi spre finalul unei vieți că l-ai uitat. Aproape că nu e important dacă l-ai atins în forma în care ți s-a arătat inițial, contează potecile pe care le-ai bătătorit ca să ajungi până acolo. De multe ori, tocmai aceste drumuri te duc spre oameni, locuri sau situații neașteptate ce îți vor schimba, cu siguranță viața.

Totul începe de timpuriu…

…când lumea abia se construiește în jurul tău.

Multe vise a avut copilăria mea! Pe unele le-am împlinit, pe altele le-am adaptat, în timp ce o mare parte au rămas undeva în stand-by, așteptând o oportunitate să iasă la suprafață. De exemplu, visam să am o motocicletă. Îmi imaginam că mă iau la întrecere cu vântul și că pot evada când lucrurile nu se întâmplau cum mi-aș fi dorit. Visul există încă, deși ușor estompat de un sentiment de paranoia privind siguranța pe drumurile noastre. Apoi am visat să călătoresc, să văd locuri despre care credeam atunci că sunt prea departe pentru a putea ajunge vreodată acolo. Așa a venit vremea Norvegiei! 🙂 Sau a Italiei, a Greciei, a Franței, a Germniei, și a Turciei, a Cehiei…

Nu voi face o listă cu vise împlinite și neîmplinite. Voiam, doar, să ajung la visul visurilor 🙂 Am iubit mereu dansul! Evident, în strânsă legătură cu muzica! În momentele mele mai frumoase sau mai dificile, mă imaginam fie dansând, fie cântând (da, știu ce vreți să spuneți 😈 ), fie ascultam muzică pur și simplu. Dumnezeu nu m-a înzestrat cu vreun talent în acest sens, doar mi-a lăsat portița asta spre relaxare, ca să nu-mi pierd mințile când dau de dracu greu.

Încurcate sunt căile…

…sau nu?

Tot ceea ce ni se întâmplă este un lanț infinit de cauzalități și efecte, iar la final, tragi linie și concluzionezi că despre asta este, până la urmă, viața! Nu lipsește elementul surpriză, ăla care te lasă cu gura căscată când ți se „întâmplă” un lucru la care nu te-ai fi gândit.

Pe principiul „Nu știi de unde sare iepurele” am acceptat mereu provocări, fără să vizualizez conștient unde vor duce. Nu m-am gândit dacă „are sens sau nu” să fac un lucru ivit „din senin”, ci, mai curând, mi-am zis mereu că totul se întâmplă cu un scop. Și nici nu trebuie să înțelegi întotdeauna scopul, mai ales dacă te-ai simțit bine făcând un lucru sau altul.

Mai întâi a apărut Alex cu visul lui imposibil (?!) de a construi un spital pentru copiii bolnavi de cancer. Ideea s-a potrivit mănușă cu pasiunea mea pentru mișcare. Așa că am alergat, am donat, m-am simțit bine și fizic și emoțional. Toată treaba asta mi-a adus-o în cale pe Elena. Iar ea mi-a amintit că am un vis pe care l-am lăsat în letargie prea multă vreme. Mi-am dat seama că l-am amânat mereu cu scuze mai mult sau mai puțin plauzibile și că îmi este la îndemână să-l împlinesc, cu adaptările de rigoare.

Și am dansat! Pentru spitalul copiilor. Și pentru mine!

În loc de concluzie…

Încercând să-mi construiesc discursul aici, am dat (întâmpător sau..nu! 😀 ) peste o poveste cu un copil care crede în vise:

„Voi, adulții, mă întrebați adesea ce vreau să mă fac când voi fi mare. Nu știu răspunsul, dar sunt sigur că îmi voi duce la capăt fiecare vis. Așa cum ar trebui să facă toți copiii de pe acestă planetă minunată.”

3 comentarii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s