Poveste

Acolo
între albastrul cerurilor
și seninul mării
ne-am făcut privirea căuș
și am pus-o
să ne mângâie
mie ochii închiși,
ție tâmplele obosite.

Nu am vorbit de inimi frânte
și nu ne-am numărat șanse,
ci ne-am croit vise perechi
unul pe față, unul pe dos…
Le-am aruncat apoi pe vârful ascuțit al muntelui aceluia,
departe de ceilalți,
distrugătorii de vise,
și, mai ales,
departe de noi,
ca să putem alerga din nou după ele
să ni le luăm înapoi
cu aerul muntelui
impregnat în țesăturile lor.

„-Cât mă iubești?”
„-Până la vârful ascuțit al muntelui aceluia!”
„-Doar atât?”
„-Până la seninul cerului aceluia!”
„-Doar atât?”
„-Atunci, până la zborul înalt al visului aceluia!”