Când te năpădesc amintirile (Jurnal de vacanță 3)

Sunt în concediu. Unul inedit. Două săptămâni prin țara asta frumoasă, prin zone pe unde nu am mai fost. Dar „trecerea” se face pe diagonală, prin inima țării, pe unde îmi regăsesc originile ardelenești.

Bunicii mei au fost oameni deosebiți! Frumoși și muncitori. Oameni pe care am reușit să-i cunosc prea puțin, pentru că s-au dus mult prea repede. Toată lumea îmi spune că semăn foarte bine cu bunica mea. Strașnică femeie! De la ea am moștenit fruntea lată, temperamentul și hotărârea cu care s-a încăpățânat să lupte mereu, până a răzbit. Sau măcar până i-a arătat destinului că are de furcă dacă i se pune de-a curmezișul! Eram mică tare când bunica și-a rupt mâna. A căzut de pe bicicletă într-una din zilele când alerga să ducă lapte în stânga și în dreapta. Țin minte că a venit acasă și și-a încălzit repede niște apă pe sobă să se spele de sânge și praf, ca să meargă la doctor. Stăteam pitită sub masă și îi observam mișcările rapide. Știu că m-am gândit atunci că e foarte curajoasă și foarte puternică! Ce știam eu? Eu plângeam pe înfundate noaptea de la un furuncul nenorocit. Dar ea, părea așa de sigură pe ea și nici măcar nu vărsa o lacrimă!

Și făcea bunica niște plăcinte dumnezeiești! Pe plită. Le mâncam pe pragul ușii de la cămară.

Și mă iubea bunica tot dumnezeiește! Dormeam între ei doi când mergeam la Dej, în puținele veri pe care le-am prins acolo.

Pe bunicul mi-l amintesc trist. Și singur. După ce s-a stins bunica, ne scriam scrisori. Și acum le păstrez, doar că mi-e teamă să le deschid din nou, pentru că mă gândesc cum aș reciti și resimți toate cuvintele lui așternute pe hârtie. Eram la școala generală, iar schimbul de scrisori era o adevărată aventură. Le așteptam cu nerăbare și îi răspundeam cu mare drag! Bunicului meu, Izidor, i-am promis că voi scrie o carte! Într-una din scrisorile mele către el. Și am scris-o! Nu o carte grandioasă. O carte pentru sufletul meu. Și pentru al lui.

Ieri am trecut pe lângă casa bunicilor. Vândută de multă vreme, se încăpățânează să rămână în picioare, printre mașini și construcții despre care mi-e ciudă că și-au făcut loc tocmai acolo! Și iar mă gândesc că dacă aș putea să cer ceva măreț Cuiva vreodată, i-aș cere măcar o zi înapoi din copilăria mea. Să apuc să le spun și bunicilor mei ce nu le-am putut spune niciodată…

Mi-a rămas doar dorul. Și un gust amar. Al neputinței. E, poate, printre puținele dăți când mi-aș fi dorit să fiu bogată! Da, amintirile nu pot să le (răs)cumpăr. Și nici anii trecuți. Dar măcar o casă bătrânească, mai importantă pentru mine decât pentru orice alt proprietar!