Când te năpădesc amintirile (Jurnal de vacanță 3)

Sunt în concediu. Unul inedit. Două săptămâni prin țara asta frumoasă, prin zone pe unde nu am mai fost. Dar „trecerea” se face pe diagonală, prin inima țării, pe unde îmi regăsesc originile ardelenești.

Bunicii mei au fost oameni deosebiți! Frumoși și muncitori. Oameni pe care am reușit să-i cunosc prea puțin, pentru că s-au dus mult prea repede. Toată lumea îmi spune că semăn foarte bine cu bunica mea. Strașnică femeie! De la ea am moștenit fruntea lată, temperamentul și hotărârea cu care s-a încăpățânat să lupte mereu, până a răzbit. Sau măcar până i-a arătat destinului că are de furcă dacă i se pune de-a curmezișul! Eram mică tare când bunica și-a rupt mâna. A căzut de pe bicicletă într-una din zilele când alerga să ducă lapte în stânga și în dreapta. Țin minte că a venit acasă și și-a încălzit repede niște apă pe sobă să se spele de sânge și praf, ca să meargă la doctor. Stăteam pitită sub masă și îi observam mișcările rapide. Știu că m-am gândit atunci că e foarte curajoasă și foarte puternică! Ce știam eu? Eu plângeam pe înfundate noaptea de la un furuncul nenorocit. Dar ea, părea așa de sigură pe ea și nici măcar nu vărsa o lacrimă!

Și făcea bunica niște plăcinte dumnezeiești! Pe plită. Le mâncam pe pragul ușii de la cămară.

Și mă iubea bunica tot dumnezeiește! Dormeam între ei doi când mergeam la Dej, în puținele veri pe care le-am prins acolo.

Pe bunicul mi-l amintesc trist. Și singur. După ce s-a stins bunica, ne scriam scrisori. Și acum le păstrez, doar că mi-e teamă să le deschid din nou, pentru că mă gândesc cum aș reciti și resimți toate cuvintele lui așternute pe hârtie. Eram la școala generală, iar schimbul de scrisori era o adevărată aventură. Le așteptam cu nerăbare și îi răspundeam cu mare drag! Bunicului meu, Izidor, i-am promis că voi scrie o carte! Într-una din scrisorile mele către el. Și am scris-o! Nu o carte grandioasă. O carte pentru sufletul meu. Și pentru al lui.

Ieri am trecut pe lângă casa bunicilor. Vândută de multă vreme, se încăpățânează să rămână în picioare, printre mașini și construcții despre care mi-e ciudă că și-au făcut loc tocmai acolo! Și iar mă gândesc că dacă aș putea să cer ceva măreț Cuiva vreodată, i-aș cere măcar o zi înapoi din copilăria mea. Să apuc să le spun și bunicilor mei ce nu le-am putut spune niciodată…

20160729_202025[1].jpg

Mi-a rămas doar dorul. Și un gust amar. Al neputinței. E, poate, printre puținele dăți când mi-aș fi dorit să fiu bogată! Da, amintirile nu pot să le (răs)cumpăr. Și nici anii trecuți. Dar măcar o casă bătrânească, mai importantă pentru mine decât pentru orice alt proprietar!

14 comentarii

  1. Cand vezi aceasta casa poate nu vezi nimic deosebit, dar cand privesti cu ochii sufletului vezi mult mai mult. Vezi clipe traite, copaci care nu mai exista. Parul cu pere zemoase in care ne cataram fara sa ne gandim ca e inalt. Nu mai vorbesc de „pomniterul” cu dude negre, imense care ne colorau buzele…era o adevarata aventura sa le culegi la intrecere cu graurii la 5-10 m inaltime… Fantana cu apa rece ce ne racorea in zilele fierbinti…cu laptele pus la pastrare… si o mie de amintiri.
    Multumesc bunici, multumesc Diana!E o adevarata binecuvantare sa stii ce comori ai primit si care le duci in suflet si de acolo le faci cadou si generatiilor viitoare.
    E important sa ne gandim noi ce lasam copiilor nostri… Casa parinteasca nu se vinde… spune melodia…si da… e ca si cum ti-ai vinde o bucata din suflet!
    Natura si tot ce este in ea nu este primita de la stramosi ci este imprumutata de la copii nostri…

    • Ooo, câte amintiri am și eu! Și le mai „aprind” la intervale de timp, parcă de teamă să nu le pierd de tot!
      Mulțumesc și eu că ai acceptat să ne duci acolo!!!! ❤

  2. Reblogged this on Suflet in lumina! and commented:
    Cand vezi aceasta casa poate nu vezi nimic deosebit, dar cand privesti cu ochii sufletului vezi mult mai mult. Vezi clipe traite, copaci care nu mai exista. Parul cu pere zemoase in care ne cataram fara sa ne gandim ca e inalt. Nu mai vorbesc de „pomniterul” cu dude negre, imense care ne colorau buzele…era o adevarata aventura sa le culegi la intrecere cu graurii la 5-10 m inaltime… Fantana cu apa rece ce ne racorea in zilele fierbinti…cu laptele pus la pastrare… si o mie de amintiri.
    Multumesc bunici, multumesc Diana!E o adevarata binecuvantare sa stii ce comori ai primit si care le duci in suflet si de acolo le faci cadou si generatiilor viitoare.
    E important sa ne gandim noi ce lasam copiilor nostri… Casa parinteasca nu se vinde… spune melodia…si da… e ca si cum ti-ai vinde o bucata din suflet!
    Natura si tot ce este in ea nu este primita de la stramosi ci este imprumutata de la copii nostri…

  3. Casa bunicilor e cea din amintirile tale, nu cea din poză. Fiindcă acolo, în adîncul sufletului, e tot ceea ce a făcut-o nepreţuită: bunicii, cu prezenţa lor unică şi inconfundabilă. Aceea este singura casă bătrînească pe care ţi-ai putea-o dori vreodată. 😉

  4. Poate ca ar fi mai putin dureros daca ai sti ca ei stiu de gandurile tale?
    Dovezi nu am, dar asa cred, pentru ca asa pare firesc…

    Dupa cum la fel de firesc ai reusit sa creezi „Necugetarile”. Imi place titlul si cum ai simtit ca trebuie realizata. Cand facem lucruri pentru noi si dragii nostri pur si simplu pentru ca asa simtim ca e bine,
    cred ca acestea devin nestemate!
    Poate ca aceste cuvinte trebuiau lasate dincolo, unde prezentai cartea, dar s-a intamplat asa.
    Amintirile sunt importante, dar si momentul prezent este poate si mai important…
    O seara buna sa ai!

    • Știi că uneori mă gândesc și eu la asta? La faptul că ei sunt pe undeva pe acolo și că „mă văd”, nu în sensul propriu, desigur. Aș vrea tare mult să știe că sunt în inima mea! Că îi pomenesc în gânduri și amintiri, că nu am uitat nimic din ceea ce am trăit împreună și că mor de dorul lor! 😦

  5. Oh, cum te înțeleg! De la casa bunicilor m-am întors acum. Ai mei sunt încă în viață, dar sentimentul ăla de neputință de care spui tu, îl am și eu când o văd pe Bunica ținută din treburile ei de un AVC, iar pe Bunicul care iubea atât de mult munca în grădină, obligat să stea în casă, să aibă grijă de ea…

    • 😦
      Da…nu știu cum e mai…„bine”…să îi ai…indiferent cum sau…doar să visezi frumos la ceea ce a fost cândva…
      Mie tare mi-e dor de bunicii mei… 😦

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s