Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

7 comentarii

  1. Eu am stat cu prietena mea timp de 6 luni, câte 4 ore pe zi. 13 operații. Lumea pleca, lumea venea, am cunoscut sute de povești. Acolo m-am vindecat de depresia personala, pt că dacă vezi durerea fizică adevărata, se duce orice spaimă de-a ta închipuită.

Lasă un răspuns la eumiealmeu Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s