Cu Oana Moraru în „Dialogul Transformării”

Știu sigur că nimic nu este întâmplător și de câte ori mi se întâmplă vreo confirmare în acest sens, rămân cu un zâmbet tâmp pe față: „Wow, asta [experiența] tocmai mi s-a întâmplat mie!”

Nu este întâmplător faptul că am cunoscut-o pe Adina – Septembrie Joi. Și după multele experiențe avute împreună de vreo trei ani, nu este întâmplătoare invitația ei de a participa la Conferința „Dialogul Transformării” de azi.

Nu este întâmplător nici faptul că pe Oana Moraru o urmăream de ceva vreme, la sugestiile minunatei mele surori, care mă ține la curent cu tot ce este de calitate în treburile astea legate de parenting. Cum la fel de neîntâmplător este și că traversez o perioadă în care calitățile mele de mamă îmi sunt puse la grea încercare. În care am senzația că am pierdut controlul (?!) și că stric nu numai relația cu propriul copil, dar și armonia în care se presupune că trebuie să îl ajut să se dezvolte.

Un dialog cu adevărat al transformărilor

Știam că sunt… oarecum defectă. Nu este nici pe departe o lamentare și nici o autoetichetare menită să dezvăluie cât de jos este self-esteem-ul personal. Ci o constatare reală și re-ve-la-tă de experiențele și experimentele proprii de-a lungul timpului. Știam și faptul că, totuși, ceva fac greșit în educarea propriului copil. Știam și ce anume. Ceea ce îmi lipsește, încă, este modalitatea de a lupta cu mine însămi, ca adult care poartă tarele familiale, genetice, ereditare, pentru a deveni o mamă (mai) bună pentru copilul meu.

Nu m-am dus la conferința Oanei sperând că va apăsa pe vreun buton magic și că mă voi transforma instantaneu, pentru ca, de a doua zi, să pot spune că toate problemele s-au risipit. Dar m-am dus deschisă, pentru a auzi ceea ce bănuiam, ceea ce intuiam despre mine și despre ceea ce trebuie să (NU) fac mai departe. Și totuși, Oana a apăsat pe butonul magic. Mi-a pus în față o oglindă în care s-a reflectat imaginea proprie, cu urâțeniile ei, dar și cu trăsăturile frumoase, prezente, încă, acolo. Așa se explică de ce, după primele 15 minute am izbucnit în lacrimi. Ca o vizită la psiholog, care nu a făcut altceva decât să te lase să te oglindești cu tot bagajul, cu toată „scoarța” formată în jurul nucleului tău esențial de-a lungul vieții.

5 lecții de viață, de educație, de parenting, de la Oana Moraru

Lecția 1. Da, sunt defectă. Cu toate cele cinci răni adâncite în care se concentrează toate suferințele mele. Așa se explică alegerile, durerile, revolta, frustrările sau incapacitatea de a face față, elegant, unor situații. De aceea, proiectez asupra copilului meu, propriile neîmpliniri, forțându-l, fără să-mi dau seama, să se încadreze într-un pattern care nu îi aparține.

Lecția 2. Mă pot trata. Sunt suficient de inteligentă, de deschisă și de dornică să mă autodepășesc. Nu există părinte perfect! Nu există soluție universală! Dar cu siguranță există soluții atâta vreme cât un lucru rămâne mereu constant: dragostea pentru copilul meu.

Lecția 3. Mai sunt și alții ca mine. Prin urmare, nu sunt nici nebună, nici singură pe lume. Sunt oameni care trec prin situații similare, care au aceleași trăiri, care caută soluții pentru aceleași confruntări.

Lecția 4. Eu sunt adultul. Soluția este la mine. Deci trebuie să-mi asum acest statut. Să-mi înțeleg greșelile de până acum și să le îndrept. Să fiu bună și iubitoare, dar fermă și, mai ales, constantă în ceea ce fac. „Nu renunța!”

Lecția 5. Să observ și să cunosc cine este copilul meu! Și am descoperit multe lucruri cărora nu le-am dat prea mare importanță până acum.

• Este OK să îl las să plângă și să-și ducă suferința până la capăt.
• Să îi descopăr, să-i ascult și să-l ajut și pe el să-și audă propria voce interioară.
• Să am în minte preferințele lui pentru joc, pentru a-i putea înțelege și accepta alegerile prezente și pe cele de mai târziu.
• Să-i dau ocazia să se vadă, în oglindă, la propriu, în toate ipostazele pe care le experimentează.
• Să nu cad în capcana testelor la care mă supune.
• Să nu fiu overprotective.
• Să înțeleg școala ca pe un lucru firesc al existenței lui, nu ca pe un mediu concurențial. „Copilul nu vine la școală ca să învețe! El vine ca să-și suplinească nevoia de a-și defini sinele în raport cu ceilalți”. [Este vorba despre percepția lui personală, nu despre faptul că școala nu ar avea importanță în viața lui!]
• Să nu încetez să mă joc, să mă „prostesc” și să nu mai fiu „om serios” când e vorba de interacțiunea cu propriul copil.

În loc de concluzie

Nu strică niciodată să ți se reamintească niște lucruri pe care tu le-ai ascuns în sertărașele conștientului tău, prea ocupat să le mai dai importanță. Sunt lucruri logice, care trebuie să devină intuitive și reflexe. Am înțeles că „fiecare etapă în dezvoltarea copiilor noștri este, de fapt, o etapă în dezvoltarea spirituală a părinților”. Am înțeles că sunt lucruri pe care le fac bine și aspecte unde trebuie să-mi exersez răbdarea, abilitățile intelectuale și pedagogice și tactul.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Mulțumesc, Oana Moraru, pentru lecții! Mulțumesc, Septembrie Joi, pentru oportunitate! Mulțumesc Nick Munteanu pentru ideea de a organiza un astfel de eveniment.