Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?”

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șoferul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!