Legendele Nemirei – Un cros de legendă

Poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată”. A fost un munte, a fost un gând și a fost dorința de a face gândul munte sau muntele gând.

Cum să reînvii mai frumos o legendă decât invitând oamenii în inima ei. Să o cunoască, să o simtă, să o înțeleagă și să o iubească. Așa îmi imaginez că s-a născut ideea Maratonului Legendele Nemirei. „Un traseu fabulos, pe cărări foarte puțin umblate”, o alergare montană de poveste pusă la cale de oameni inimoși cu dragoste de mișcare și de munte.

Începuturile

Că sunt o luptătoare, am anunțat deja de câteva ori aici. Că îmi plac provocările, iarăși nu e un lucru nou. Și dacă ies victorioasă din luptele cu mine însămi, satisfacția îmi face inima cât casa. Ideea crosului de la Nemira era destul de departe anul trecut, când am fost doar susținător și spectator. Alergarea pe munte mi se părea mult peste pregătirea mea fizică – și așa și era atunci! Totuși, am avut senzația că trebuie să fie tare fain sentimentul că te lupți cu muntele, alergând pe cărări neumblate. Totul a pornit de la o vorbă aruncată de consort, care m-a înscris la crosul montan fie în încercarea de a scăpa definitiv de mine, fie ca să mă provoace să-mi depășesc limitele. Au fost câteva săptămâni de pregătire intensă, cu motivație cu tot, alergări cu diferențe de nivel și cu două obiective clare:

1. finish the race
2. finish the race, but not exactly the last one in the row

13 km pe munte, cu diferență semnificativă de nivel – iată o provocare demnă de vârsta și abilitățile mele fizice!

Testarea terenului

Am avut câteva tentative de a merge în recunoaștere. De fiecare dată a apărut ceva, astfel că nu am ajuns să cunosc traseul înainte de cursă. Și cred că a fost mai bine pentru mine. Am constatat că elementul surpriză mă ajută să rezist cu mai mare ușurință, căci, dacă nu știi ce te așteaptă, nu ai de ce să te îngrijorezi. Totuși, consortul a insistat să-mi arate câteva bucăți semnificative din traseu, încercând să-mi inoculeze ideea că „este simplu” și că „poți să o faci”! Parol, la ora respectivă începusem să am dubii serioase cu privire la acest aspect. Ploaia tocmai transformase cărările într-un amestec de apă și pământ, iar pe alocuri, drumul se surpase, lucru care nu arăta deloc bine. Dar pentru că iubesc muntele și îmi place la nebunie mirosul pământului reavăn, nu m-am lăsat descurajată.

Peisaje mirifice

Dacă am avut emoții? Multe! Ca la un examen pe care se presupunea că trebuie să îl dau pentru a(-mi) confirma că pot să fac și asta. Emoțiile nu au fost benefice de data asta, mai ales că nici condiția fizică nu m-a ajutat prea mult. Mi-am propus să o iau încet și să mă adaptez pe parcurs.

83 de maratoniști și 180 de alergători la cros. O parte profesioniști, o parte amatori, unii încrâncenați și dornici să câștige, alții, iubitori de munte și de provocări. Ne-am adunat la linia de start, fiecare cu așteptările lui, cu scopul lui, cu speranțele lui.

Imediat ce am părăsit asfaltul (adică după 2,6 km), am intrat într-o zonă deopotrivă fascinantă și solicitantă. Urcarea s-a îngreunat cu fiecare coamă care se ivea în fața noastră. Se vedea minunat șirul de alergători șerpuind pe cărările moi, iar faptul că nu mă simțeam singură, mă ajuta să țin pasul. The Quitter’s Hill a fost… așa cum îi spune numele. Auzisem că e „balaurul” alergării, dar nu am îneles de ce decât când am început să-l urc. Abrupt și „tăietor de respirație”. Și la propriu, și la figurat

Pădurea de mesteceni – un vis! Iarba înaltă acoperea cărările, greierii cântau nestingheriți, soarele și-arunca raze curioase printre crengi să vadă care mai putem duce și care nu. A urmat o coborâre spectaculoasă, unde am mai recuperat din timpul pierdut la urcare.  Ei, când ne-am luat la trântă cu Muntele Dobru, lucrurile s-au cam… încrețit! O urcare fără sfârșit, în timpul căreia am simțit cum aerul nu ajunge tuturor. A fost punctul cel mai aproape de „nu mai pot” și o dorință grozavă de a ucide pe cel care m-a băgat în toată povestea asta! Luminișul (care s-a lăsat așteptat) a părut un fel de colac de salvare, căci știam că de acolo începe coborârea. Ce nu știam (sau nu îmi imaginam) era că pârtia de ski este teribilă! Acolo mi-am accidentat degetele de la picioare, lucru care nu trebuia să stea în calea atingerii obicetivului, însă.

Bravo! Mai aveți 2 km până la sosire!

Adică o veșnicie! Sau așa mi s-a părut. Cu picioarele betege și cu mintea care pierduse comanda fiecărui mușchiuleț din corp, cu o sete care mă făcea să mă arunc în apele Slănicului, dar cu dorința de a termina, am ajuns la finalul cursei, după două ore de cutreierat muntele.

Vie. Aproape nevătămată. Și nici ultima! 😀

Oamenii

Poveștile frumoase spun și despre oameni frumoși. Prezența Salvamontului la începutul cursei mi-a dat un soi de liniște. Și da, unii s-au întâlnit și cu ursul, pe traseul de maraton. Voluntarii au fost impusul care mai pornește motorul ce dă să se înece. „Bravo, ați ajuns până aici!”, „Luați niște apă!” „O banană? O portocală? Poate vreți o bucățică de ciocolată pentru energie?” Aplauzele, încurajările, zâmbetele primite la punctele de alimentare și de hidratare erau ca și cum cineva te împinge să mergi mai departe. În plus, m-am bucurat că m-am aflat printre concurenți-oameni! Cineva s-a împiedicat și a căzut, iar ceilalți s-au oprit să ajute. Când căutam o foaie de brusture să-mi scriu testamentul pe Muntele Dobru, un tânăr cu tricou roșu m-a întrebat dacă sunt ok și dacă am nevoie de un magneziu. Nu aveam, dar mi-a prins bine bucata asta de lecție de umanitate în sălbăticie. Organizatorii au avut destul de furcă, dar nu au uitat să zâmbeacsă și să se bucure cu noi. Mereu printre oameni, mereu cu câte ceva frumos de zis.

În loc de concluzie

Dacă mai particip? În clipele grele mi-am promis că „eu niciodată nu o să mai”. 🙂 Dar pentru că a trecut totul cu bine, a rămas sentimentul acela că „am făcut-o și pe asta”. Unii oameni nu înțeleg cum e să  „alergi așa ca nebunul kilometri întregi”. Le-am zâmbit și i-am lăsat cu ale lor. Pentru mine, alergarea a devenit un fel de antidot pentru orice. Așa că…

Poveștile se termină cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. La Nemira, poveștile nu se termină niciodată.

………………………………………..

Sursa foto: https://www.facebook.com/pg/legendelenemirei/photos/