Când Moartea pare să dea târcoale ca să fie sigură că oamenii nu uită de existența ei, se întâmplă, de obicei, două lucruri. Fie se trezește în ei teama, pe care o țin cu greu în frâu, pretinzând că sunt ocupați cu treburile zilnice. Teama aceea care te lasă paralizat, cu fiori reci trecându-ți pe șira spinării și cu gândul că poate următoarea oprire a ei este în curtea ta. Fie se nasc discuții, adevărate filosofii, despre viață, despre moarte, despre nedreptăți, despre Dumnezeu…
Dacă reiei datele problemei, încercând să înțelegi ce căuta Moartea în trenul Interregio într-o dimineață răcoroasă de duminică, descoperi că:
- se moare, nedrept, la 40 de ani
- se moare, nedrept, la exact 7 ani după moartea unui frate, care a pierit în același fel
- se moare, nedrept, înainte să începi să trăiești cu adevărat
- se moare, nedrept, departe de cei dragi, într-un tren InterRegio gonind spre București
Și apoi, descoperi că
- se moare, nedrept și inexplicabil, după ce o mână de oameni s-au chinuit, în același tren, să se lupte cu Moartea
- se moare, nedrept și inexplicabil, după ce mâna aia de oameni, au adus-o înapoi pentru câteva clipe, pe femeia aceea tânără și foarte frumoasă
- se moare, nedrept și inexplicabil, într-o salvare necorespunzător echipată, deși fusese anunțată situația când a fost chemată în cea mai apropiată gară.
Iar șirul ăsta de nedreptăți, scutură încrederea în existența unui Dumnezeu care, chipurile, „a lăsat să se întâmple asta” sau generează reacții de tipul „Ți-am spus eu că Dumnezeu nu există!”. Dialoguri empirice, fără pretenția de a spune decât gânduri ale celor care percep existența umană pur și simplu.
– Ăsta e unul din momentele în care… realizezi că lucrurile astea nu sunt drepte deloc. Și îmi întăresc pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu există! Și că unica sursă de bunătate și de frumos e în unii dintre cei care trăiesc și care, dacă nu pot să existe în continuare prin urmași, rămân prin ceea ce au impregnat celor din jur.
-Nu, El există! Dar altfel…
– Nu, nu există!
– Ba da! Dar nu în ritualul mătăniilor sau al canoanelor bisericești Îl găsesc eu. E mai presus de toate acestea.
– Există doar nevoia de a justifica nedreptăți precum asta prin intermediul unei rațiuni superioare, care nouă ne scapă.
– Nevoia asta de a justifica despre care vorbești a creat toate miturile din jurul lui Dumnezeu.
– Pentru că omul este, fundamental, bun. Dumnezeu nu! Și, În bunătatea lui, omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a justifica ceea ce nu poate fi justificat.
– Omul este el însuși autor al binelui și al răului. Și da, a creat miturile din jurul lui Dumnezeu, tocmai pentru a justifica… energiile pe care nu le înțelege.
– Sunt multe de spus…
– Da…
(…)
– Totuși, El nu există! Îți spun eu!
– Ba există, îți spun eu! 🙂
– Un demiurg care să se uite… insensibil la ceea ce se întâmplă? Asta să fie Dumnezeu? (Am încercat să-i fac un nemeritat compliment).
– Există niște legi ale firii pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate controla. Există fizică, există matematică, există timp, există spațiu. Fiecare cu legile proprii.
– Nu legile îl fac pe Dumnezeu!
– Nu. Și nici Dumnezeu nu face legile. Ele există acolo, cumva… dincolo de El.
– Și atunci, dacă nu e atotputernic, ce fel de Dumnezeu mai e?
– Nu e atotputernic, tocmai. Ăsta e mit. Inventat de oameni ca să explice inexplicabilul. Dumnezeu este ALTCEVA!
– Atunci să nu-i mai zică Dumnezeu! Să-i zică.. nu știu… Flying Spaghetti Monster! Și mai sunt încă vreo doi de teapa lui.
(I-am zâmbit.)
-Ai văzut discursul lui Vlad Voiculescu le TedEx? Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc despre cum a creat rețeaua citostaticelor. Dacă ar veni cineva să spună că e mâna lui Dumnezeu, aș trage o mare înjurătură! Și tu știi că eu nu înjur, decât foarte rar.
„Nu am om!” – Da, văzusem discursul. Și da, oamenii sunt cei care fac diferența dintre bine și rău. Nu Dumnezeu. Dumnezeu există pur și simplu. Există prin noi, în aceeași măsură în care noi existăm prim El. Dincolo de metafore și mituri, dincolo de ritualuri, dincolo de religii, dincolo de războaie, dincolo de dialoguri duse la ceas de seară. Cine este, ce este, de ce este… sunt întrebări care arată că noi, oamenii, nu am înțeles niciodată esența Lui. Că alegem să vedem lucrurile printr-o sită fină, prin care se cern aparențele, iar ceea ce este cu adevărat important despre El rămâne acolo, printre găurile sitei. Dumnezeu există! În celulele care îmi alcătuiesc corpul, în aerul pe care îl respir, în lumina stelelor pe care le privesc. Dacă nu mă rog la El așa cum „scrie la carte”, cu în felul meu, dacă uneori uit că există, preocupată de imensitatea falselor mele probleme, dacă adesea nu înțeleg tot ce mi se întâmplă, nu înseamnă că El nu există, ci că, poate, nu m-am străduit suficient să-i înțeleg existența. Nu cred că este bătrânul acela înțelept cu barbă albă, a cărui față nu o poate nimeni distinge. Cred că este vocea din noi, energiile care ne ghidează, sentimentul care ne cuprinde ori de câte ori facem ceva bine, frumos.
De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și încă foarte tânără nu știu să explic. Dar cred că există, undeva, o explicație și pentru asta, așa cum există pentru fiecare lucru din existența noastră efemeră. Pentru a o afla, cred că trebuie să parcurgem o cale lungă, începând din noi înșine.
Mulțumesc! 🙂
……………………………………………….
Alte… filosofii:
Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu
Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…
Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează
Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?
Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!
Adevărata moarte nu e cea cu coasa. După cum ți-am spus de nenumărate ori, moartea e tanti acera care surâde tandru din spatele indiferenței.
https://polldaddy.com/js/rating/rating.js
Cred că fiecare îşi croieşte imaginea proprie despre moarte
Da, fiecare își imaginează moartea ca pe ceva oarecum confortabil, un fel de răsplată plătită corect (liniștit, în patul tău, fără dureri, înconjurat de cei dragi, încurajat cu rugăciunile lor și cu citiri întru ieșirea mai lesnicioasă a sufletului) pentru zbuciumul unei vieți mai lungi ori mai scurte, dar pline.
Noi, muritorii supraviețuitori ai morții altora, ne pică bine să ne oripileze că treburile stau de multe ori altfel.
Totuși, asta e o șansă de a ne înfrumuseța măcar restul vieții fiecăruia dintre noi, devreme ce cu sulemenirea morții e vădit că am dat greș.
„Nouă”, desigur…