11 august 2008 avea să-mi schimbe viața definitiv. Doar că lucrul ăsta aveam să-l învăț pas cu pas, în fiecare zi, cu fiecare an încheiat.
Mi-ar fi plăcut să existe un „manual de mamă bună”, dar în lipsa lui, am făcut cum m-am priceput mai bine. Iar unde nu m-am priceput, am improvizat. De multe ori nu a ieșit cum am sperat sau cum am crezut eu că trebuie să iasă. Au fost clipe de disperare, au fost momente când mi-ar fi plăcut să existe o soluție universală, aplicabilă fiecărui copil sau fiecărui părinte. Nu există! Unicitatea noastră ca indivizi are un preț: nu poți ști niciodată cu certitudine ce „ar trebui” să faci, iar rezultatul se vede abia după o viață de om. Au fost clipe când am greșit, mai ușor sau mai grav, și când m-am temut că nu am fost mama pe care o merită. Dar au fost și multe momente de bucurie, de satisfacție, de iubire, care mi-au dat încredere să merg înainte.
Mă gândesc adesea că Prințul ar putea citi, în vreo conjunctură, vreodată, ceea ce am scris despre sau pentru el aici, în paginile blogului prăfuit al Dagathei. Îmi imaginez cum ar strâmba din nas sau cum s-ar încrunta pe alocuri. Dar… dacă ar și zâmbi? Încântat că episoade din viața lui ai rămas întipărite, chiar și sub forma asta, astfel încât să fie mai ușor de rememorat când Timpul se mai joacă de-a v-ați ascunselea cu Memoria… Dacă ar zâmbi, ar însemna că ar ști cât de mult am prețuit fiecare clipă a copilăriei lui, în ciuda momentelor când am părut „lupul cel rău”. Și ar ști câtă iubire încape în sufletul unei mame…
Zilele astea mi-am amintit de temerile mele înainte de a naște și dorința cea mai fierbinte: de a avea un copil sănătos, deștept și frumos! Și Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât mi l-a dăruit pe el, exact așa cum trebuie să fie.
„Mami, anul ăsta împlinesc un deceniu. Poate îmi faci și mie o zi specială!” 😀
Ziua lui a fost mereu specială, chiar dacă aici am consemnat puțin mai târziu aici, clipele de bucurie:
Și am făcut-o, ca în povești, trei zile (fără trei nopți!). Pentru că… așa s-au potrivit lucrurile și pentru că 10 ani este o vârstă specială.
Mai întâi a fost echipa lui de fotbal. Chiar de ziua lui au participat la un meci amical, iar colegii și domnul antrenor i-au făcut o surpriză: i-au dăruit cupa, medalia și diploma primite la finalul meciului. Puteam să-i citesc suprinderea plăcută și bucuria stăpânită cu greu. „Nu am știut că o să îmi faceți o supriză!” 🙂 Am sărbătorit cu pizza chiar acolo, la „locul faptei”. Prințul a primit o minge cu semnăturile coechipierilor și s-a bucurat de un „La mulți ani” unic! 🙂
Nu și-ar fi putut sărbători „deceniul” fără prietenii lui de la bloc!
Așa că am luat-o de la capăt a doua zi, cu… aventuri. Și un picnic unde am avut din nou… pizza!
Dacă s-au distrat? I-am scos greu de acolo, iar picnicul s-a dovedit prea scurt pentru așteptările lor!
Și pentru că nu a fost echipa completă, a treia zi, am continuat cu aniversarea:
Nu de alta, dar trebuia să aibă alături pe fiecare dintre prietenii lui!
Am avut un Prinț fericit, cu o singură nemulțumire: tortul! Va trebui remediată problema! 😀
La mulți ani, dragul meu! Te iubesc până la cer și înapoi! Așa cum știu eu, dar te asigur că este pentru totdeauna! 🙂
BLOG D'AGATHA 
Cu întîrziere considerabilă dar cu sinceritate şi drag îi urez şi eu ‘La Mulţi Ani’ Prinţului şi o viaţă lungă şi frumoasă, plină de bucurii şi surprize plăcute! 🙂
🙂 Mulțumim! 😉