Cum m-am apucat să meditez

DISCLAIMER: Acesta este un „aproape-pamflet” și vă rog să-l tratați ca atare. E doar o perspectivă personală asupra unei experiențe pe care, de altfel, o prețuiesc, dar pe care o redau intenționt în stilul Dagathei.

Ajungi la o vârstă (eu) când îți dai seama că mintea ta e o buluceală de gânduri care se înghesuie și se calcă pe picioare (vorba vine). În plus, mai fac și un zgomot infernal: gânduri care urlă, gânduri care plâng, altele care se bagă ca musca-n lapte taman când vine ora de somn. Și te gândești (tot eu!) că ar fi vremea să-ți faci un cadou de 40j de ani, până nu o iei razna de tot și te senilizezi și te ofilești ca o stafidă înainte să-ți vie sorocu’!

Gata cu războiul fără pace din capul meu! Să punem niște ordine și să căutăm ceea ce pare a fi de preț pentru minte și suflet:

sursa foto

Am constatat că adesea duc niște lupte grele: eu cu mine, eu cu lumea, eu cu ceilalți, eu cu Universul… Cum constanta este evidentă, mi-am imaginat că ar fi cazul să fac ceva în sensul acesta. Tot eu!

Întâmplător (deși știti părerea mea despre coincidențe) am dat peste Mioara. Cu puțin ajutor de la o prietenă. Și pentru că am avut șansa să o „simt” pe pielea mea și să-mi dau seama că este „altfel”, am zis că numai ea, Mioara, mă mai poate scoate din belea. Are mereu vorbele în tolbă… și pe cele ortodoxe și, mai ales, pe cele mai neortodoxe. Are mintea la locul ei și vede prin/dincolo de oameni și de măștile lor. Trei întrebări, pac! diagnostic! Plus niște principii sănătoase, pe care le-am pescuit în cele două întâlniri premergătoare. (Că doar nu credea că numai ea observă din cap până-n picioare pe oamenii cu care stă de vorbă!)

DECIZIA

Și mă duc. Să meditez.

Fără așteptări și încercând să-mi strunesc milioanele de gânduri generatoare de scenarite fel de fel: dacă nu pot, dacă nu știu, dacă mă fac de râs…

Spațiul, primitor. Lumea venită ca la prima întâlnire, cu haine „de oraș”, că deh! Mă uit la mine: trening. Da’ nu oricare, ăl mai portocaliu-țipător! Ca nu cumva să trec neobservată. Mi-am ticluit repede motivația: am venit pregătită de muncă, să intru direct în subiect, fără atâta protocol și delicatețuri! Nu mi-a folosit motivația. Pentru că lumea nu se adunase acolo să bage în seamă portocaliul strident al treningului meu. Oamenii aveau alte interese, iar eu eram la coada cozilor pe lista lor.

Mioara ne-a explicat, ne-a povestit, ne încântat și ne-a cucerit mințile. „Și acum să medităm” zice. Teoria suna bine. Scurt și nedureros. Dar calculele matematice din capul meu lovit de streche dădeau cu virgulă și multe zecimale: cum stau eu 30 de minute în funduleț șezut, nemișcată, gândindu-mă la… NIMIC? Sau cum să stau trează în tot acest timp? Un gând și mai înfricoșător dădea târcoale: dar dacă mă pune Nichipercea și mă zgâlțâie râsul? I-am dat dreptate gândului, căci după ultima întâlnire cu Mioara, am râs două zile jumătate încontinuu și m-am contopit cu tot zenul de pe raza municipiului de reședință.

Ultimele indicații. Deci… cum trebuie să fac? Să respir? Atât? Asta pot! „Aerul care intră, aerul care iese.” A! Și să-mi mut mintea de la locul ei. Unde a zis? Pe nas? (Știam eu că femeia nu-i în toate mințile!) Și…cum țin eu mintea acolo pe nas? Să o controlez? Eu? Pe mintea mea? Aș! Dacă nu aș ști-o eu…

Inutile întrebări. Ai intrat în horă… acu’ joacă Dagatho, dacă poți! Mai ales că am adunat iar toată Colina după mine (a.k.a vecinele vesele). Nu se cădea să cedez taman acu’!

MEDITAȚIA

Se face întuneric treptat. Atmosfera e potrivită. E liniște. Se aud numai respirații ușoare și vorbele suave ale Mioarei, cu indicații precise, ca un cântec de leagăn: „Observăm… Aerul care intră, aerul care iese…” Pfuai! Aerul intră și iese, dar eu nu-mi pot ține mintea în frâu! Încerc să-mi imaginez aerul care intră și aerul care iese. Hop! A zis să nu ne imaginăm nimic! Repet, strângând tare pleoapele care tindeau să ridice cortina: „Aerul care intră, aerul care iese…”

Chiar! Cum o fi textura aerului? „Observăm, nu interpretăm!” Bun, să observăm deci. Observ că nările ascultă, până și aerul mă ascultă, intră și iese. Numai mintea nu vrea ioc să facă ce-i zic! Cât o fi trecut? Nu, nu am voie să mă întreb asta. Concentrează-te pe nas, Dagatho! „Aerul care intră, aerul care iese…”

Ia să verific unde e mintea mea. În cap nu e, da’ nici pe nas unde mi-a zis Mioara să o așez. O găsesc la vecinul de sus, care sporovăiește ceva cu neamurile taman acu’. Nu încerc să deslușesc ce zic, că nu e treaba mea. Mioara zice să observăm, nu să interpretăm. Ciudat e că nu mă deranjează vocile alea. Eheee… acasă aș fi urlat deja de trei ori dacă avea careva să îndrăznească să facă vreun zgomot în timp ce eu încerc să mă concentrez.

Bâzâie un telefon. Și doar a precizat clar că telefoanele trebuie să stea închise! Cred că posesorul se simte ușor inconfortabil cu situația. Oare deschide și ochii să vadă cine a sunat? Hopa! Minteo! Ia, înapoi! Pe nas! „Aerul care intră, aerul care iese…”

Mai bâzâie un telefon. Ăștia-s mai ceva ca elevii mei! Ups! A zis doar să observăm, nu să interpretăm. Deci, să uităm ultima replică. Am rămas doar cu observatul: a bâzâit un telefon. Mintea pe nas! Hait! Observ, de asemenea, că vecina de lângă mine nu mai tușește de când a început să mediteze. Asta e bună observație! Și că e liniște. Și că nu mișcă nimeni. Nici măcar Mioara. Și aerul intră și iese. Încep să se perinde niște imagini în loc de gânduri. Cam abstracte. Aerul colorat care intră și care iese din nările mele. Sau din niște nări, că pare un desen indian. Și o lumină puternică. Și un nor. Imaginile se succed cu repeziciune, ca și cum aș fi într-un tren care gonește pe lângă ele.

Aerul care intră… Aerul care iese…

GATA?!

Se aude gongul care bate de trei ori, semn că au trecut cele 30 de minute. Ei, aș! Cred că mai erau vreo 10 totuși! E posibil ca Mioara să citească gânduri, că a „auzit” asta cu furatul minutelor. Noroc că Toma (mai) Necredinciosul (decât mine) din primul rând a cronometrat: 30 de minute în cap! Lucru necurat, zic eu! Și tocmai când începusem să țin mai bine de hățuri…

A zburat jumătate de oră, iar eu m-am luat la trântă cu mintea mea: care pe care. Lecția a arătat cam așa:

Dar data viitoare am să fiu mai bună! Și sigur mai câștig câteva runde! 😉