Despre frici și lupte

sursa: pixabay

Pe holurile acelea lungi și tăcute, pășești nesigură și cu o imensă teamă care s-a infiltrat simbiotic în sufletul tău. Ești ca un condamnat căruia nu i s-a rostit încă sentința. Te zbați între stări amețitoare și contradictorii, între durere, frici, întrebări, scenarii, măcinări… Și cauți firul de speranță care să te scape de tremuratul ăla ce-ți înmoaie picioarele.

M-am uitat la celelalte femei așezate cuminți pe scaune în fața mea. Era un soi de resemnare pe chipul lor, cu privirile în jos. Le ridicau doar ca să vadă cine e următoarea „victimă” care intră pe ușa scârțâindă a holului sau ochii pacientei ieșite din cabinetul doctoriței, ținând strâns hârtiile doveditoare. În cazul unora dintre ele, resemnarea era adusă de vârstă. Și păreau, după înfățișare, că așteptau să iasă mai repede din cabinetul ăla, cum o fi, că le așteaptă acasă orătăniile ogrăzii, care nu dau doi bani pe nodulii la sân. În cazul altora, mult prea tinere, resemnarea era sinonimă cu un soi de inconștiență sau de negare, tocmai pentru că la 22 de ani „nu se moare”. Și, mai ales, nu se moare din cancer la sân. „Ei, aș!” ar zice domnul C. râzând ironic. Și încă cum se moare!

O ascultam vorbind la telefon, probabil cu cineva din familie. O voce aproape împăcată:

„Mi-a zis să fac și o mamografie. Și acum m-am întors aici cu ea. Da’ a zis să văd și la tiroidă. Nu… nu știu. Aștept să intru.”

Și parcă te ia și mai tare tremuratul, iar paranoia își deschide singură și triumfătoare porțile spre mintea ta slabă de înger. Conștientizezi că boala asta nu are vârstă, nu așteaptă la rând, nu are rușine, nu are milă și, mai ales, nu are scrupule. Ci doar criteriile ei unice de selecție. Simți apoi cum te ia cu leșin când îți vine rândul să intri, deși așteptatul ăsta a reinventat sensul cuvântului „veșnicie”. Îți vin în minte exclusiv gânduri negre care îți invadează creierul tulburat și golit de rațiune. Nu mai ai nicio fărâmă de loc pentru cele pozitive, deși logica, dacă ar avea gură, ar urla că nu e cazul să te urci pe pereți încă.

*

Au trecut aproape trei ani de atunci. Trei ani și o intervenție chirurgicală, acompaniată de hora gândurilor negre, care nu voiau nicicum să se dea duse în țara gândurilor negre. Azi, pe holurile aceleiași clinici este neobișnuit de gol. Poate și din cauza orei matinale. Și gândurile sunt altele. Cu toate că demonii tocmai au dat niște târcoale, i-am lăsat în plata Domnului și le-am întors spatele, nu fără să le arunc peste umăr un „Hai, sictir!”. Apoi am tras adânc (aer) pe nas și am zâmbit sfidător. Am realizat în timp și cu puțin ajutor că „realitatea e nicicum”, dar, mai ales, că nu poți să o schimbi. Lucrurile care trebuie să se întâmple se vor întâmpla, indiferent cu câtă înverșunare îți ridici pumnii spre Cer. Întrebarea nu e cum să le oprești să se întâmple, ci cum să te adaptezi din mers, astfel încât să te bucuri de darul ăsta pe care l-ai primit la naștere. Poate că exact ASTA e cea mai de preț lecție pe care ar trebui să ne-o predea cineva.

Am răsuflat ușurată la ieșirea din cabinet. Nu pentru că motivul pentru care m-am dus acolo era o îngrijorare justificată de ceva serios, ci pentru că o confirmare specializată îți aduce atât de multă liniște! Viața e oricum un război. Iar omul e un soldat. Dacă e instruit și pregătit, va face față și atacurilor-surpriză. Pentru că atacurile vieții ăsteia nu pot fi prevăzute, nici intuite și nici oprite. Poate ideea nici nu e să le oprim. Ci să le înfruntăm. Acolo, pe câmpul de bătălie. Pe viață – pentru unii –  și pe moarte – pentru alții.

*

Mi-am adus aminte de toate astea citind astăzi despre plecarea lui Miriam. Imaginea ei îndrăzneață înfruntând realitatea, dezvăluindu-și trupul mâncat de dubla masectomie, mi-a mai dat niște lecții importante:

• Omul este dator sieși să lupte pentru fiecare bucățică de viață rămasă. Să lupte cu el însuși, cu ceilalți, cu sistemul.
• Lamentările de tot felul nu-și găsesc justificare, nici măcar pentru sufletul propriu. Sunt pierdere de timp prețios. Mai bine le înlocuim cu lucruri frumoase care să ne bucure sufletul ciuruit.
• Boala nu e dușmanul. Noi înșine ne suntem dușmani. Prin ceea ce simțim, prin ceea ce (nu) spunem, prin faptul că nu dăm răul afară, ci ne încăpățânăm să-l punem într-o ramă de argint și să-l admirăm în fiecare zi, asimilându-l ființei noastre.
• Scrisul purifică. Salvează. Vindecă.

Am cunoscut-o pe Miriam virtual, prea puțin. Dar citind-o, mi-am întărit convingerea că lucrurile cu care trebuie să luptăm cel mai mult sunt conștientizarea și acceptarea. Evident, în alte sensuri decât cele pe care cârcotașii le vor pescui aici. Dar, despre asta, poate altădată.