RSS

Arhive pe autori: dagatha

Cum m-am apucat să meditez

DISCLAIMER: Acesta este un „aproape-pamflet” și vă rog să-l tratați ca atare. E doar o perspectivă personală asupra unei experiențe pe care, de altfel, o prețuiesc, dar pe care o redau intenționt în stilul Dagathei.

Ajungi la o vârstă (eu) când îți dai seama că mintea ta e o buluceală de gânduri care se înghesuie și se calcă pe picioare (vorba vine). În plus, mai fac și un zgomot infernal: gânduri care urlă, gânduri care plâng, altele care se bagă ca musca-n lapte taman când vine ora de somn. Și te gândești (tot eu!) că ar fi vremea să-ți faci un cadou de 40j de ani, până nu o iei razna de tot și te senilizezi și te ofilești ca o stafidă înainte să-ți vie sorocu’!

Gata cu războiul fără pace din capul meu! Să punem niște ordine și să căutăm ceea ce pare a fi de preț pentru minte și suflet:

Am constatat că adesea duc niște lupte grele: eu cu mine, eu cu lumea, eu cu ceilalți, eu cu Universul… Cum constanta este evidentă, mi-am imaginat că ar fi cazul să fac ceva în sensul acesta. Tot eu!

Întâmplător (deși știti părerea mea despre coincidențe) am dat peste Mioara. Cu puțin ajutor de la o prietenă. Și pentru că am avut șansa să o „simt” pe pielea mea și să-mi dau seama că este „altfel”, am zis că numai ea, Mioara, mă mai poate scoate din belea. Are mereu vorbele în tolbă… și pe cele ortodoxe și, mai ales, pe cele mai neortodoxe. Are mintea la locul ei și vede prin/dincolo de oameni și de măștile lor. Trei întrebări, pac! diagnostic! Plus niște principii sănătoase, pe care le-am pescuit în cele două întâlniri premergătoare. (Că doar nu credea că numai ea observă din cap până-n picioare pe oamenii cu care stă de vorbă!)

DECIZIA

Și mă duc. Să meditez.

Fără așteptări și încercând să-mi strunesc milioanele de gânduri generatoare de scenarite fel de fel: dacă nu pot, dacă nu știu, dacă mă fac de râs…

Spațiul, primitor. Lumea venită ca la prima întâlnire, cu haine „de oraș”, că deh! Mă uit la mine: trening. Da’ nu oricare, ăl mai portocaliu-țipător! Ca nu cumva să trec neobservată. Mi-am ticluit repede motivația: am venit pregătită de muncă, să intru direct în subiect, fără atâta protocol și delicatețuri! Nu mi-a folosit motivația. Pentru că lumea nu se adunase acolo să bage în seamă portocaliul strident al treningului meu. Oamenii aveau alte interese, iar eu eram la coada cozilor pe lista lor.

Mioara ne-a explicat, ne-a povestit, ne încântat și ne-a cucerit mințile. „Și acum să medităm” zice. Teoria suna bine. Scurt și nedureros. Dar calculele matematice din capul meu lovit de streche dădeau cu virgulă și multe zecimale: cum stau eu 30 de minute în funduleț șezut, nemișcată, gândindu-mă la… NIMIC? Sau cum să stau trează în tot acest timp? Un gând și mai înfricoșător dădea târcoale: dar dacă mă pune Nichipercea și mă zgâlțâie râsul? I-am dat dreptate gândului, căci după ultima întâlnire cu Mioara, am râs două zile jumătate încontinuu și m-am contopit cu tot zenul de pe raza municipiului de reședință.

Ultimele indicații. Deci… cum trebuie să fac? Să respir? Atât? Asta pot! „Aerul care intră, aerul care iese.” A! Și să-mi mut mintea de la locul ei. Unde a zis? Pe nas? (Știam eu că femeia nu-i în toate mințile!) Și…cum țin eu mintea acolo pe nas? Să o controlez? Eu? Pe mintea mea? Aș! Dacă nu aș ști-o eu…

Inutile întrebări. Ai intrat în horă… acu’ joacă Dagatho, dacă poți! Mai ales că am adunat iar toată Colina după mine (a.k.a vecinele vesele). Nu se cădea să cedez taman acu’!

MEDITAȚIA

Se face întuneric treptat. Atmosfera e potrivită. E liniște. Se aud numai respirații ușoare și vorbele suave ale Mioarei, cu indicații precise, ca un cântec de leagăn: „Observăm… Aerul care intră, aerul care iese…” Pfuai! Aerul intră și iese, dar eu nu-mi pot ține mintea în frâu! Încerc să-mi imaginez aerul care intră și aerul care iese. Hop! A zis să nu ne imaginăm nimic! Repet, strângând tare pleoapele care tindeau să ridice cortina: „Aerul care intră, aerul care iese…

Chiar! Cum o fi textura aerului? „Observăm, nu interpretăm!” Bun, să observăm deci. Observ că nările ascultă, până și aerul mă ascultă, intră și iese. Numai mintea nu vrea ioc să facă ce-i zic! Cât o fi trecut? Nu, nu am voie să mă întreb asta. Concentrează-te pe nas, Dagatho! „Aerul care intră, aerul care iese…

Ia să verific unde e mintea mea. În cap nu e, da’ nici pe nas unde mi-a zis Mioara să o așez. O găsesc la vecinul de sus, care sporovăiește ceva cu neamurile taman acu’. Nu încerc să deslușesc ce zic, că nu e treaba mea. Mioara zice să observăm, nu să interpretăm. Ciudat e că nu mă deranjează vocile alea. Eheee… acasă aș fi urlat deja de trei ori dacă avea careva să îndrăznească să facă vreun zgomot în timp ce eu încerc să mă concentrez.

Bâzâie un telefon. Și doar a precizat clar că telefoanele trebuie să stea închise! Cred că posesorul se simte ușor inconfortabil cu situația. Oare deschide și ochii să vadă cine a sunat? Hopa! Minteo! Ia, înapoi! Pe nas! „Aerul care intră, aerul care iese…

Mai bâzâie un telefon. Ăștia-s mai ceva ca elevii mei! Ups! A zis doar să observăm, nu să interpretăm. Deci, să uităm ultima replică. Am rămas doar cu observatul: a bâzâit un telefon. Mintea pe nas! Hait! Observ, de asemenea, că vecina de lângă mine nu mai tușește de când a început să mediteze. Asta e bună observație! Și că e liniște. Și că nu mișcă nimeni. Nici măcar Mioara. Și aerul intră și iese. Încep să se perinde niște imagini în loc de gânduri. Cam abstracte. Aerul colorat care intră și care iese din nările mele. Sau din niște nări, că pare un desen indian. Și o lumină puternică. Și un nor. Imaginile se succed cu repeziciune, ca și cum aș fi într-un tren care gonește pe lângă ele.

Aerul care intră… Aerul care iese…

GATA?!

Se aude gongul care bate de trei ori, semn că au trecut cele 30 de minute. Ei, aș! Cred că mai erau vreo 10 totuși! E posibil ca Mioara să citească gânduri, că a „auzit” asta cu furatul minutelor. Noroc că Toma (mai) Necredinciosul (decât mine) din primul rând a cronometrat: 30 de minute în cap! Lucru necurat, zic eu! Și tocmai când începusem să țin mai bine de hățuri…

A zburat jumătate de oră, iar eu m-am luat la trântă cu mintea mea: care pe care. Lecția a arătat cam așa:

Dar data viitoare am să fiu mai bună! Și sigur mai câștig câteva runde! 😉

 
30 comentarii

Scris de pe ianuarie 11, 2019 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , ,

Cum e să ai o soră

Nu îmi imaginez cum ar fi fost viața mea întreagă fără ea.

Nu suntem gemene, deși au fost câteva episoade amuzante când am fi putut trece drept gemene, în ciuda faptului că nu semănăm… chiar atât de bine. Dar sufletele ne sunt ca două picături de apă. Poate este datorită legăturii de sânge. Poate este pentru că am trecut prin atâtea împreună, lucruri care ne-au marcat existența și ne-au creat o structură sufletească aparte, similară, complementară.

Am fi putut fi trei. Cineva a vrut să rămânem două. Și împărtășim o jumătate de poveste de viață în care am râs și am plâns, în care am învățat să ne iubim și să ne susținem, să ne suportăm și să ne respectm alegerile. Să ne cunoaștem cel mai bine, până în momentul în care simțim la fel sau NE simțim una pe cealaltă.

Am fost atât de mult timp nedespărțite, încât atunci când am urmat drumuri diferite, a fost ca o ruptură puternică. Puternică, dar nu suficientă ca să ne îndepărteze una de cealaltă, dimpotrivă.

Cum e să ai o soră?

E… MINUNAT!

E sentimentul acela că nu ești singur pe lume, indiferent câtă disperare îți umple sufletul la un moment dat.

E siguranța că găsești mereu o vorbă de încurajare exact cât ai mai multă nevoie sau că găsești un moment de tăcere, a compasiune, a „înțeleg-ce-vrei-să-spui”. Uneori este senzația ciudată, dar plăcută, că te privește o oglindă, care-ți spune fie că ești „cea mai frumoasă din țară”, fie că ar trebuie să te scuturi și să te ridici deasupra tuturor pentru că poți și pentru că meriți.

E… un privilegiu! Pentru că nu este despre a avea „o soră”, ci despre a avea sora aceea pe care și-ar fi dorit-o multă lume! Empatică, deșteaptă, ambițioasă, iubitoare, atentă, creativă.

E un amestec de responsabilitate față de „sora mai mică”, de mândrie că e „sora cea mai deșteaptă” și de gelozie pentru că trebuie să o împart! 😉

E un șuvoi de amintiri vii ale unor momente trăite împreună, uneori retrăite intens, alteori povestite cu lacrimi de râs.

La mulți ani, sora mea! 

ioana.jpg

Cu toate neîmplinirile împlinite! Cu toată dragostea pe care o meriți! Cu dorința de a ajunge mereu exact acolo unde îți dorești! Și cu muulte ore de somn! 😉

 
6 comentarii

Scris de pe decembrie 26, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Sentimentală

 

sentimentala

sursa foto: pixabay

nu picură nori
când cerul își plânge adâncul
pierdut în ochi de îndrăgostiți

nu tremură frunze
când vântul le strecoară șoapte
adormindu-le verdele mut

nu murmură iarba
când încalță tălpi dezgolite
a mângâiere

nu adorm triluri
când noaptea-și coboară
perdele de vise

iar cercuri…
nu-și desfac rotundul
să nu piardă din el infinitul.

nu se naște timp…
nu cresc ape…

nu mor gânduri
când le sună risipirea în sunet de nai

și nu,
nu poți smulge din piept
inimi sfârâmate
în jocul de-a visul
rătăcit în cuvinte
deșarte

 
4 comentarii

Scris de pe decembrie 8, 2018 în Amelie, Literare

 

Etichete: , , , ,

„Am împlinit un deceniu!”

11 august 2008 avea să-mi schimbe viața definitiv. Doar că lucrul ăsta aveam să-l învăț pas cu pas, în fiecare zi, cu fiecare an încheiat.

Mi-ar fi plăcut să existe un „manual de mamă bună”, dar în lipsa lui, am făcut cum m-am priceput mai bine. Iar unde nu m-am priceput, am improvizat. De multe ori nu a ieșit cum am sperat sau cum am crezut eu că trebuie să iasă. Au fost clipe de disperare, au fost momente când mi-ar fi plăcut să existe o soluție universală, aplicabilă fiecărui copil sau fiecărui părinte. Nu există! Unicitatea noastră ca indivizi are un preț: nu poți ști niciodată cu certitudine ce „ar trebui” să faci, iar rezultatul se vede abia după o viață de om. Au fost clipe când am greșit, mai ușor sau mai grav, și când m-am temut că nu am fost mama pe care o merită. Dar au fost și multe momente de bucurie, de satisfacție, de iubire, care mi-au dat încredere să merg înainte.

Mă gândesc adesea că Prințul ar putea citi, în vreo conjunctură, vreodată, ceea ce am scris despre sau pentru el aici, în paginile blogului prăfuit al Dagathei. Îmi imaginez cum ar strâmba din nas sau cum s-ar încrunta pe alocuri. Dar… dacă ar și zâmbi? Încântat că episoade din viața lui ai rămas întipărite, chiar și sub forma asta, astfel încât să fie mai ușor de rememorat când Timpul se mai joacă de-a v-ați ascunselea cu Memoria… Dacă ar zâmbi, ar însemna că ar ști cât de mult am prețuit fiecare clipă a copilăriei lui, în ciuda momentelor când am părut „lupul cel rău”. Și ar ști câtă iubire încape în sufletul unei mame…

Zilele astea mi-am amintit de temerile mele înainte de a naște și dorința cea mai fierbinte: de a avea un copil sănătos, deștept și frumos! Și Dumnezeu m-a iubit atât de mult, încât mi l-a dăruit pe el, exact așa cum trebuie să fie.

„Mami, anul ăsta împlinesc un deceniu. Poate îmi faci și mie o zi specială!” 😀

Ziua lui a fost mereu specială, chiar dacă aici am consemnat puțin mai târziu aici, clipele de bucurie:

Și am făcut-o, ca în povești, trei zile (fără trei nopți!). Pentru că… așa s-au potrivit lucrurile și pentru că 10 ani este o vârstă specială.

Mai întâi a fost echipa lui de fotbal. Chiar de ziua lui au participat la un meci amical, iar colegii și domnul antrenor i-au făcut o surpriză: i-au dăruit cupa, medalia și diploma primite la finalul meciului. Puteam să-i citesc suprinderea plăcută și bucuria stăpânită cu greu. „Nu am știut că o să îmi faceți o supriză!” 🙂 Am sărbătorit cu pizza chiar acolo, la „locul faptei”. Prințul a primit o minge cu semnăturile coechipierilor și s-a bucurat de un „La mulți ani” unic! 🙂

Nu și-ar fi putut sărbători „deceniul” fără prietenii lui de la bloc!

andrei .jpg

Așa că am luat-o de la capăt a doua zi, cu… aventuri. Și un picnic unde am avut din nou… pizza!

Dacă s-au distrat? I-am scos greu de acolo, iar picnicul s-a dovedit prea scurt pentru așteptările lor!

Și pentru că nu a fost echipa completă, a treia zi, am continuat cu aniversarea:

andrei 3

Nu de alta, dar trebuia să aibă alături pe fiecare dintre prietenii lui!

Am avut un Prinț fericit, cu o singură nemulțumire: tortul! Va trebui remediată problema! 😀

La mulți ani, dragul meu! Te iubesc până la cer și înapoi! Așa cum știu eu, dar te asigur că este pentru totdeauna! 🙂

 
2 comentarii

Scris de pe august 11, 2018 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , ,

Filosofia religiei (7) – Dialoguri. Despre Dumnezeu

 

Când Moartea pare să dea târcoale ca să fie sigură că oamenii nu uită de existența ei, se întâmplă, de obicei, două lucruri. Fie se trezește în ei teama, pe care o țin cu greu în frâu, pretinzând că sunt ocupați cu treburile zilnice. Teama aceea care te lasă paralizat, cu fiori reci trecându-ți pe șira spinării și cu gândul că poate următoarea oprire a ei este în curtea ta. Fie se nasc discuții, adevărate filosofii, despre viață, despre moarte, despre nedreptăți, despre Dumnezeu…

Dacă reiei datele problemei, încercând să înțelegi ce căuta Moartea în trenul Interregio într-o dimineață răcoroasă de duminică, descoperi că:

  • se moare, nedrept, la 40 de ani
  • se moare, nedrept, la exact 7 ani după moartea unui frate, care a pierit în același fel
  • se moare, nedrept, înainte să începi să trăiești cu adevărat
  • se moare, nedrept, departe de cei dragi, într-un tren InterRegio gonind spre București

Și apoi, descoperi că

  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce o mână de oameni s-au chinuit, în același tren,  să se lupte cu Moartea
  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce mâna aia de oameni, au adus-o înapoi pentru câteva clipe, pe femeia aceea tânără și foarte frumoasă
  • se moare, nedrept și inexplicabil, într-o salvare necorespunzător echipată, deși fusese anunțată situația când a fost chemată în cea mai apropiată gară.

Iar șirul ăsta de nedreptăți, scutură încrederea în existența unui Dumnezeu care, chipurile, „a lăsat să se întâmple asta” sau generează reacții de tipul „Ți-am spus eu că Dumnezeu nu există!”. Dialoguri empirice, fără pretenția de a spune decât gânduri ale celor care percep existența umană pur și simplu. 

– Ăsta e unul din momentele în care… realizezi că lucrurile astea nu sunt drepte deloc. Și îmi întăresc pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu există! Și că unica sursă de bunătate și de frumos e în unii dintre cei care trăiesc și care, dacă nu pot să existe în continuare prin urmași, rămân prin ceea ce au impregnat celor din jur. 

-Nu, El există! Dar altfel…

– Nu, nu există!

– Ba da! Dar nu în ritualul mătăniilor sau al canoanelor bisericești Îl găsesc eu. E mai presus de toate acestea. 

– Există doar nevoia de a justifica nedreptăți precum asta prin intermediul unei rațiuni superioare, care nouă ne scapă. 

– Nevoia asta de a justifica despre care vorbești a creat toate miturile din jurul lui Dumnezeu. 

– Pentru că omul este, fundamental, bun. Dumnezeu nu! Și, În bunătatea lui, omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a justifica ceea ce nu poate fi justificat. 

– Omul este el însuși autor al binelui și al răului. Și da, a creat miturile din jurul lui Dumnezeu, tocmai pentru a justifica… energiile pe care nu le înțelege. 

– Sunt multe de spus…

– Da… 

(…)

– Totuși, El nu există! Îți spun eu!

– Ba există, îți spun eu! 🙂 

– Un demiurg care să se uite… insensibil la ceea ce se întâmplă? Asta să fie Dumnezeu? (Am încercat să-i fac un nemeritat compliment).

– Există niște legi ale firii pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate controla. Există fizică, există matematică, există timp, există spațiu. Fiecare cu legile proprii. 

– Nu legile îl fac pe Dumnezeu!

– Nu. Și nici Dumnezeu nu face legile. Ele există acolo, cumva… dincolo de El.

– Și atunci, dacă nu e atotputernic, ce fel de Dumnezeu mai e?

– Nu e atotputernic, tocmai. Ăsta e mit. Inventat de oameni ca să explice inexplicabilul. Dumnezeu este ALTCEVA!

– Atunci să nu-i mai zică Dumnezeu! Să-i zică.. nu știu… Flying Spaghetti Monster! Și mai sunt încă vreo doi de teapa lui. 

(I-am zâmbit.)

-Ai văzut discursul lui Vlad Voiculescu le TedEx? Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc despre cum a creat rețeaua citostaticelor. Dacă ar veni cineva să spună că e mâna lui Dumnezeu, aș trage o mare înjurătură! Și tu știi că eu nu înjur, decât foarte rar.  

„Nu am om!” – Da, văzusem discursul. Și da, oamenii sunt cei care fac diferența dintre bine și rău. Nu Dumnezeu. Dumnezeu există pur și simplu. Există prin noi, în aceeași măsură în care noi existăm prim El. Dincolo de metafore și mituri, dincolo de ritualuri, dincolo de religii, dincolo de războaie, dincolo de dialoguri duse la ceas de seară. Cine este, ce este, de ce este… sunt întrebări care arată că noi, oamenii, nu am înțeles niciodată esența Lui. Că alegem să vedem lucrurile printr-o sită fină, prin care se cern aparențele, iar ceea ce este cu adevărat important despre El rămâne acolo, printre găurile sitei. Dumnezeu există! În celulele care îmi alcătuiesc corpul, în aerul pe care îl respir, în lumina stelelor pe care le privesc. Dacă nu mă rog la El așa cum „scrie la carte”, cu în felul meu, dacă uneori uit că există, preocupată de imensitatea falselor mele probleme, dacă adesea nu înțeleg tot ce mi se întâmplă, nu înseamnă că El nu există, ci că, poate, nu m-am străduit suficient să-i înțeleg existența. Nu cred că este bătrânul acela înțelept cu barbă albă, a cărui față nu o poate nimeni distinge. Cred că este vocea din noi, energiile care ne ghidează, sentimentul care ne cuprinde ori de câte ori facem ceva bine, frumos. 

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și încă foarte tânără nu știu să explic. Dar cred că există, undeva, o explicație și pentru asta, așa cum există pentru fiecare lucru din existența noastră efemeră. Pentru a o afla, cred că trebuie să parcurgem o cale lungă, începând din noi înșine.

Mulțumesc! 🙂

……………………………………………….

Alte… filosofii:

Filosofia…religiei

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

 

 
4 comentarii

Scris de pe iulie 31, 2018 în Dialoguri, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Când moartea călătorește cu InterRegio

„Death is as near to the young as to the old; here is all the difference: death stands behind the young man’s back, before the old man’s face.”

Thomas Adams

O dimineață răcoroasă de duminică.

Un vis ciudat, dintre acela repetitive, pe care încerci să-l înțelegi pentru ca mai apoi să ți-l poți șterge din minte, ca să te eliberezi de senzația de neputință pe care ți-o lasă. Până data viitoare, când va reveni și va trezi toate celelalte visuri îngropate în tine.

La un alt capăt al orașului, o femeie frumoasă și încă foarte tânără, pornește într-o călătorie. O fi avut și ea vreun vis ciudat cu o seară înainte. Sau poate, afundată în gândurile ei, nu l-a băgat în seamă. Grăbită să ajungă într-un loc surogat pentru „acasă”, ca să-și reia treburile obișnuite, nu o fi observat vântul care adia ușor, mângâindu-i fața a despărțire. Cum să-l fi observat? Tocmai a retrăit durerea despărțirii de fratele pe care l-a iubit nemăsurat, al șaptelea an la rând. Moartea s-a îndrăgostit de el și l-a furat lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu l-a plăcut atât de mult încât l-a chemat la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… Iar ea a trebuit să încerce să înțeleagă în fiecare din cei șapte ani câți s-au scurs din acel sfârșit de iulie, „de ce”.  Poate astea îi erau gândurile în ritmul mecanic și monoton al roților de tren.

railroad.jpg

Sursa foto: pixabay

Apoi un telefon neașteptat pentru o duminică dimineață. Unul dintre acele telefoane pe care le-ai vrea o glumă proastă sau o eroare și care seamănă confuzie. O poveste stranie despre o femeie cu semnalmentele pe care le recunoști și despre care o străină spune lucruri de conceput. Începi să dai telefoane ca să te asiguri să este o greșeală și că „vestea” nu este decât o continuare a unui vis ciudat dintr-o dimineață răcoroasă de duminică. „I s-a făcut rău…”, „Nu este bine deloc…”, „Încercăm să-i găsim familia…” Nu poate fi adevărat, desigur! Deși niciunul dintre detalii nu te lasă să întrevezi cea mai mică șansă de a te afla în mijlocul unei regretabile erori.

Și apoi, drumul spre locul acela unde ți s-a sugerat – deși nu s-au folosit cuvintele – că s-a sfârșit călătoria femeii aceleia frumoase într-o dimineață răcoroasă de duminică. Trei suflete gonind 60 de km cu o speranță firavă și vlăguită de vocile din telefoane, că nu poate fi adevărat…

Din păcate viața este cel mai talentat scenarist. Concepe povești care bat cele mai celebre filme și croiește cele mai mari nedreptăți. Căci cum poate înțelege o mamă că pierde al doilea copil, la exact 7 ani distanță de primul, în exact același fel? Cum își pot alina durerea o fetiță și un băiețel care nu înțeleg unde anume a dus-o trenul acela pe mătușa lor preferată? Cum se poate ca inima ta să renunțe să mai bată la 40 de ani? De ce i s-a refuzat șansa la fericire femeii acesteia tinere și frumoase, care nu a trăit niciodată pentru ea, ci pentru a le fi celorlalți din jurul ei bine?

Da, viața este o șansă unică. Ea vine frumos ambalată, cu un mănunchi de speranțe că va fi lungă și frumoasă. În realitate, nu știe nimeni când și cum se termină sau cât durează sau de ce. Să încercăm să înțelegem? Mai bine, să încercăm să o trăim! Nu neapărat cu frica sfârșitului, ci cu speranța frumuseții și a împlinirii ei. Și, poate, nu ar strica să ne gândim și la noi înșine la un moment dat, dintr-un egoism care trebuie să fie scuzat! Căci ea, viața, nu ne dă decât o singură încercare.

Cât despre femeia frumoasă și încă foarte tânără, care a pornit într-o dimineață răcoroasă de duminică într-o călătorie cu trenul… Moartea s-a îndrăgostit de ea și a furat-o lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu a plăcut-o atât de mult încât a chemat-o la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… 

Drum lin, Miha! 😦 Călătoria ta nu s-a terminat, ci doar a urmat o altă rută…

 
3 comentarii

Scris de pe iulie 29, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Legendele Nemirei – Un cros de legendă

Poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată”. A fost un munte, a fost un gând și a fost dorința de a face gândul munte sau muntele gând.

Cum să reînvii mai frumos o legendă decât invitând oamenii în inima ei. Să o cunoască, să o simtă, să o înțeleagă și să o iubească. Așa îmi imaginez că s-a născut ideea Maratonului Legendele Nemirei. „Un traseu fabulos, pe cărări foarte puțin umblate”, o alergare montană de poveste pusă la cale de oameni inimoși cu dragoste de mișcare și de munte.

maraton

Începuturile

Că sunt o luptătoare, am anunțat deja de câteva ori aici. Că îmi plac provocările, iarăși nu e un lucru nou. Și dacă ies victorioasă din luptele cu mine însămi, satisfacția îmi face inima cât casa. Ideea crosului de la Nemira era destul de departe anul trecut, când am fost doar susținător și spectator. Alergarea pe munte mi se părea mult peste pregătirea mea fizică – și așa și era atunci! Totuși, am avut senzația că trebuie să fie tare fain sentimentul că te lupți cu muntele, alergând pe cărări neumblate. Totul a pornit de la o vorbă aruncată de consort, care m-a înscris la crosul montan fie în încercarea de a scăpa definitiv de mine, fie ca să mă provoace să-mi depășesc limitele. Au fost câteva săptămâni de pregătire intensă, cu motivație cu tot, alergări cu diferențe de nivel și cu două obiective clare:

  1. finish the race
  2. finish the race, but not exactly the last one in the row

13 km pe munte, cu diferență semnificativă de nivel – iată o provocare demnă de vârsta și abilitățile mele fizice!

Testarea terenului

Am avut câteva tentative de a merge în recunoaștere. De fiecare dată a apărut ceva, astfel că nu am ajuns să cunosc traseul înainte de cursă. Și cred că a fost mai bine pentru mine. Am constatat că elementul surpriză mă ajută să rezist cu mai mare ușurință, căci, dacă nu știi ce te așteaptă, nu ai de ce să te îngrijorezi. Totuși, consortul a insistat să-mi arate câteva bucăți semnificative din traseu, încercând să-mi inoculeze ideea că „este simplu” și că „poți să o faci”! Parol, la ora respectivă începusem să am dubii serioase cu privire la acest aspect. Ploaia tocmai transformase cărările într-un amestec de apă și pământ, iar pe alocuri, drumul se surpase, lucru care nu arăta deloc bine. Dar pentru că iubesc muntele și îmi place la nebunie mirosul pământului reavăn, nu m-am lăsat descurajată.

Peisaje mirifice

Dacă am avut emoții? Multe! Ca la un examen pe care se presupunea că trebuie să îl dau pentru a(-mi) confirma că pot să fac și asta. Emoțiile nu au fost benefice de data asta, mai ales că nici condiția fizică nu m-a ajutat prea mult. Mi-am propus să o iau încet și să mă adaptez pe parcurs.

start2

83 de maratoniști și 180 de alergători la cros. O parte profesioniști, o parte amatori, unii încrâncenați și dornici să câștige, alții, iubitori de munte și de provocări. Ne-am adunat la linia de start, fiecare cu așteptările lui, cu scopul lui, cu speranțele lui.

start

Imediat ce am părăsit asfaltul (adică după 2,6 km), am intrat într-o zonă deopotrivă fascinantă și solicitantă. Urcarea s-a îngreunat cu fiecare coamă care se ivea în fața noastră. Se vedea minunat șirul de alergători șerpuind pe cărările moi, iar faptul că nu mă simțeam singură, mă ajuta să țin pasul. The Quitter’s Hill a fost… așa cum îi spune numele. Auzisem că e „balaurul” alergării, dar nu am îneles de ce decât când am început să-l urc. Abrupt și „tăietor de respirație”. Și la propriu, și la figurat

Pădurea de mesteceni – un vis! Iarba înaltă acoperea cărările, greierii cântau nestingheriți, soarele și-arunca raze curioase printre crengi să vadă care mai putem duce și care nu. A urmat o coborâre spectaculoasă, unde am mai recuperat din timpul pierdut la urcare.  Ei, când ne-am luat la trântă cu Muntele Dobru, lucrurile s-au cam… încrețit! O urcare fără sfârșit, în timpul căreia am simțit cum aerul nu ajunge tuturor. A fost punctul cel mai aproape de „nu mai pot” și o dorință grozavă de a ucide pe cel care m-a băgat în toată povestea asta! Luminișul (care s-a lăsat așteptat) a părut un fel de colac de salvare, căci știam că de acolo începe coborârea. Ce nu știam (sau nu îmi imaginam) era că pârtia de ski este teribilă! Acolo mi-am accidentat degetele de la picioare, lucru care nu trebuia să stea în calea atingerii obicetivului, însă.

Bravo! Mai aveți 2 km până la sosire!

Adică o veșnicie! Sau așa mi s-a părut. Cu picioarele betege și cu mintea care pierduse comanda fiecărui mușchiuleț din corp, cu o sete care mă făcea să mă arunc în apele Slănicului, dar cu dorința de a termina, am ajuns la finalul cursei, după două ore de cutreierat muntele.

Vie. Aproape nevătămată. Și nici ultima! 😀

Screen Shot 2018-07-17 at 23.40.50.png

Oamenii

Poveștile frumoase spun și despre oameni frumoși. Prezența Salvamontului la începutul cursei mi-a dat un soi de liniște. Și da, unii s-au întâlnit și cu ursul, pe traseul de maraton. Voluntarii au fost impusul care mai pornește motorul ce dă să se înece. „Bravo, ați ajuns până aici!”, „Luați niște apă!” „O banană? O portocală? Poate vreți o bucățică de ciocolată pentru energie?” Aplauzele, încurajările, zâmbetele primite la punctele de alimentare și de hidratare erau ca și cum cineva te împinge să mergi mai departe. În plus, m-am bucurat că m-am aflat printre concurenți-oameni! Cineva s-a împiedicat și a căzut, iar ceilalți s-au oprit să ajute. Când căutam o foaie de brusture să-mi scriu testamentul pe Muntele Dobru, un tânăr cu tricou roșu m-a întrebat dacă sunt ok și dacă am nevoie de un magneziu. Nu aveam, dar mi-a prins bine bucata asta de lecție de umanitate în sălbăticie. Organizatorii au avut destul de furcă, dar nu au uitat să zâmbeacsă și să se bucure cu noi. Mereu printre oameni, mereu cu câte ceva frumos de zis.

În loc de concluzie

Dacă mai particip? În clipele grele mi-am promis că „eu niciodată nu o să mai”. 🙂 Dar pentru că a trecut totul cu bine, a rămas sentimentul acela că „am făcut-o și pe asta”. Unii oameni nu înțeleg cum e să  „alergi așa ca nebunul kilometri întregi”. Le-am zâmbit și i-am lăsat cu ale lor. Pentru mine, alergarea a devenit un fel de antidot pentru orice. Așa că…

Poveștile se termină cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. La Nemira, poveștile nu se termină niciodată.

………………………………………..

Sursa foto: https://www.facebook.com/pg/legendelenemirei/photos/

 
3 comentarii

Scris de pe iulie 17, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

 
Sinapse

Simple, dar cu viață

Incercari

de ginduri

O Cale

o-cale.ro

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Blog despre munte, turism si cultura

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice