RSS

Arhive pe autori: dagatha

Ce făcuși, Iliuță?

Pe Silviu l-am cunoscut acum ceva ani (nu m-am gândit niciodată că va fi relevant, așa că nu le-am ținut socoteala) pe marea și arhiutilizata rețea de socializare. Habar nu mai am în ce context, țin minte doar că urmăream (e drept, mai mult involuntar, că apărea în „feed”) serialul  „Mare e grădina Facebook”. Și așa, uitându-mă jumate tâmpă, mi-am dat seama că nu are cum să inventeze omul ăsta atâtea idioțenii, cu poză și text adecvat, ci că, mai curând, cu adevărat grădina e mare și devine aproape fermă (de animale zic, pentru dezambiguizare!) Și cum am apăsat butonul „follow”, m-am tot trezit ținută la curent cu diverse teme abordate în stilul inconfundabil al lui Iliuță. La unele am râs maxim, la altele m-am cam îngrijorat, că prea pare că ne ducem de râpă. Dar asta-i altă… cronică.

Tot intrând pe paginile blogului aferent, m-a agresat invitația permanentă care semăna a laudă de sine, să-i citesc cartea. Care carte nici măcar titlu nu avea, căci „Toate titlurile bune au fost date”. Am tot dat „next page”, am apăsat „X”-ul din dreptul căsuței-reclamă și nu mi-am bătut capul prea mult cu asta. Până când Iliuță și-a găsit titlul, alt motiv să revină insistent cu cititul. N-am picat nici de data asta în plasă. M-am mulțumit cu articole sporadice citite pe blog și cu un ochi aruncat la ce mai zic alții despre cărți. Unii le ridicau în slăvi, alții nu au putut trece de primele pagini. Numai că Iliuță-omul o fi simțit că peștele dă să se prindă în plasă și a plusat! Așa că pac! reclama cu:

Screen Shot 2019-05-03 at 19.20.31

Și mă împinge păcatul să apăs! Deh! Atâta psihologie cu Căprioara i-o fi folosit și lui la ceva! Să vedem, domnule, ce e cu cronicile astea despre care vorbește toată lumea! Am primit, am plătit, m-am apucat de citit. Fără așteptări, fără speranțe și fără prejudecăți. Când colo, după coperta lămuritoare, autograful indescifrabil și mulțumirile adresate alfabetic, autorul îmi spulberă toată liniștea acumulată în urma acestei înșiruiri de ”fără” de mai sus: „Dacă ai ajuns să răsfoiești aceste pagini înseamnă că ți-au luat deja prima țeapă.” Stai, cum? Tocmai am fost jecmănită de 59 de ron, și ironizată pe deasupra?? Nu! Trebuie să fie ceva printre atâtea pagini, care să merite efortul. Și, mai ales, banii! Așa că m-am apucat de citit, cu gândul la doamna care îl certa aspru pe autor că i-a ținut zilele și nopțile ocupate cu volumele lui. (Una dintre doamne.)

Le-am citit, Iliuță, pe toate le-am citit și trebuie să-ți zic și eu vreo două:

  • M-ai purtat prin toate stările.
  • Am revăzut anii copilăriei mele (căci tot… „patruzecistă” sunt și eu), cu imaginea bananelor care cresc pe dulap, învelite în ziar, cu pomul de Crăciun împodobit cum numai noi știm, cu semnalul bruiat de la Europa Liberă.
  • Am amețit preumblându-mă după tine ba în trecut, ba în prezent. Dar mi-a prins bine, ca mirosul de scorțișoară din serile reci de iarnă comunistă.
  • Am râs! Cu gura până la urechi, inițial, apoi cu glas! Tare! Prea tare, de s-au întrebat colocatarii apartamentului dacă am pățit ceva sau, în sfârșit, li se confirmă diagnosticul în ceea ce mă privește. Interpretarea umbrelor lui Grey este de-a dreptul genială, că aproape îmi vine să citesc cărțile sau să văd filmele, dar îmi e că se duce tot farmecul! Am menționat deja că am râs? Maxim am râs!
  • Povestea cu Bambi e treabă serioasă și grea. Dar tu ai trecut cu bine peste. În fine… cu bine și niște kilograme…
  • Mi s-au și împăienjenit ochii a lăcrimare la povestea lui Tom. Sau a „fantomei” de pe lac. Sau a lui Alice în Țara Minunilor.
  • Ai un stil de a trece omul de la râs la plâns, ceva fantastic!
  • Prietenilor tăi, care te-au „încurajat” cu scrisul, le-aș transmite (dacă aș avea cum) să-și vadă de corporația lor. Că eu la unele capitole chiar am crezut că citesc o carte adevărată, scrisă de un… scriitor! (La celelale capitole nu știu exact, pentru că eram prea ocupată cu tăvălitul pe jos de atâta râs.)
  • M-am enervat când m-ai pus să aștept continuarea poveștilor, cât timp tu mai aveai ceva nespus despre nebunia din familia ta. Dar mi-a trecut repede și am înțeles că e tot o „stratagemă” să mă ții cu nasul în carte.

Iar pentru final am păstrat trei întrebări (că tot ai trei volume):

  1. Câte kilograme ai acum?
  2. Mini Silviu și Mini Amy sunt „binemersi”, da?
  3. A fost cineva rănit în timpul…turnării?

Și o cerință: dacă te pune sfântul (Petru) și scoți alt volum… să fie un autograf personalizat și descifrabil special pentru mine.

 
2 comentarii

Scris de pe mai 3, 2019 în Despre cărți, Recenzie

 

Etichete: , , , , ,

Martie – Roșu

Pe Angie o știu de vreo 20 de ani. E drept, că în ultimii ne-am auzit sporadic, la aniversări, ambele în luna noastră de suflet. Iar Angie a fost mereu o fată sensibilă, foarte fină și destul de cochetă. Anul acesta a insistat să-mi facă un cadou de ziua mea! Și atunci mi-a dezvăluit că și ea și-a urmat pasiunile ascunse și și-a împlinit vise.

Știam că Angie este pasionată de podoabele prețioase. I-am urmărit fotografiile pe pagina de Facebook și mi s-a părut extraordinar ce iese din mâinile ei. Sensibilă, iubitoare de frumos și de bijuterii, Angie a transformat pasiunea ei în artă. Iar acum aveam să primesc un cadou minunat! Nu orice cadou! Ci unul ales de mine, care să mă reprezinte.

Am „răsfoit” câteva ceasuri blogul Angelei, nu pentru că nu aș fi găsit acel ceva, ci pentru că mi-a fost greu să mă hotărăsc. Am o slăbiciune pentru brățări, așa că m-am pierdut printre minunățiile lucrate cu migală de prietena mea. Am decis roșu!

rosu.jpg

Angela a insistat să-mi aleg și o pereche de cercei, dar am lăsat-o pe ea să-o potrivească și să mă surprindă.

Roșu. Coral. Și cu mesajul aferent pietrei semiprețioase: „piatră cu un puternic rol protector, ce absoarbe negativitatea, stimulează pasiunea, entuziasmul, optimismul purtătorului și încurajeaza iubirea. Protejează împotriva depresiei, stimulează imaginația”.

Cadoul meu a fost perfect!

set2

De ce scriu despre Angela? Pentru că m-a impresionat faptul că a ales să-mi dăruiască o bucățică din sufletul ei! Pentru că pasiunile și visele trebuie urmate, indiferent câte piedici de orice natură se pot ivi pe drum. Pentru că discuția cu ea mi-a amintit de anii din facultate, de Cluj, de sesiuni, de lacrimi, de râsete, de multe fotografii. Pentru că roșul acesta e însoțit de nostalgii.

De ce scriu despre „Podoabe prețioase”? Pentru că merită! Pentru că este „copilul” celălalt, pe care Angie l-a creat după „chipul și asemănarea” ei. Pentru că bijuteriile pe care le-am văzut acolo sunt cu bun-gust, delicate, potrivite pentru orice gust!

Îmi port cadoul cu drag și cu bucurie că întlnirile din lumea aceasta nu sunt deloc întâmplătoare! Mulțumesc, Angie!

 

 
3 comentarii

Scris de pe martie 17, 2019 în Uncategorized

 

40? Mulțumesc!

Te trezești dimineața și îți privești chipul în oglindă. Iar în fața ta este același copil pe care îl știi de când lumea (de când lumea ta!). Cu fricile duse eroic în spate, cu durerile, cu bucuriile, cu râsul, cu lacrimile. E drept, poate câteva riduri sapă adânc în colțul ochilor și pe fruntea îngreunată cumva de poveri. Dar simți în adâncul ființei tale că fetița aceea e încă acolo! Și știi că EA îți dă energia cu care reușești să mergi mai departe. Că ea e în spatele râsului tău, că ea tremură încă în tine când lucrurile par să se clatine.

eu

Astăzi îmi port copilul din mine, cu mai mare încăpățânare decât de obicei. Și nu pentru că trebuie să mă agăț de ceva care să mă facă să par mai tânără decât spun hârtiile oficiale! Ci pentru că astăzi am înțeles mai bine că ea, copila din mine, e încă parte din cine sunt. Că e acolo, vie, înăuntrul meu și că iese la suprafață de fiecare dată când râd zdravăn, când plâng strașnic, când mă supăr, când mă bucur, când cânt, când dansez. Că ea e motivul pentru care îmi simt trupul și sufletul tânăr. Și pentru că, în ultimele săptămâni am reînvățat o lecție importantă: să mă întorc la mine! Să mă iubesc și să mă prețuiesc, să mă iert, să-mi zâmbesc îngăduitor și să mă bucur de fiecare clipă.

Așa că, astăzi, la 40, îmi mulțumesc mai întâi mie! Că mi-am purtat pașii până aici, că am luptat, că m-am ridicat, că nu am renunțat, că sunt cine sunt tocmai pentru că am învățat din experimente și experiențe. Îmi mulțumesc că mi-am urmat vise și că am realizat tot ce am realizat până acum. Că am muncit, că m-am bucurat, că am trăit! Și îmi promit să deschid ochii mari, mai întâi către fetița timidă din mine, către nevoile și dorințele neîmplinite, către visele încă nerealizate. Și știu că le voi atinge și pe acestea, pas cu pas, atunci când le va veni vremea.

Și apoi, le voi mulțumi celorlalți, oamenilor din viața mea care mi-au mișcat universul, fie și prin simpla prezență, uneori chiar tăcută, în viața mea. Le mulțumesc pentru luptele lor, pentru lecțiile lor, pentru căile pe care mi le-au deschis. Le mulțumesc pentru bucuriile și pentru lacrimile împărtășite, pentru sprânceana ridicată și pentru zâmbetul plin de bunătate. Le mulțumesc deopotrivă celor care m-au făcut să râd și celor care mi-au zdruncinat existența, uneori aproape iremediabil!

Iar ție, cititorule acestor rânduri, îți mulțumesc pentru gândul tău cel bun, exprimat sau neexprimat. Și pentru trecerea ta, aici și acum.

40? Să-mi fie de bine! Să mă bucur și să mi-i duc cu mândrie și cu acceptare. Să-mi fie întru înțelepțire și luminare.

today is a gift.jpeg

Sursa: google

Post Scriptum: Mă gândesc la tine, tataie! Și astăzi, ca în fiecare an! 🙂

 
29 comentarii

Scris de pe februarie 9, 2019 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Despre frici și lupte

fear.jpg

sursa: pixabay

Pe holurile acelea lungi și tăcute, pășești nesigură și cu o imensă teamă care s-a infiltrat simbiotic în sufletul tău. Ești ca un condamnat căruia nu i s-a rostit încă sentința. Te zbați între stări amețitoare și contradictorii, între durere, frici, întrebări, scenarii, măcinări… Și cauți firul de speranță care să te scape de tremuratul ăla ce-ți înmoaie picioarele.

M-am uitat la celelalte femei așezate cuminți pe scaune în fața mea. Era un soi de resemnare pe chipul lor, cu privirile în jos. Le ridicau doar ca să vadă cine e următoarea „victimă” care intră pe ușa scârțâindă a holului sau ochii pacientei ieșite din cabinetul doctoriței, ținând strâns hârtiile doveditoare. În cazul unora dintre ele, resemnarea era adusă de vârstă. Și păreau, după înfățișare, că așteptau să iasă mai repede din cabinetul ăla, cum o fi, că le așteaptă acasă orătăniile ogrăzii, care nu dau doi bani pe nodulii la sân. În cazul altora, mult prea tinere, resemnarea era sinonimă cu un soi de inconștiență sau de negare, tocmai pentru că la 22 de ani „nu se moare”. Și, mai ales, nu se moare din cancer la sân. „Ei, aș!” ar zice domnul C. râzând ironic. Și încă cum se moare!

O ascultam vorbind la telefon, probabil cu cineva din familie. O voce aproape împăcată:

„Mi-a zis să fac și o mamografie. Și acum m-am întors aici cu ea. Da’ a zis să văd și la tiroidă. Nu… nu știu. Aștept să intru.”

Și parcă te ia și mai tare tremuratul, iar paranoia își deschide singură și triumfătoare porțile spre mintea ta slabă de înger. Conștientizezi că boala asta nu are vârstă, nu așteaptă la rând, nu are rușine, nu are milă și, mai ales, nu are scrupule. Ci doar criteriile ei unice de selecție. Simți apoi cum te ia cu leșin când îți vine rândul să intri, deși așteptatul ăsta a reinventat sensul cuvântului „veșnicie”. Îți vin în minte exclusiv gânduri negre care îți invadează creierul tulburat și golit de rațiune. Nu mai ai nicio fărâmă de loc pentru cele pozitive, deși logica, dacă ar avea gură, ar urla că nu e cazul să te urci pe pereți încă.

*

Au trecut aproape trei ani de atunci. Trei ani și o intervenție chirurgicală, acompaniată de hora gândurilor negre, care nu voiau nicicum să se dea duse în țara gândurilor negre. Azi, pe holurile aceleiași clinici este neobișnuit de gol. Poate și din cauza orei matinale. Și gândurile sunt altele. Cu toate că demonii tocmai au dat niște târcoale, i-am lăsat în plata Domnului și le-am întors spatele, nu fără să le arunc peste umăr un „Hai, sictir!”. Apoi am tras adânc (aer) pe nas și am zâmbit sfidător. Am realizat în timp și cu puțin ajutor că „realitatea e nicicum”, dar, mai ales, că nu poți să o schimbi. Lucrurile care trebuie să se întâmple se vor întâmpla, indiferent cu câtă înverșunare îți ridici pumnii spre Cer. Întrebarea nu e cum să le oprești să se întâmple, ci cum să te adaptezi din mers, astfel încât să te bucuri de darul ăsta pe care l-ai primit la naștere. Poate că exact ASTA e cea mai de preț lecție pe care ar trebui să ne-o predea cineva.

Am răsuflat ușurată la ieșirea din cabinet. Nu pentru că motivul pentru care m-am dus acolo era o îngrijorare justificată de ceva serios, ci pentru că o confirmare specializată îți aduce atât de multă liniște! Viața e oricum un război. Iar omul e un soldat. Dacă e instruit și pregătit, va face față și atacurilor-surpriză. Pentru că atacurile vieții ăsteia nu pot fi prevăzute, nici intuite și nici oprite. Poate ideea nici nu e să le oprim. Ci să le înfruntăm. Acolo, pe câmpul de bătălie. Pe viață – pentru unii –  și pe moarte – pentru alții.

*

Mi-am adus aminte de toate astea citind astăzi despre plecarea lui Miriam. Imaginea ei îndrăzneață înfruntând realitatea, dezvăluindu-și trupul mâncat de dubla masectomie, mi-a mai dat niște lecții importante:

  • Omul este dator sieși să lupte pentru fiecare bucățică de viață rămasă. Să lupte cu el însuși, cu ceilalți, cu sistemul.
  • Lamentările de tot felul nu-și găsesc justificare, nici măcar pentru sufletul propriu. Sunt pierdere de timp prețios. Mai bine le înlocuim cu lucruri frumoase care să ne bucure sufletul ciuruit.
  • Boala nu e dușmanul. Noi înșine ne suntem dușmani. Prin ceea ce simțim, prin ceea ce (nu) spunem, prin faptul că nu dăm răul afară, ci ne încăpățânăm să-l punem într-o ramă de argint și să-l admirăm în fiecare zi, asimilându-l ființei noastre.
  • Scrisul purifică. Salvează. Vindecă.

Am cunoscut-o pe Miriam virtual, prea puțin. Dar citind-o, mi-am întărit convingerea că lucrurile cu care trebuie să luptăm cel mai mult sunt conștientizarea și acceptarea. Evident, în alte sensuri decât cele pe care cârcotașii le vor pescui aici. Dar, despre asta, poate altădată.

 
14 comentarii

Scris de pe februarie 1, 2019 în Cuvinte din trecut, Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , , ,

Cum m-am apucat să meditez

DISCLAIMER: Acesta este un „aproape-pamflet” și vă rog să-l tratați ca atare. E doar o perspectivă personală asupra unei experiențe pe care, de altfel, o prețuiesc, dar pe care o redau intenționt în stilul Dagathei.

Ajungi la o vârstă (eu) când îți dai seama că mintea ta e o buluceală de gânduri care se înghesuie și se calcă pe picioare (vorba vine). În plus, mai fac și un zgomot infernal: gânduri care urlă, gânduri care plâng, altele care se bagă ca musca-n lapte taman când vine ora de somn. Și te gândești (tot eu!) că ar fi vremea să-ți faci un cadou de 40j de ani, până nu o iei razna de tot și te senilizezi și te ofilești ca o stafidă înainte să-ți vie sorocu’!

Gata cu războiul fără pace din capul meu! Să punem niște ordine și să căutăm ceea ce pare a fi de preț pentru minte și suflet:

Am constatat că adesea duc niște lupte grele: eu cu mine, eu cu lumea, eu cu ceilalți, eu cu Universul… Cum constanta este evidentă, mi-am imaginat că ar fi cazul să fac ceva în sensul acesta. Tot eu!

Întâmplător (deși știti părerea mea despre coincidențe) am dat peste Mioara. Cu puțin ajutor de la o prietenă. Și pentru că am avut șansa să o „simt” pe pielea mea și să-mi dau seama că este „altfel”, am zis că numai ea, Mioara, mă mai poate scoate din belea. Are mereu vorbele în tolbă… și pe cele ortodoxe și, mai ales, pe cele mai neortodoxe. Are mintea la locul ei și vede prin/dincolo de oameni și de măștile lor. Trei întrebări, pac! diagnostic! Plus niște principii sănătoase, pe care le-am pescuit în cele două întâlniri premergătoare. (Că doar nu credea că numai ea observă din cap până-n picioare pe oamenii cu care stă de vorbă!)

DECIZIA

Și mă duc. Să meditez.

Fără așteptări și încercând să-mi strunesc milioanele de gânduri generatoare de scenarite fel de fel: dacă nu pot, dacă nu știu, dacă mă fac de râs…

Spațiul, primitor. Lumea venită ca la prima întâlnire, cu haine „de oraș”, că deh! Mă uit la mine: trening. Da’ nu oricare, ăl mai portocaliu-țipător! Ca nu cumva să trec neobservată. Mi-am ticluit repede motivația: am venit pregătită de muncă, să intru direct în subiect, fără atâta protocol și delicatețuri! Nu mi-a folosit motivația. Pentru că lumea nu se adunase acolo să bage în seamă portocaliul strident al treningului meu. Oamenii aveau alte interese, iar eu eram la coada cozilor pe lista lor.

Mioara ne-a explicat, ne-a povestit, ne încântat și ne-a cucerit mințile. „Și acum să medităm” zice. Teoria suna bine. Scurt și nedureros. Dar calculele matematice din capul meu lovit de streche dădeau cu virgulă și multe zecimale: cum stau eu 30 de minute în funduleț șezut, nemișcată, gândindu-mă la… NIMIC? Sau cum să stau trează în tot acest timp? Un gând și mai înfricoșător dădea târcoale: dar dacă mă pune Nichipercea și mă zgâlțâie râsul? I-am dat dreptate gândului, căci după ultima întâlnire cu Mioara, am râs două zile jumătate încontinuu și m-am contopit cu tot zenul de pe raza municipiului de reședință.

Ultimele indicații. Deci… cum trebuie să fac? Să respir? Atât? Asta pot! „Aerul care intră, aerul care iese.” A! Și să-mi mut mintea de la locul ei. Unde a zis? Pe nas? (Știam eu că femeia nu-i în toate mințile!) Și…cum țin eu mintea acolo pe nas? Să o controlez? Eu? Pe mintea mea? Aș! Dacă nu aș ști-o eu…

Inutile întrebări. Ai intrat în horă… acu’ joacă Dagatho, dacă poți! Mai ales că am adunat iar toată Colina după mine (a.k.a vecinele vesele). Nu se cădea să cedez taman acu’!

MEDITAȚIA

Se face întuneric treptat. Atmosfera e potrivită. E liniște. Se aud numai respirații ușoare și vorbele suave ale Mioarei, cu indicații precise, ca un cântec de leagăn: „Observăm… Aerul care intră, aerul care iese…” Pfuai! Aerul intră și iese, dar eu nu-mi pot ține mintea în frâu! Încerc să-mi imaginez aerul care intră și aerul care iese. Hop! A zis să nu ne imaginăm nimic! Repet, strângând tare pleoapele care tindeau să ridice cortina: „Aerul care intră, aerul care iese…

Chiar! Cum o fi textura aerului? „Observăm, nu interpretăm!” Bun, să observăm deci. Observ că nările ascultă, până și aerul mă ascultă, intră și iese. Numai mintea nu vrea ioc să facă ce-i zic! Cât o fi trecut? Nu, nu am voie să mă întreb asta. Concentrează-te pe nas, Dagatho! „Aerul care intră, aerul care iese…

Ia să verific unde e mintea mea. În cap nu e, da’ nici pe nas unde mi-a zis Mioara să o așez. O găsesc la vecinul de sus, care sporovăiește ceva cu neamurile taman acu’. Nu încerc să deslușesc ce zic, că nu e treaba mea. Mioara zice să observăm, nu să interpretăm. Ciudat e că nu mă deranjează vocile alea. Eheee… acasă aș fi urlat deja de trei ori dacă avea careva să îndrăznească să facă vreun zgomot în timp ce eu încerc să mă concentrez.

Bâzâie un telefon. Și doar a precizat clar că telefoanele trebuie să stea închise! Cred că posesorul se simte ușor inconfortabil cu situația. Oare deschide și ochii să vadă cine a sunat? Hopa! Minteo! Ia, înapoi! Pe nas! „Aerul care intră, aerul care iese…

Mai bâzâie un telefon. Ăștia-s mai ceva ca elevii mei! Ups! A zis doar să observăm, nu să interpretăm. Deci, să uităm ultima replică. Am rămas doar cu observatul: a bâzâit un telefon. Mintea pe nas! Hait! Observ, de asemenea, că vecina de lângă mine nu mai tușește de când a început să mediteze. Asta e bună observație! Și că e liniște. Și că nu mișcă nimeni. Nici măcar Mioara. Și aerul intră și iese. Încep să se perinde niște imagini în loc de gânduri. Cam abstracte. Aerul colorat care intră și care iese din nările mele. Sau din niște nări, că pare un desen indian. Și o lumină puternică. Și un nor. Imaginile se succed cu repeziciune, ca și cum aș fi într-un tren care gonește pe lângă ele.

Aerul care intră… Aerul care iese…

GATA?!

Se aude gongul care bate de trei ori, semn că au trecut cele 30 de minute. Ei, aș! Cred că mai erau vreo 10 totuși! E posibil ca Mioara să citească gânduri, că a „auzit” asta cu furatul minutelor. Noroc că Toma (mai) Necredinciosul (decât mine) din primul rând a cronometrat: 30 de minute în cap! Lucru necurat, zic eu! Și tocmai când începusem să țin mai bine de hățuri…

A zburat jumătate de oră, iar eu m-am luat la trântă cu mintea mea: care pe care. Lecția a arătat cam așa:

Dar data viitoare am să fiu mai bună! Și sigur mai câștig câteva runde! 😉

 
31 comentarii

Scris de pe ianuarie 11, 2019 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , ,

Cum e să ai o soră

Nu îmi imaginez cum ar fi fost viața mea întreagă fără ea.

Nu suntem gemene, deși au fost câteva episoade amuzante când am fi putut trece drept gemene, în ciuda faptului că nu semănăm… chiar atât de bine. Dar sufletele ne sunt ca două picături de apă. Poate este datorită legăturii de sânge. Poate este pentru că am trecut prin atâtea împreună, lucruri care ne-au marcat existența și ne-au creat o structură sufletească aparte, similară, complementară.

Am fi putut fi trei. Cineva a vrut să rămânem două. Și împărtășim o jumătate de poveste de viață în care am râs și am plâns, în care am învățat să ne iubim și să ne susținem, să ne suportăm și să ne respectm alegerile. Să ne cunoaștem cel mai bine, până în momentul în care simțim la fel sau NE simțim una pe cealaltă.

Am fost atât de mult timp nedespărțite, încât atunci când am urmat drumuri diferite, a fost ca o ruptură puternică. Puternică, dar nu suficientă ca să ne îndepărteze una de cealaltă, dimpotrivă.

Cum e să ai o soră?

E… MINUNAT!

E sentimentul acela că nu ești singur pe lume, indiferent câtă disperare îți umple sufletul la un moment dat.

E siguranța că găsești mereu o vorbă de încurajare exact cât ai mai multă nevoie sau că găsești un moment de tăcere, a compasiune, a „înțeleg-ce-vrei-să-spui”. Uneori este senzația ciudată, dar plăcută, că te privește o oglindă, care-ți spune fie că ești „cea mai frumoasă din țară”, fie că ar trebuie să te scuturi și să te ridici deasupra tuturor pentru că poți și pentru că meriți.

E… un privilegiu! Pentru că nu este despre a avea „o soră”, ci despre a avea sora aceea pe care și-ar fi dorit-o multă lume! Empatică, deșteaptă, ambițioasă, iubitoare, atentă, creativă.

E un amestec de responsabilitate față de „sora mai mică”, de mândrie că e „sora cea mai deșteaptă” și de gelozie pentru că trebuie să o împart! 😉

E un șuvoi de amintiri vii ale unor momente trăite împreună, uneori retrăite intens, alteori povestite cu lacrimi de râs.

La mulți ani, sora mea! 

ioana.jpg

Cu toate neîmplinirile împlinite! Cu toată dragostea pe care o meriți! Cu dorința de a ajunge mereu exact acolo unde îți dorești! Și cu muulte ore de somn! 😉

 
6 comentarii

Scris de pe decembrie 26, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Sentimentală

 

sentimentala

sursa foto: pixabay

nu picură nori
când cerul își plânge adâncul
pierdut în ochi de îndrăgostiți

nu tremură frunze
când vântul le strecoară șoapte
adormindu-le verdele mut

nu murmură iarba
când încalță tălpi dezgolite
a mângâiere

nu adorm triluri
când noaptea-și coboară
perdele de vise

iar cercuri…
nu-și desfac rotundul
să nu piardă din el infinitul.

nu se naște timp…
nu cresc ape…

nu mor gânduri
când le sună risipirea în sunet de nai

și nu,
nu poți smulge din piept
inimi sfârâmate
în jocul de-a visul
rătăcit în cuvinte
deșarte

 
4 comentarii

Scris de pe decembrie 8, 2018 în Amelie, Literare

 

Etichete: , , , ,

 
innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

Sinapse

Simple, dar cu viață

Incercari

de ginduri

O Cale

o-cale.ro

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Blog despre munte, turism si cultura

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice