RSS

Arhive pe categorii: Despre viață

Când moartea călătorește cu InterRegio

„Death is as near to the young as to the old; here is all the difference: death stands behind the young man’s back, before the old man’s face.”

Thomas Adams

O dimineață răcoroasă de duminică.

Un vis ciudat, dintre acela repetitive, pe care încerci să-l înțelegi pentru ca mai apoi să ți-l poți șterge din minte, ca să te eliberezi de senzația de neputință pe care ți-o lasă. Până data viitoare, când va reveni și va trezi toate celelalte visuri îngropate în tine.

La un alt capăt al orașului, o femeie frumoasă și încă foarte tânără, pornește într-o călătorie. O fi avut și ea vreun vis ciudat cu o seară înainte. Sau poate, afundată în gândurile ei, nu l-a băgat în seamă. Grăbită să ajungă într-un loc surogat pentru „acasă”, ca să-și reia treburile obișnuite, nu o fi observat vântul care adia ușor, mângâindu-i fața a despărțire. Cum să-l fi observat? Tocmai a retrăit durerea despărțirii de fratele pe care l-a iubit nemăsurat, al șaptelea an la rând. Moartea s-a îndrăgostit de el și l-a furat lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu l-a plăcut atât de mult încât l-a chemat la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… Iar ea a trebuit să încerce să înțeleagă în fiecare din cei șapte ani câți s-au scurs din acel sfârșit de iulie, „de ce”.  Poate astea îi erau gândurile în ritmul mecanic și monoton al roților de tren.

railroad.jpg

Sursa foto: pixabay

Apoi un telefon neașteptat pentru o duminică dimineață. Unul dintre acele telefoane pe care le-ai vrea o glumă proastă sau o eroare și care seamănă confuzie. O poveste stranie despre o femeie cu semnalmentele pe care le recunoști și despre care o străină spune lucruri de conceput. Începi să dai telefoane ca să te asiguri să este o greșeală și că „vestea” nu este decât o continuare a unui vis ciudat dintr-o dimineață răcoroasă de duminică. „I s-a făcut rău…”, „Nu este bine deloc…”, „Încercăm să-i găsim familia…” Nu poate fi adevărat, desigur! Deși niciunul dintre detalii nu te lasă să întrevezi cea mai mică șansă de a te afla în mijlocul unei regretabile erori.

Și apoi, drumul spre locul acela unde ți s-a sugerat – deși nu s-au folosit cuvintele – că s-a sfârșit călătoria femeii aceleia frumoase într-o dimineață răcoroasă de duminică. Trei suflete gonind 60 de km cu o speranță firavă și vlăguită de vocile din telefoane, că nu poate fi adevărat…

Din păcate viața este cel mai talentat scenarist. Concepe povești care bat cele mai celebre filme și croiește cele mai mari nedreptăți. Căci cum poate înțelege o mamă că pierde al doilea copil, la exact 7 ani distanță de primul, în exact același fel? Cum își pot alina durerea o fetiță și un băiețel care nu înțeleg unde anume a dus-o trenul acela pe mătușa lor preferată? Cum se poate ca inima ta să renunțe să mai bată la 40 de ani? De ce i s-a refuzat șansa la fericire femeii acesteia tinere și frumoase, care nu a trăit niciodată pentru ea, ci pentru a le fi celorlalți din jurul ei bine?

Da, viața este o șansă unică. Ea vine frumos ambalată, cu un mănunchi de speranțe că va fi lungă și frumoasă. În realitate, nu știe nimeni când și cum se termină sau cât durează sau de ce. Să încercăm să înțelegem? Mai bine, să încercăm să o trăim! Nu neapărat cu frica sfârșitului, ci cu speranța frumuseții și a împlinirii ei. Și, poate, nu ar strica să ne gândim și la noi înșine la un moment dat, dintr-un egoism care trebuie să fie scuzat! Căci ea, viața, nu ne dă decât o singură încercare.

Cât despre femeia frumoasă și încă foarte tânără, care a pornit într-o dimineață răcoroasă de duminică într-o călătorie cu trenul… Moartea s-a îndrăgostit de ea și a furat-o lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu a plăcut-o atât de mult încât a chemat-o la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… 

Drum lin, Miha! 😦 Călătoria ta nu s-a terminat, ci doar a urmat o altă rută…

 
3 comentarii

Scris de pe iulie 29, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Legendele Nemirei – Un cros de legendă

Poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată”. A fost un munte, a fost un gând și a fost dorința de a face gândul munte sau muntele gând.

Cum să reînvii mai frumos o legendă decât invitând oamenii în inima ei. Să o cunoască, să o simtă, să o înțeleagă și să o iubească. Așa îmi imaginez că s-a născut ideea Maratonului Legendele Nemirei. „Un traseu fabulos, pe cărări foarte puțin umblate”, o alergare montană de poveste pusă la cale de oameni inimoși cu dragoste de mișcare și de munte.

maraton

Începuturile

Că sunt o luptătoare, am anunțat deja de câteva ori aici. Că îmi plac provocările, iarăși nu e un lucru nou. Și dacă ies victorioasă din luptele cu mine însămi, satisfacția îmi face inima cât casa. Ideea crosului de la Nemira era destul de departe anul trecut, când am fost doar susținător și spectator. Alergarea pe munte mi se părea mult peste pregătirea mea fizică – și așa și era atunci! Totuși, am avut senzația că trebuie să fie tare fain sentimentul că te lupți cu muntele, alergând pe cărări neumblate. Totul a pornit de la o vorbă aruncată de consort, care m-a înscris la crosul montan fie în încercarea de a scăpa definitiv de mine, fie ca să mă provoace să-mi depășesc limitele. Au fost câteva săptămâni de pregătire intensă, cu motivație cu tot, alergări cu diferențe de nivel și cu două obiective clare:

  1. finish the race
  2. finish the race, but not exactly the last one in the row

13 km pe munte, cu diferență semnificativă de nivel – iată o provocare demnă de vârsta și abilitățile mele fizice!

Testarea terenului

Am avut câteva tentative de a merge în recunoaștere. De fiecare dată a apărut ceva, astfel că nu am ajuns să cunosc traseul înainte de cursă. Și cred că a fost mai bine pentru mine. Am constatat că elementul surpriză mă ajută să rezist cu mai mare ușurință, căci, dacă nu știi ce te așteaptă, nu ai de ce să te îngrijorezi. Totuși, consortul a insistat să-mi arate câteva bucăți semnificative din traseu, încercând să-mi inoculeze ideea că „este simplu” și că „poți să o faci”! Parol, la ora respectivă începusem să am dubii serioase cu privire la acest aspect. Ploaia tocmai transformase cărările într-un amestec de apă și pământ, iar pe alocuri, drumul se surpase, lucru care nu arăta deloc bine. Dar pentru că iubesc muntele și îmi place la nebunie mirosul pământului reavăn, nu m-am lăsat descurajată.

Peisaje mirifice

Dacă am avut emoții? Multe! Ca la un examen pe care se presupunea că trebuie să îl dau pentru a(-mi) confirma că pot să fac și asta. Emoțiile nu au fost benefice de data asta, mai ales că nici condiția fizică nu m-a ajutat prea mult. Mi-am propus să o iau încet și să mă adaptez pe parcurs.

start2

83 de maratoniști și 180 de alergători la cros. O parte profesioniști, o parte amatori, unii încrâncenați și dornici să câștige, alții, iubitori de munte și de provocări. Ne-am adunat la linia de start, fiecare cu așteptările lui, cu scopul lui, cu speranțele lui.

start

Imediat ce am părăsit asfaltul (adică după 2,6 km), am intrat într-o zonă deopotrivă fascinantă și solicitantă. Urcarea s-a îngreunat cu fiecare coamă care se ivea în fața noastră. Se vedea minunat șirul de alergători șerpuind pe cărările moi, iar faptul că nu mă simțeam singură, mă ajuta să țin pasul. The Quitter’s Hill a fost… așa cum îi spune numele. Auzisem că e „balaurul” alergării, dar nu am îneles de ce decât când am început să-l urc. Abrupt și „tăietor de respirație”. Și la propriu, și la figurat

Pădurea de mesteceni – un vis! Iarba înaltă acoperea cărările, greierii cântau nestingheriți, soarele și-arunca raze curioase printre crengi să vadă care mai putem duce și care nu. A urmat o coborâre spectaculoasă, unde am mai recuperat din timpul pierdut la urcare.  Ei, când ne-am luat la trântă cu Muntele Dobru, lucrurile s-au cam… încrețit! O urcare fără sfârșit, în timpul căreia am simțit cum aerul nu ajunge tuturor. A fost punctul cel mai aproape de „nu mai pot” și o dorință grozavă de a ucide pe cel care m-a băgat în toată povestea asta! Luminișul (care s-a lăsat așteptat) a părut un fel de colac de salvare, căci știam că de acolo începe coborârea. Ce nu știam (sau nu îmi imaginam) era că pârtia de ski este teribilă! Acolo mi-am accidentat degetele de la picioare, lucru care nu trebuia să stea în calea atingerii obicetivului, însă.

Bravo! Mai aveți 2 km până la sosire!

Adică o veșnicie! Sau așa mi s-a părut. Cu picioarele betege și cu mintea care pierduse comanda fiecărui mușchiuleț din corp, cu o sete care mă făcea să mă arunc în apele Slănicului, dar cu dorința de a termina, am ajuns la finalul cursei, după două ore de cutreierat muntele.

Vie. Aproape nevătămată. Și nici ultima! 😀

Screen Shot 2018-07-17 at 23.40.50.png

Oamenii

Poveștile frumoase spun și despre oameni frumoși. Prezența Salvamontului la începutul cursei mi-a dat un soi de liniște. Și da, unii s-au întâlnit și cu ursul, pe traseul de maraton. Voluntarii au fost impusul care mai pornește motorul ce dă să se înece. „Bravo, ați ajuns până aici!”, „Luați niște apă!” „O banană? O portocală? Poate vreți o bucățică de ciocolată pentru energie?” Aplauzele, încurajările, zâmbetele primite la punctele de alimentare și de hidratare erau ca și cum cineva te împinge să mergi mai departe. În plus, m-am bucurat că m-am aflat printre concurenți-oameni! Cineva s-a împiedicat și a căzut, iar ceilalți s-au oprit să ajute. Când căutam o foaie de brusture să-mi scriu testamentul pe Muntele Dobru, un tânăr cu tricou roșu m-a întrebat dacă sunt ok și dacă am nevoie de un magneziu. Nu aveam, dar mi-a prins bine bucata asta de lecție de umanitate în sălbăticie. Organizatorii au avut destul de furcă, dar nu au uitat să zâmbeacsă și să se bucure cu noi. Mereu printre oameni, mereu cu câte ceva frumos de zis.

În loc de concluzie

Dacă mai particip? În clipele grele mi-am promis că „eu niciodată nu o să mai”. 🙂 Dar pentru că a trecut totul cu bine, a rămas sentimentul acela că „am făcut-o și pe asta”. Unii oameni nu înțeleg cum e să  „alergi așa ca nebunul kilometri întregi”. Le-am zâmbit și i-am lăsat cu ale lor. Pentru mine, alergarea a devenit un fel de antidot pentru orice. Așa că…

Poveștile se termină cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. La Nemira, poveștile nu se termină niciodată.

………………………………………..

Sursa foto: https://www.facebook.com/pg/legendelenemirei/photos/

 
2 comentarii

Scris de pe iulie 17, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Fotbalul ca pasiune – AS Play Bacău

 

Dacă îl întrebi și acum, după mai bine de jumătate de an, ce îi place să facă, răspunsul e același: FOTBAL. E drept, lucrurile s-au mai schimbat puțin de atunci. Până și mama cârcotașă trebuie să recunoască faptul că acum șutează, pasează și se mișcă în teren (când își aduce aminte că în joc NU SE STĂ, chiar dacă nu ai mingea la picior) mult mai bine ca la începuturi.

IMG_20180716_145000.jpg

Am ales AS Play Bacău din două motive. Mai întâi nu îți dai copilul pe mâna oricui. Chiar dacă nu urmărești performanță, ci doar să-i dai ocazia să se îndrăgostească de ideea de mișcare. Pe Toni îl știu de ceva vreme, pentru că mi-a fost elev. Cu foarte mult bun-simț, ambițios și foarte ferm. Jucător, arbitru și acum antrenor de fotbal, cu câteva calități incontestabile care mă fac să-l respect și mai mult (dacă acceptăm gradul de comparație în această situație). Așa că nu am ezitat să las Prințul „liber”. Nu am fost niciodată un părinte care să „intervină” pe lângă cineva pentru a-i fi copilului „mai bine”, nici măcar atunci când, mic fiind, voia jucăriile altora prin parc. Cu atât mai puțin acum. Am știut că sportul înseamnă, pe lângă altele, și disciplină, iar cu Toni știam că disciplină nu înseamnă violență, lucru care m-a liniștit. Al doilea motiv a fost apropierea de casă – aspect care s-a schimbat între timp, devenind chiar un inconvenient. Însă ce nu faci ca să fie copilul mulțumit?

Evident, nu e mereu totul perfect. Sunt zile când Prințul refuză să meargă. Fie e „prea greu” (căci, deh! fotbalul de la antrenamente nu seamănă cu cel din fața blocului), ba că e vară și toți copiii se joacă, numai el trebuie „să muncească”, ba că e „atât de obosit”… Cu excepția scuzelor serioase, am insistat să ne ținem de program. E nevoie să existe o constantă în ceea ce facem și apoi, nu putem renunța de fiecare dată când dăm de greu, nu?

„Domnu’ Toni” este un antrenor pe care copiii îl iubesc. Așa se vede din afară. Dovadă că deja știu fiecare pas al antrenamentului, nu cârtește niciunul când primește câte o sarcină și se lasă cu zâmbete chiar și în meciurile mai grele. Îi e teamă să nu îl supere, mai ales atunci când e aproape să întârzie din cauza traficului. Toni spune pe nume, îi încurajează și, foarte important, îi învață să fie o echipă, să se susțină și să se respecte reciproc.

Acum, înainte de o scurtă vacanță, le-a făcut o nouă surpriză, cu ajutorul părinților. A organizat un meci, iar la final i-a recompensat cu medalii și aplauze. Plus un festin „dulce” 😀

Ce va mai fi, nu știu. Cred că e departe de idolii lui din fotbal, dar mă bucur că are o pasiune și că pasiunea asta presupune mișcare! Iar eu sunt mândră de el!

 

 
Un comentariu

Scris de pe iulie 16, 2018 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

 
8 comentarii

Scris de pe februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Cu Oana Moraru în „Dialogul Transformării”

Știu sigur că nimic nu este întâmplător și de câte ori mi se întâmplă vreo confirmare în acest sens, rămân cu un zâmbet tâmp pe față: „Wow, asta [experiența] tocmai mi s-a întâmplat mie!”

Nu este întâmplător faptul că am cunoscut-o pe Adina – Septembrie Joi. Și după multele experiențe avute împreună de vreo trei ani, nu este întâmplătoare invitația ei de a participa la Conferința „Dialogul Transformării” de azi.

oana 54

Nu este întâmplător nici faptul că pe Oana Moraru o urmăream de ceva vreme, la sugestiile minunatei mele surori, care mă ține la curent cu tot ce este de calitate în treburile astea legate de parenting. Cum la fel de neîntâmplător este și că traversez o perioadă în care calitățile mele de mamă îmi sunt puse la grea încercare. În care am senzația că am pierdut controlul (?!) și că stric nu numai relația cu propriul copil, dar și armonia în care se presupune că trebuie să îl ajut să se dezvolte.

Un dialog cu adevărat al transformărilor

Știam că sunt… oarecum defectă. Nu este nici pe departe o lamentare și nici o autoetichetare menită să dezvăluie cât de jos este self-esteem-ul personal. Ci o constatare reală și re-ve-la-tă de experiențele și experimentele proprii de-a lungul timpului. Știam și faptul că, totuși, ceva fac greșit în educarea propriului copil. Știam și ce anume. Ceea ce îmi lipsește, încă, este modalitatea de a lupta cu mine însămi, ca adult care poartă tarele familiale, genetice, ereditare, pentru a deveni o mamă (mai) bună pentru copilul meu.

Nu m-am dus la conferința Oanei sperând că va apăsa pe vreun buton magic și că mă voi transforma instantaneu, pentru ca, de a doua zi, să pot spune că toate problemele s-au risipit. Dar m-am dus deschisă, pentru a auzi ceea ce bănuiam, ceea ce intuiam despre mine și despre ceea ce trebuie să (NU) fac mai departe. Și totuși, Oana a apăsat pe butonul magic. Mi-a pus în față o oglindă în care s-a reflectat imaginea proprie, cu urâțeniile ei, dar și cu trăsăturile frumoase, prezente, încă, acolo. Așa se explică de ce, după primele 15 minute am izbucnit în lacrimi. Ca o vizită la psiholog, care nu a făcut altceva decât să te lase să te oglindești cu tot bagajul, cu toată „scoarța” formată în jurul nucleului tău esențial de-a lungul vieții.

5 lecții de viață, de educație, de parenting, de la Oana Moraru

Lecția 1. Da, sunt defectă. Cu toate cele cinci răni adâncite în care se concentrează toate suferințele mele. Așa se explică alegerile, durerile, revolta, frustrările sau incapacitatea de a face față, elegant, unor situații. De aceea, proiectez asupra copilului meu, propriile neîmpliniri, forțându-l, fără să-mi dau seama, să se încadreze într-un pattern care nu îi aparține.

Lecția 2. Mă pot trata. Sunt suficient de inteligentă, de deschisă și de dornică să mă autodepășesc. Nu există părinte perfect! Nu există soluție universală! Dar cu siguranță există soluții atâta vreme cât un lucru rămâne mereu constant: dragostea pentru copilul meu.

Lecția 3. Mai sunt și alții ca mine. Prin urmare, nu sunt nici nebună, nici singură pe lume. Sunt oameni care trec prin situații similare, care au aceleași trăiri, care caută soluții pentru aceleași confruntări.

Lecția 4. Eu sunt adultul. Soluția este la mine. Deci trebuie să-mi asum acest statut. Să-mi înțeleg greșelile de până acum și să le îndrept. Să fiu bună și iubitoare, dar fermă și, mai ales, constantă în ceea ce fac. „Nu renunța!”

Lecția 5. Să observ și să cunosc cine este copilul meu! Și am descoperit multe lucruri cărora nu le-am dat prea mare importanță până acum.

  • Este OK să îl las să plângă și să-și ducă suferința până la capăt.
  • Să îi descopăr, să-i ascult și să-l ajut și pe el să-și audă propria voce interioară.
  • Să am în minte preferințele lui pentru joc, pentru a-i putea înțelege și accepta alegerile prezente și pe cele de mai târziu.
  • Să-i dau ocazia să se vadă, în oglindă, la propriu, în toate ipostazele pe care le experimentează.
  • Să nu cad în capcana testelor la care mă supune.
  • Să nu fiu overprotective.
  • Să înțeleg școala ca pe un lucru firesc al existenței lui, nu ca pe un mediu concurențial. „Copilul nu vine la școală ca să învețe! El vine ca să-și suplinească nevoia de a-și defini sinele în raport cu ceilalți”. [Este vorba despre percepția lui personală, nu despre faptul că școala nu ar avea importanță în viața lui!]
  • Să nu încetez să mă joc, să mă „prostesc” și să nu mai fiu „om serios” când e vorba de interacțiunea cu propriul copil.

În loc de concluzie

Nu strică niciodată să ți se reamintească niște lucruri pe care tu le-ai ascuns în sertărașele conștientului tău, prea ocupat să le mai dai importanță. Sunt lucruri logice, care trebuie să devină intuitive și reflexe. Am înțeles că „fiecare etapă în dezvoltarea copiilor noștri este, de fapt, o etapă în dezvoltarea spirituală a părinților”. Am înțeles că sunt lucruri pe care le fac bine și aspecte unde trebuie să-mi exersez răbdarea, abilitățile intelectuale și pedagogice și tactul.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Mulțumesc, Oana Moraru, pentru lecții! Mulțumesc, Septembrie Joi, pentru oportunitate! Mulțumesc Nick Munteanu pentru ideea de a organiza un astfel de eveniment.

 
9 comentarii

Scris de pe februarie 24, 2018 în De interes general, Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

9 din… 39

Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să lungești o zi din viața ta la infinit? Să-i cumperi ore și să o storci de fiecare secundă într-un mod în care să te țină cu sufletul le gură. Să îți dorești atât de mult să NU se termine pentru că ai senzația că o pierzi pentru totdeauna. Și într-un fel, așa și este, căci se stinge la apus și dispare. Iar apoi ți-e ciudă că ai irosit-o cu lucruri atât de nesemnificative încât aproape ai ratat bucuriile pe care ți le-a adus.

În fiecare an, aceeași zi. Aceeași senzație și aceleași așteptări, iar uneori aceleași trăiri. Contradictorii, poate, dar la fel de intense.

Acum ceva vreme mă contraziceam cu un om drag despre cât de importantă este sau nu ziua de naștere. I-aș spune și acum, la fel ca atunci, că indiferent cât de multe așteptări îți sunt înșelate, cred că propria aniversare este un dar pe care l-ai primit la începutul existenței tale. Și de care trebuie să te bucuri de fiecare dată când constați că acest dar îți este înnoit. Vârsta? Ar trebui să conteze mai puțin câți ani au trecut și mai mult faptul că ai șansa de a aștepta cu sufletul la gură răsăritul acela care îți aduce fluturi în stomac. All over again!

Despre 9-le de astăzi, în liniște. Cu regretul că nu am făcut nici anul acesta exact ceea ce mi-ar fi plăcut. Și cu dorul trecutului care s-a scurs cu prea mare repeziciune. Dar și cu bucuria de a fi avut o confirmare că existența proprie nu a fost inutilă. Un fel de „reminder” că există oameni cărora le-am atins aripile. Iar asta mă face să simt că 39 nu înseamnă doar o goană printre griji cotidiene, ci și urme care au rămas întipărite în sufletele celor pe care i-am întâlnit de-a lungul călătoriei.

Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.32Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.50

Mulțumesc!

Yes! 9 REALLY IS a magic number! I should remember that more often!

♥♥♥

 
6 comentarii

Scris de pe februarie 9, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , ,

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice