RSS

Arhive pe categorii: Păreri

„Huo, profesorilor!”

E deja o replică foarte prezentă, mai ales în preajma examenelor sau când e vorba despre vreo mărire de salariu pentru această categorie, Doamne ferește!

Profesorii? Niște inutili! Niște incapabili și incompetenți care nu reușesc să completeze deloc (pardon, să o construiască de la zero, mai exact!) educația pruncului tău! Nu fac decât să stea degeaba 4 (patru) ore pe zi, cu trei luni de vacanță (cel puțin!!!) și cu timp berechet de făcut meditații pe bani grei. Adică evaziune fiscală, mai pe înțelesul tuturor!

Stimată cucoană,

Țin să încep prin a-ți dezvălui din dedesubturile vieții de profesor. Cunosc eu însămi vreo 4 (patru) exemplare total incompatibile cu „meseria” asta. Sunt oameni cu care sunt nevoită să-mi împart activitatea educativă. Spun „să împart” întrucât consider că pruncul dumitale nu se va face om doar cu porcăriile de comentarii pe care trebuie să i le vâr pe gât eu. Mai sunt și alte elemente din școală, de la laborantă, bibliotecară, profa de desen sau părintele care predă religie (ăsta e rost de alt subiect „fierbinte”, cu altă ocazie) de la care el are de învățat. De aceea, consider că fiecare dintre cei enumerați trebuie să aibă o conduită morală și profesională în concordanță cu menirea lor. Dar nu! Despre ăștia 4 nu am nimic bun a spune, și crede-mă, am încercat de nenumărate ori să văd circumstanțele atenuante. Dacă sistemul a considerat că locul lor este la catedră…cine sunt eu să îl contrazic! Exemple din astea să tot fie peste tot. Nu stau să le caut sau să le număr, sper doar să nu mai dau peste ele.

Dar, stimată duduie-cu-gura-mare-și-degetul-arătător-întins-spre-tagma-profesoricească, mai cunosc niște oameni. Tot unde lucrez. Cu aceleași greutăți ca toată lumea și în aceleași condiții, poate nu așa de călduroase ca biroul dumitale tot din sectorul bugetar. Și față de aceștia, am un mare respect. Una dintre colegele astea de care zic este mai mult decât implicată. Împinge la piatra lui Sisif cot la cot cu alții, la fel de conștiincioși. Dacă face pregătire? Face! Dar înainte de cea de acasă, prestează două ore pe săptămână GRATIS, la școală, pentru cei care au de dat examene. Dacă are și copii de la clasă? Are! Și nu pentru că ar vrea să încalce vreo „deontologie profesională”, pentru că nu i-a chemat ea. Considerentul a fost alegerea liberă a majorului:„ dumneavoastră știți mai bine ce goluri am!”.  Ai idee cum e la o pregătire de două ore? Când stai și buchisești fiecare capitol ca să fie ușor de înțeles pentru candidat sau candidați (maxim doi în grupă!)? Hai să-ți spun eu, stimată, ce a făcut colega asta a mea cu o parte din banii ăia nenorociți de la pregătire:

  • a dat, fără să clipească, celor trei elevi din Republica Moldova, rămași fără banii de bursă și fără șanse prea mari de a primi „de dincolo”.
  • tot lor le-a plătit niște analize medicale fără de care cei trei nu puteau să activeze la echipa de fotbal la care se înscriseseră.
  • împreună cu alți colegi, le-a plătit mesele pe timpul unei vacanțe, când cantina nu era funcțională, iar ei nu ar fi avut unde să mănânce în altă parte.

Copiii nu au aflat asta niciodată, explicația a fost că „școala” le-a întins o mână de ajutor, și asta pentru a nu le încălca mândria.

Exemple aș mai avea, dar sunt sigură, stimată, că nu asta vrei să auzi de la mine. Știu sigur că vei da din gură în continuare despre profesorii corupți, șpăgari și, mai ales evazioniști. Pentru că nimic nu te va convinge că nu suntem o gloată, ci că, la fel ca în toate domeniile, inclusiv în cel în care lucrezi, există oameni și oameni. Unii calcă în străchini și plătesc pentru asta. Alții calcă grav în ditamai oala și nu sunt prinși. Dar foare mulți își fac datoria, așa cum se pricep ei mai bine. Arătatul cu degetul nu se face la general, ci cu exemple concrete, cu argumente și, dacă este cazul, cu plângeri semnate cu numele clar pentru a putea fi remediate.

Dacă aș ști că am cu cine, te-aș invita la orele mele timp de o săptămână întreagă sau cât îți poftește inima. Poți să observi cu ochiul liber tot ce e de observat, poți să consulți și cele patru dosare grele pe care le tot completez de la 1 septembrie. Poți să vezi și ce manuale nenorocite ni se dau și cât de greu e să-i aduci pe unii copii la școală și să-i și ții acolo. Uite, îți arăt și teancurile de caiete pe care le-am luat de corectat (la clasele de liceu), ca să descopăr dacă scrisul prescurtat de pe FB a devenit oficial și în caietele lor. Ba chiar îți dau voie să dai niște chestionare anonime elevilor mei ca să te convingi singură de ceea ce se întâmplă dincolo de poarta școlii.

Ba, dacă stau bine și mă gândesc, mai curând aș vrea să facem schimb! Că dacă e tot așa de simplu să fii profesor, mă mir că nu se înghesuie toată lumea să ne ia locul! Ăia de or fi plecat din sistem, deși erau extrem de capabili, or fi făcut mofturi.

Ah, am uitat să te întreb, stimată, când tu îți duci pruncul la meditație zâmbind languros doamnei, o întrebi și de evaziunea fiscală? Sau te bucuri că ai reușit să te dai bine pe lângă ea, sa-i fie pruncului bine la școală?

NOTĂ: În realitate, stimata nu merită atâta atenție. Nu a făcut o remarcă la adresa mea în mod direct, ci a aruncat o replică așa…între scuipatul a două semințe. Iar eu m-am descarcat aici, pentru că așa am simțit. Este foarte ușor să-ți dai cu părerea când…„nimic nu ai a spune”

 

 
10 comentarii

Scris de pe Aprilie 9, 2017 în Păreri

 

Etichete: , , ,

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

Când vine vorba de credința în Dumnezeu, mă gândesc mereu la câteva lucruri:

  1. Relația asta este individuală: tu și Dumnezeul tău. Nu e nevoie de intercesori (fie ei sfinți, fie ei preoți) ca să ajungi la El. Trebuie să te deschizi și să-l cauți în lucrurile frumoase din jur. Am zis bine „al tău”, pentru că eu cred că Dumnezeu se înfățișează fiecăruia în forma și în maniera proprie. Poate tocmai asta este una dintre cauzele atâtor conflicte: tendința de uniformizare până și a ideii de Dumnezeu.
  2. Crezi în Dumnezeu dacă preferi simplitatea lucrurilor, dacă ai niște valori pe care le respecți cu sfințenie, dacă ajuți, dacă ești empatic și plin de compasiune (fără a fi și prost!), dacă ești dezinteresat, dacă îți vezi de viața ta fără să dorești sau să faci rău altora intenționat. Nu te purifică nici mersul la biserică în fiecare duminică, în timp ce gândul ți-a rămas pe undeva prin locurile profane pe unde ai umblat cu o zi înainte, nici mătăniile evlavioase făcute în public, nici postul ținut doar cu speranța că ți se vor ierta păcatele, eventual și cele viitoare.
  3. Ideea de Dumnezeu exclude orice aspect negativ sau malefic, orice idee izvorâtă din răutate.

Când vorbești de religie, treaba stă altfel. Fundamental diferit. De unde reiese faptul că lucrurile trebuie să rămână simple și individuale, eliminând spiritul de turmă. De câte ori nu ați mers la biserică și nu v-ați simțit în largul vostru? Nu v-ați simțit într-o Casă a Domnului, ci într-un loc al profanului, unde lumea s-a adunat simulând o falsă credință în Dumnezeu. (Atenție! Nu promovez ideea că nu trebuie să mergi la biserică! Scopul pentru care o faci este cel care contează.)

Evenimentele din ultimii ani (sau dintotdeauna!) au demonstrat că religia și credința nu sunt același lucru. În timp ce oamenii simpli îl caută pe Dumnezeu în ei înșiși, în lucurile mici sau poate în ceea ce au învățat ei de la părinți și strămoși, ceilalți – care se consideră atotștiutori – au folosit credința primilor ca să-i poată controla, manipula sau să-și satisfacă propriile nevoi primare, să-și hrănească orgoliul și lăcomia. Poate că alte clasificări pe tema asta par mai pertinente decât aceasta, mult mai simplistă.

Dumnezeu sau Allah?

Contează? Contează numele pe care i l-am dat convențional? Cineva a născocit la un moment dat că unul ar fi mai bun decât celălat, insinuând că nu reprezintă aceeași idee. Și de aici, am devenit două tabere: una a lui Cain și una a lui Abel. Mai facem schimb din când în când, omorându-ne fratele cu aceeași aroganță și cu speranța că o facem în numele unei dreptăți închipuite. Creștinii urăsc musulmanii pe care îi văd ca pe niște asasini sângeroși, gata să atace oriunde, oricând. Musulmanii îi urăsc pe creștini, pe care îi consideră păgâni și pe care îi condamnă că se amestecă în treburile lor. În esență, aceasta este o falsă problemă legată de credințe și religii! Conflictul este, de fapt, între oameni și felul lor de a fi, de a vedea lucrurile, de a deține controlul, de a avea puterea.

Cine are dreptate? Niciunul și fiecare în parte. Este un conflict alimentat de veacuri întregi și la baza căruia stau mai multe decât simpla și veșnica întrecere între Dumnezeu și Allah. Sunt comploturi, sunt interese majore, sunt bani (murdari), sunt orgolii, sunt așa-zise puteri, dornice de a controla totul. Ah, da! Și victime colaterale! Asta sunt copiii nevinovați, tinerii, femeile, bătrânii, bolnavii, turiștii, trecătorii etc: victime colaterale.

Să nu ucizi!

Indiferent de care parte a taberei este cineva, nu pot să cred că atâtea crime pot jutifica o idee în care crezi și pe care o pui în cârca unui Dumnezeu la fel de închipuit precum credința ta. Musulmanii ucid în numele lui Allah, ca să-i pedepsească pe necredincioși. Creștinii ucid în numele dreptății și adevărului absolut pe care cred că îl dețin. Campanii agresive, invazii, cuceriri, operațiuni militare… cărora li se răspunde cu atentate sinucigașe ori cu bombe, ori mașini capcană. Ne alimentăm reciproc frustrările, ura, nebunia. Cine are dreptate? Mai există dreptate? Da, e război în toată regula! Al treilea? Aduce sfârșitul? Asta o va arăta timpul.

13654173_862392940558614_2484898953385716316_n.png

(sursa: Facebook)

Am citit două articole astăzi care m-au pus pe gânduri. Nu înseamnă că le aprob în întregime sau că nu pot naște discuții controversate. Încă nu sunt sigură cât sunt de acord cu cele scrise acolo, dar sunt niște opinii, poate mai argumentate decât cea de față.

  1. Am cercetat degeaba, teroriştii nu există – cu rezerva unui titlu cam îndrăzneț, dar cu câteva opinii pertinente.
  2. Sunt musulmană și m-am săturat de teroare – cu rezerva unei păreri subiective, dar cu câteva afirmații îndrăznețe.

Între timp, am rămas setată pe porunca a șasea (am aflat): să nu ucizi! Dacă o faci, înseamnă că nu ai niciun Dumnezeu!

 
48 comentarii

Scris de pe Iulie 19, 2016 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Discuție matinală între Prinț și prietenul Alex, în automobilul proprietate personală, în drum spre școală:

– Azi am religia.
– Noi am avut-o ieri. În sfârșit nu ne-a mai spus iar de Colectiv!

Pupilele mi se dilată a nedumerire, iar capul mi se întoarce involuntar spre bancheta din spate, locul acțiunii. Țin să precizez că Alex este în clasa a treia (a III-a!). Întreb cu naivitate, sperând că este o coincidență de…nume:

– Cum adică…„despre Colectiv”?
– Păi…în fiecare oră de religie, doamna ne zice de cei din Colectiv.

Sângele îmi inundă fiecare arteră și fiecare capilar. Prințul are aceeași profesoară la clasă.

– Ce anume vă zice despre ei?
– Că trebuie să învățăm să nu mergem în club, că de aia i-a pedepsit Dumnezeu pe cei de acolo!

Mă uit mută la consort, aflat la volan, cu fumuri vizibile ieșind pe nări. Încerc să blochez toate cuvintele și expresiile care se îmbulzeau de sub cerul palatin, printre dinți și buze. Le explic puștilor că lucrurile nu stau chiar așa:
1. Dumnezeu înseamnă bunătate, El NU pedepsește. Noi suportăm consecințele faptelor noastre, iar dacă facem un lucru fără să-l gândim, este posibil să o încurcăm.
2. Oamenii mari – chiar și profesorii – spun tot felul de lucruri, dar este bine să ne obișnuim să citim mai multe despre un subiect sau altul, pentru a ne forma singuri o părere.

Alex insistă:

– Doamna a mai spus că Dumnezeu ne pedepsește și dacă nu ne facem rugăciunea de seară. Ne-a spus că un băiețel a uitat (?!) într-o seară să se roage și a doua zi a fost pedepsit: a răcit.

Doar huruitul mașinii mai ascundea clocotul infernal din propriul creier, făcut knock-out de cele două povești de groază. Slavă Domnului că baionetele sunt ilegale, că aș fi căzut în păcat în acea dimineață de februarie!

Considerații…generale

Stimată doamnă profesor de religie,

* Suntem de aceeași parte a baricadei doar teoretic! Dumneavoastră nu creați oameni, ci îi distrugeți! Nu-i învățați să gândească, ci îi îndoctrinați! Nu-i învățați să-L iubească pe Dumnezeu, ci să se sperie de El și de pedepsele Lui. Genul acesta de lecții au îndepărtat pe mulți de biserică.

* Nu mai trăim într-o lume care poate fi condusă/manipulată prin frică! Dacă vrem să formăm caractere și să le insuflăm ideea de Bine, de Frumos, de Dumnezeu, ar fi bine să învățăm cum să purtăm o discuție constructivă. Un bun pedagog trebuie să dețină arta persuasiunii prin argumente logice, simple și adevărate și să folosească metode adaptate nivelului de cunoaștere: prin joacă, prin experiențe, prin experimente, prin cuvinte magice care să deschidă minți și suflete.

* Copiii ăștia nu sunt nici idioți, nici ignoranți! Nu le poți pune broboada pe cap sau pedepsi cu mătănii, amăgându-i că astfel vor ajunge în Împărăția Cerului. Nici nu poți să-i convingi că Dumnezeu stă sus și privește, notând la catastif de câte ori nu și-au făcut oamenii rugăciunea de seară. Pe ei trebuie să-i învățați ce înseamnă smerenia, bunul simț, curajul, bunătatea și alte valori morale care, însumate, înseamnă Dumnezeu.

* Cred sincer că și dumneavoastră ați înțeles greșit ideea de Dumnezeu și o perpetuați la fel de greșit copiilor. Ei nu se vor supune dictonului „Crede și nu cerceta!”. Ei vor pune mereu întrebări, pentru că este firesc să vrea să descopere. Într-o lume în care există atâta tehnologie, în care atâtea lucruri au explicație logică și științifică, nu mai funcționează replicile primite de noi înșine în copilărie. Astăzi, copiii se așteaptă să primească răspunsuri concrete la întrebările lor:

  • Bun, Dumnezeu a creat lumea. Dar de ce?
  • Dar pe Dumnezeu, cine L-a Creat?
  • Noi de ce existăm?
  • Cum se face că am apărut noi pe pământ?
  • Dincolo de cer, ce se află?

Asta mă întreabă uneori copilul meu în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte. Uneori mă ia pe nepregătite. Uneori nu știu dacă răspunsurile mele au un ecou pozitiv în mintea lui fragedă. Alteori aș vrea să am eu însămi o minte mai sclipitoare ca să-i explic lumea pe înțelesul lui. Nu e deloc simplu. Și cred că nu e rezolvă nimic dacă scăpăm repede de orice fel de explicație aruncând totul în cârca lui Dumnezeu!

dumnezeu si un copil

(sursa foto)

Analiză pe textul dumneavoastră

Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din Colectiv

Aș vrea tare mult ca părinții, frații, surorile, iubitele, copiii celor care au pierit acolo să nu citească niciodată afirmația dumneavoastră! I-ar copleși durerea din nou. Ce să înțeleagă copilul de clasa a III-a de aici? Că Dumnezeu …omoară oameni? Nu se presupune, oare, că oamenii sunt copiii Lui? O mamă (sau un tată) care vrea să-i dea copilul său o lecție de viață, îl omoară??? Și cum a făcut Dumnezeu selecția? Unii au murit, alții, nu. Cum alege un părinte care copil să-i moară? După numărul de păcate?? Dumneavoastră ați văzut vreo imagine de acolo? Ați auzit cuvintele muribunzilor? Ați văzut lacrimile mari rostogolindu-se pe chipul desfigurat? Ați simțit mirosul de piele arsă? Cum ar putea Dumnezeu să provoace așa ceva? Ca pedeapsă? Ce păcat să fi avut copilul ăla de 16 ani care a pierit? Acela de a fi mers într-un club? De când e acesta un păcat capital? Dar unii munceau acolo! Femeia aceea de serviciu și-a lăsat copiii acasă singuri ca să mai aducă un ban. Fotografii aceia își făceau meseria! Ce va înțelege copilul? Că Dumnezeu nu …agreează unele meserii? Poate că Alex a exagerat sau poate nu a înțeles prea bine ce ați zis, un motiv în plus să nu abordați astfel de subiecte la un nivel la care este foarte puțin probabil a) să meargă vreunul în club și b) să înțeleagă morala poveștii.

Dacă nu-ți faci rugăciunea de seară, te pedepsește Dumnezeu cu…o răceală

Probabil că voi spune o răutate, pe care mi-o asum, dar… se vede că dumneavoastră nu aveți copii. Încă. Altfel, ați ști că uneori, mamele cad istovite în timp ce le citesc povestea de seară copiilor lor, după o zi în care au făcut atâtea altele. Dacă ele nu stau în genunchi la marginea patului, nu înseamnă că nu se roagă! Iar „a uita, este omenește”, nu cred că acest act involuntar necesită o pedeapsă. Cu atât mai puțin când e vorba despre un copil, „prins” de treburile lui copilărești. Iar dumneavoastră tocmai l-ați învățat că Dumnezeu te pedepsește când uiți ceva important. Doamne ferește să uite vreodată să-și sărute părinții înainte de a pleca de acasă. Ce catastrofă s-ar putea întâmpla! De asemenea, se vede că nu cunoașteți ce furtuni se nasc în mintea unui copil când își simte amenințat confortul fizic și psihic. Eu știu ce urmări au vorbele mele aruncate aiurea asupra lui pentru că îi văd reacțiile și îmi dau seama că am greșit enorm. Dar sunt lângă el, știu ce i-a generat acesta reacții, eventualele întrebări sau tresăriri în somn și încerc să repar ce am stricat. Dar dumneavoastră nu aveți șansa, nici timpul și se vede că nici interesul să vedeți ce urmări au cuvintele dumneavoastră asupra copiilor pe care îi educați.

 Ghiciți ce! Într-una din zilele trecute, părintele care este profesor la școala unde predau, era răcit cobză! I-am bătut obrazul: „Părinte, rușinică! Păi ce facem? Uităm de rugăciunea de seară??
Părintele a zâmbit cu îngăduință, așa cum face de fiecare dată când apare câte o discuție neortodoxă. E același părinte care convinge clase întregi cu elevi „problemă” să vină să se elibereze de gânduri grele și de stări de „ne-bine”, la o discuție duhovnicească. Nu i-a învățat că îi pedepsește Dumnezeu, ci că, vorbind despre necazurile lor, se vor simți mai bine.
Copiii nu vor învăța de la dumneavoastră ce înseamnă Dumnezeu și se vor teme de El. Dumneavoastră ar trebui să-i ajutați să se simtă liniștiți și în siguranță când vorbiți de Dumnezeu.

Dragă doamnă profesor de religie, sper că v-ați făcut rugăciunea de seară!

 
7 comentarii

Scris de pe Februarie 23, 2016 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Oameni și câini (IAAAR???)

Sper că subiectul nu va deveni o obsesie a subsemnatei legată de prezența bietelor patrupede bipede în viața mea! Dar de data asta chiar am nevoie de ajutorul iubitorilor de animale. Și știu că am câțiva printre prietenii mei buni, oameni cu capul pe umeri, care pot să-mi spună dacă aberez fără șanse de a-mi mai reveni vreodată sau am o fărâmă de dreptate.

Să reluăm!

Nu sunt în măsură să spun unuia sau altuia unde și cum să-și crească animalul sau animalele, după caz. Dacă persoana se simte fericită cu un câine, o pisică, un porc, o găinușă etc în propriul apartament, mi se pare foarte potrivit. [Dacă eu însămi aș fi în stare, dacă aș avea timp și, mai ales, nervi să mai strâng și după altcineva prin casă, probabil că mi-aș asculta dorințele, acum reprimate, din vremea copilăriei. (Mi)-aș face copilului un cadou maxim (după ce aș rezolva problema alergiei!) chiar și fără să fie ocazie specială: un cățel sau o pisică. Analiza aprofundată a problemei a dus la concluzia că nu e cazul. Cel puțin deocamdată.] Dar atunci când aceeași persoană eșuează în a respecta drepturile sau intimitatea sau siguranța propriilor semeni, cred că este la fel de potrivit să-i reproșez acest lucru (calm, decent sau agresiv, după caz și preferințe).

Studiu de caz

Loc de joacă. Același loc de joacă, dat în folosul întregii comunități (așa, mică și intimă cum e ea), dar îngrijită mereu de cei 5-6 oameni din proprie inițiativă. Copii. Vreo 5 de data asta. Printre ei, Iulia. 3 ani și-un pic. Delicată și sensibilă ca orice domnișoară de vârsta ei. Se joacă nestingherită pe gazon. Deodată, un câine se aropie de ea în fugă. Copila urlă din toate puterile de am ieșit la geam să văd ce arde. Nu ardea. Dar Iulia era mai mult decât speriată, alergând în brațele mamei ei, gravidă, care se afla pe bancă la câțiva metri. Mama se întoarce spre stăpâna inelelor lesei cu un glas amenințător. Cu siguranță, câinele – un Golden Retriever simpatic – nu avea nicio intenție malefică. Cel mai probabil credea că și-a găsit un partener de joacă. Doar el credea asta. Pentru că Iulia s-a oprit greu din plâns. Ușor de înțeles de ce: dacă s-ar fi ridicat în poziția bipedă, câinele ar fi depășit-o în înălțime. La asta se adaugă elementul surpriză: a apărut deodată, în viteză cu gura larg deschisă.

Să analizăm

La fel de speriată, mama i-a strigat „cocoanei” cu nume de prințesă, să-și țină câinele în lesă. Răspunsul este demn de analiză pe text:

Ține-ți tu copilul!

În lesă????? Sau cum să țin un copil care a ieșit să se joace, nu singur, ci sub supravegherea mea?

Mă aflu în dificultate acum. Dacă trebuie să ne ținem copiii când ies să se joace LA LOCUL DE JOACĂ SPECIAL AMENAJAT, cum se face asta? Cu o sfoară, ca să-i tragem spre noi când e vreun pericol? Sau să folosim sfoara pentru a ne lega de ei, tot pentru siguranța lor? Legile astea m-au bulversat… Nu câinele trebuia să fie în lesă???

Obligaţiile stăpânilor de câini, reglementate prin lege

Potrivit legii 258 din 2013, posesorii de câini sunt obligaţi să îşi identifice prin microcipare animalele şi să le sterilizeze, excepţie de la sterilizare făcând câinii acreditaţi de Asociaţia Chinologică Română. Amenda este de la 5.000 lei la 10.000 lei.

De asemenea, proprietarii şi deţinătorii de câini au obligaţia de a menţine igiena în spaţiile publice, în spaţiile adiacente acestora, în holurile şi căile de acces ale spaţiilor locative. În caz contrar, amenda este de la 5.000 lei la 10.000 lei.

Potrivit Hotărârii 120 din 2010, în Bucureşti [bănuiesc că dacă e la capitală..se poate extinde, nu?] se interzice plimbarea pe domeniul public (alei asfaltate, trotuare) a câinilor de companie, fără ca proprietarul acestuia să dispună de materiale necesare pentru curăţarea locului şi evacuarea dejectelor fiziologice, respectiv excrementele. De asemenea, potrivit Hotărârii se interzice plimbarea câinilor de companie prin parcuri şi grădini fără lesă, iar cei din categoria câinilor agresivi fără botniţă, unde proprietarul animalului de companie trebuie să păstreze curăţenia. Toţii câinii cu stăpâni trebuie să fie vaccinaţi anual împotriv turbării.

Răspunsul „cocoanei” îmi dă de înțeles că pe dumneaei o doare-n bot…niță de legea care mă protejează pe mine sau pe copilul meu. Mie de ce mi-ar păsa suficient cât să-mi bat gura aiurea? Nu mai bine o (altă) reclamație?

Ah! Să nu uităm! Doamna este aceeași care a făcut ea însăși reclamație la Protecția Animalelor anul trecut că nu se respectă legea animalelor în cartier. A animalelor fără stăpân, să ne înțelegem. Pe care tot dumneaei le hrănește cu resturi alimentare de la balconul personal. Foarte sănătoase, de altfel! Special pentru câini sănătoși (???)!

M-a luat revolta!

 
35 comentarii

Scris de pe Octombrie 2, 2015 în Păreri

 

Etichete: , , ,

Oameni și animale

Când Dumnezeu a creat Universul, se vede treaba că a fost obosit. Pesemne se apropia duminica și o fi fost cu gândul la ziua liberă. De aceea, s-au ivit o serie de anomalii, ca să nu le spun erori regretabile. Prin urmare, când a chemat indivizii bipezi și patrupezi la apel, ca să le încredințeze hățul lesa frâiele propriilor destine, a mai scăpat un „Tu ești OM”/ „Tu ești ANIMAL” total nepotrivit cu programarea genetică inițială. Așa se explică de ce, în zilele noastre, unii oameni preferă să trăiască într-o cocină, în timp ce unele animale înțeleg mai curând de vorbă bună.

Back in time…

Amintirile au un dar aparte: acela de a fi dulci și amare în același timp. Vremea copilăriei a fost plină de minunății ȘI datorită animalelor pe care le aduceam cu regularitate acasă la bunici. Le hrăneam, ne jucam, ocazional, le ascundeam sub pătură în pat, până nu se prindeau adulții, care nu prea înțelegeau cum stă treaba cu dragostea de câini/pisici etc. Sufeream cu lacrimile cât pumnul când se întâmpla ca unul sau altul să moară de vreo boală ori călcat de vreo mașină pentru că s-a strecurat pe sub poartă. Le-am iubit! Pe fiecare în parte. Au avut nume (uneori, chiar și haine de-ale păpușilor 😀 ), au fost îngrijiți, alintați, iubiți! Dar erau ai noștri, locuiau în curte, ne cunoșteau drept ai lor.

Primul animal de companie a fost un pui de vrabie. L-a găsit sora mea sub bancă, dimineața, când mergea la grădiniță. Într-un mod miraculos, deci, inexplicabil, a supraviețuit. Mânca mălai și bea apă, cânta de bucurie când venea tata de la serviciu, îi făcusem culcuș în cutia păpușilor (dar dormea pe pernă sau în papuci). Când a venit vara, tata l-a urcat într-un nuc. Să plece cu semenii săi, căci nu putea să trăiască așa, la nesfârșit, printre oameni. L-am urât atunci, pentru că nu am înțeles de ce a făcut-o!

Apoi am avut un peruș. Destul de longeviv, aș putea spune, s-a stins de bătrânețe după ce ne-a bucurat zilele (și ne-a ciripit diminețile și ne-a ciupit degetele de la picioare când nu-l băgam în seamă…).

Despre pisicile mele…am povestit deja aici și nu vreau să plictisesc.

Concluzia e că am iubit întotdeauna animalele, iar dacă nu le-am iubit, mi-a fost milă de ele. Dar până la un punct, căci lucrurile trebuie făcute, nu-i așa, cu cap!

Dilema animalelor fără stăpân

Poveste pe cât de veche, pe atât de controversată.

Nu aș dori să dăm în extreme! Adică nici să le adunăm pe toate acasă la noi pe canapea, până ne umplem de toate cele sau nu mai avem loc să pășim de ele, nici nu le omorâm cu bestialitate, că nici ele, animalele, nu ar face asta cu noi. (Deși…poate ar fi îndreptățite în unele cazuri!)

Ce te faci însă când în vecinătatea locuinței tale apar/trăiesc animale fără stăpân? Ce spune legea? Dar aia a bunului simț?

Legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Sau controversate. Sau anulate de hotărâri, decrete, ordine…Între timp, se întâmplă lucruri mai puțin plăcute pentru oamenii de rând. E drept, că unele pot fi aproape distractive (dacă mă gândesc la istorioara personală cu Pufoșenia), dar nu de puține ori s-a întâmplat ca neglijențele altora să se transforme în adevărate tragedii, tocmai pentru că au pus viața (unui om!) în plan secund.

Legea bunului simț

După ce ne-am asigurat că iarna trecută a plecat de tot, am ieșit – o mână de oameni/aceeași mână de oameni – să facem curățenie în cartier. Nu am să înțeleg de ce, dacă stai la casă, poți să ieși în curte zilnic și să dai cu o mătură, să strângi gunoiul etc., dar dacă stai la bloc aștepți să vină alții să facă asta în locul tău, pe principiul enunțat de o ilustră vecină:

„De ce să fac curat eu în fața blocului, doar plătesc salubritatea!”

Și am strâns. Pe lângă hârtii, mucuri de țigară, șervețele, scutece, sticle, bidoane, și vreo doi (2!) saci de excremente de câine. Nu că nu ar mai fi fost loc, dar stomacul meu s-a revoltat după cel de-al doilea. M-am minunat, am bodogănit, dar am strâns. Nu pentru alții, ci pentru mine și pentru sănătatea copilului meu. Nu am emis pretenții să iasă vecinii celor trei (să nu zic 5) blocuri din cartier. Dar pot să emit pretenții ca, după ce am terminat, să respecți munca mea! De aceea, când a apărut o venerabilă blondină cu un cățel drăguț și cuminte, care și-a eliminat excrementele în mijlocului drumului, la propriu, m-a lovit nesimțirea să-i cer să strângă – conform LEGII! Răspunsul ei plin de sictir greață „respect”, mi-a dat de înțeles că, de fapt, câinele a ieșit cu ea la plimbare, doar că nefericitul patruped nu avea abilități lingvistice.

„Așa, și? Ce e așa o tragedie?”

Nu era o tragedie. Era doar că un copil de un an jumate se îndrepta vertiginos spre produsul finit al inteligenței ei „peste sub medie”.

Același grup plin de inițiative „de neînțeles”, a încercat să elimine câinii fără stăpân de pe gazonul și locul de joacă dintre blocuri, în ciuda faptului că unii erau mai mult decât drăgălași! Unul mi-a fost așa de drag, încât i-am făcut poze să mă rog de prietenii mei, cu posibilități, să-l ia acasă:

Mulțumesc, Simona!!!

Trebuie să precizez că alții, în schimb, deveniseră extrem de agresivi, nu numai cu copiii, ci chiar cu adulții! În ciuda eforturilor noastre, apar mereu alți câini, hrăniți cu eleganță sub balcoanele blocului vecin sau chiar de la etaj, cu boltă! Am reproșat asta unuia dintre susținătorii lui Brigitte Bardot, care a replicat:

„Nu vă convine, urcați-i în portbagaj și duceți-i de aici!”

Ce spui tu, străine? Să-l duc eu, că aduci tu alții! Dacă nu i-ai mai da de mâncare în fiecare zi, nu ar sta pe aici! Dar când minunatul cățel (de talie mică!) „adoptat” de tine (doar onorific!) s-a năpustit peste grupul de copii (printre care și al meu!) aflați pe bicicletă, gata să-i muște??? Dar când același patruped fără minte s-a năpustit asupra vecinei care se plimba nestingherită (norocul ei, fără copilul cel mic!)?? Aparent un câine inofensiv, dar care a înțeles că numai TU îi ești stăpân pentru că îl hrănești, iar datoria lui este să-ți apere „proprietatea”. Ți l-aș fi îndesat pe gât atunci, stimabile! Dar bietul câine nu are nicio vină!

Nu, nu îmi convine! Uite și alt motiv pentru care sunt nemulțumită:

Priveliștea asta mă întâmpină adesea când deschid geamul larg dimineața! Ție cum ți-ar plăcea să găsești la ușă dimineața niște gunoaie pe preș? Sau un sac de excremente de câine?

Oameni și/sau câini?

Unii pun semnul egalității între oameni și animale. Bun. Să presupunem că sunt de acord. Eu am un copil. Și ies cu el în parc. Dacă îl apucă …nevoile fiziologice severe…îl las să facă în mijlocul gazonului? După un copac? Sub tobogan? Lângă bancă? Pe locul de joacă? Nu! E la fel, atunci, și dacă aș avea un câine!

Dacă dau peste un copil al străzii, flămând, bolnav, murdar etc., îi aduc în fiecare zi un castron de mâncare, unul de apă și îi fac un culcuș sub balconul meu cu o plapumă veche, jucându-mă din când în când cu el? L-am salvat astfel? Îi oferă o șansă la viață??? Nu! E la fel, atunci, și dacă aș avea un câine!

Ți-ai lăsa copilul să se joace cu un străin? Mai ales dacă îl vezi îmbrăcat în zdrențe, nespălat și plin de tot felul de boli? Ai avea încredere că acel străin nu i-ar face rău copilului tău, doar pentru că i-ai dat un blid de mâncare și o cană de apă în fiecare zi, iar el îți zâmbește a mulțumire? Nu cred! E la fel, atunci, și dacă își lași copilul în preajma unui câine aciuat pe lângă blocuri.

Aș prefera să se aplice și la noi amenzile ASTEA, propuse de bucureșteni!

Da’ cu calu’ ce-ai avut?

Pentru că trebuie să fim toleranți…mă gândesc să păstrăm și mânzul ăsta care și-a găsi casa tot în cartierul nostru, semn că e trai bun!

Am încercat ieri să-l alung. Verbal. Dar mi-am dat seama că prea puțin îi pasă de „Hai, calule, du-te la mama ta!” rostit apăsat. Sau de bidonul meu gol care s-a atins amenințător de dosul lui, ca să înțeleagă ce vreau. M-am ales cu o privire peste umăr (sau ce o fi având el) care spunea: „Cucoană. ți s-a făcut de o copită între ochi? Nu vezi că iau masa în oraș?”

Eventual să-i tăiem unghiile copitele, ca să fim siguri că nu lovește vreun copil, iar mașinile…Dumnezeu cu mila! Oricum, ele nu sunt vii!

 
16 comentarii

Scris de pe Septembrie 13, 2015 în Păreri, Râsu'- plânsu', Viața la țară

 

Etichete: , , , , ,

Poetul e un nebun

Poetul
e nebun fără acte
desemnat
prin tragere la sorți
de una din stele
chiar înainte
de a deveni mugur.

Iar când poetul nebun
face pasul în lumea „normală”
oamenii-și feresc privirile
ca nu cumva
să se ia nebunia
printr-o atingere de raze.
Apoi stabilesc
Ora de medicament
sperând
că nebunia lui
nu e cu totul contagioasă.

Da, ce nebun e poetul acesta!”
zic unii
doar pentru că poate răsturna
lumea
cu susul în jos
cu efortul unei simple penițe
înmuiate
într-o picătură de suflet.

În nebunia lui,
poetul strigă:
Împăratul e gol!”
în ciuda tuturor evidențelor,
aparențelor,
în ciuda tuturor legilor,
decretelor
sau, pur și simplu,
în ciuda tuturor.

Da,
poetul
este nebunul de pe tabla de șah
traversând lumea
într-o diagonală
și unind
opusurile
lumii acesteia
cu ale celeilalte.

Aș vrea să-mprumut
un strop din nebunia poetului
ca stare de spirit
să o pot schimba apoi
în poezie.

ora-de-medicament-coperta

………………………………………………………………………

Răspunsul la o provocare a poetului nebun, Radu Cîrstea Ratzone 🙂

 
10 comentarii

Scris de pe Martie 29, 2015 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Hai la teatru! Cu comision!

De ceva vreme (cam multă!) am fost învestită cu o funcție pe care nu și-o dorește nimeni în instituție. Ușor de ghicit de ce! Printre „atribuții” se numără activitățile „extra”. Plăcute…apreciate…dorite…și (ne)executate ca la carte!

Și mă sună o duduie de la un teatru din altă urbe. Duduia mi-e dragă de mor (la propriu!), că am moștenit-o de câțiva anișori cu toate metehnele unui om care vrea să vândă ceva cu orice preț. Singurul lucru pe care nu l-a făcut (încă!), este să apară la ușa mea cu toată trupa de teatru pentru o reprezentație ad-hoc!

„Avem o piesă nouă pentru Școala Altfel: O noapte furtunoasă!”

Iar??? Am sesizat entuziasmul de la prima vocală ieșită din receptorul telefonului. Ezit. Sau poate era pauza absolut necesară pentru a-mi înghiți înjurătura, înainte ca aceasta să iasă din cavitatea bucală, cu explozie!

„Ați vorbit cu domnul director?”

Acum face ea pauză, probabil cu un scop identic cu al meu.

„Ăăăă…nu. Am sunat toți consilierii educativi din licee! E…pentru elevi!”

O fi,  dar nu pentru toți. Și asta nu pricepe de atât timp de când mă tot sună. Dar simte, și de astă dată, nevoia de a „plusa”: „Biletul e 15 lei minus 3 lei comisionul!”

Ah! da, comisionul! Cum am putut să uit! De parcă ăla e esența în toată povestea asta!

Cocoană! Mi se rupe de comisionul matale! Nu pricepi?

Vizionarea unei piese de teatru, fie ea și consacrată, trebuie să fie un act voluntar, și nu impus! Cu atât mai puțin unor elevi de liceu. Și încă cu atât mai puțin unor elevi a căror preocupare NU este actul cultural! Da, știu toată povestea cu menirea dascălului care trebuie să insufle tinerilor gustul pentru cultură etc. Iată, eu voi sări peste etapa asta a formării lor! Și voi primi și pietrele aruncate, cu asumarea necesară.

  • Elevii mei sunt sportivi. Unii au și două antrenamente pe zi, de nu apucă să ajungă acasă să mănânce.
  • Elevii mei fac naveta (un procentaj impresionant) din mediul rural. Unii de la mai mult de 50 de km. Și asta zilnic.
  • Unii dintre elevii mei trebuie să ajungă acasă și pentru treburile gospodărești sau pentru a avea grijă de frați mai mici.
  • Unii dintre elevii mei lipsesc de la școală cu săptămânile pentru că pleacă în cantonamente și câștigă competiții.
  • Unora dintre elevii mei nu le ajung banii pentru mâncare, dar vin totuși la școală! 15 lei este aproape o avere pentru ei!
  • Unii dintre elevii mei au venit la liceul ăsta pentru că era o alternativă pentru școlile profesionale desființate, alegând sportul și nu cartea.

Nenorocirea este că o parte chiar dintre aceștia și-ar dori să meargă la teatru, dar nu vor putea ajunge niciodată!

Ceilalți…care pot să meargă…Ei bine, ca peste tot, există și categoria aceea cu care nu ai vrea să mergi nicăieri, cu atât mai puțin la teatru. Și NU e vorba numai despre elevii sportivi. Ultima dată când am fost la un spectacol – cu maxim 15 elevi care și-au dorit să fie acolo – am fost oripilată de comportamentul unora de la un liceu „de vază” din oraș, copii de pretențioși, cu fițe și fandoseli, scuipând semințe din lojă. Da, semințe! Plus o hăhăială nejustificată la scene diverse din piesă. Unde erau profesorii lor? Nu știu. Ce căutau ei acolo? Nu știu…Aș putea să-mi dau cu părerea, dar ar însemna să fiu malițioasă și lipsită de diplomație. Cert este că elevii mei, instruiți ca la armată și urmăriți cu privirea la fiecare râs mult prea zgomotos, cu telefoane închise și cu interdicția de a vorbi între ei, au rămas cu un gust amar. Și probabil cu impresia că sunt comunistă!

Da, voi merge la teatru cu ei atâta vreme cât NU e este o reprezentație exclusiv pentru elevi, majoritatea obligați să vină, în virtutea unui comision pe care cineva l-a luat ca ei să fie trimiși volens-nolens să vadă o piesă, „pentru că e pentru bac!”. Voi merge, nu cu toți 35, ci cu câți vor dori să fie acolo. Și voi prefera să-mi plătesc biletul ca să văd o piesă de calitate, după care să ne putem retrage la un suc sau la o cafea și un pahar de vorbă despre ce s-a ntâmplat acolo.

Așa că, duduie, mă doare-n cot de comisionul matale, atâta vreme cât nu cultură este ceea ce pretindeți că vindeți! Oprește-ți comisionul ăla și, în contul lui, vino să promovezi chiar tu ceea ce vrei să vinzi, gata să răspunzi la întrebări din partea celor interesați. Vino și strânge tu bani – în contextul în care știm foarte bine cât de interpretabil este gestul într-o instituție școlară!! – și taie bilete. De pregătirea lor pentru actul cultural, cât și de feedback mă ocup eu!

 
15 comentarii

Scris de pe Martie 9, 2015 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice