RSS

Arhive pe categorii: Râsu’- plânsu’

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

 
8 comentarii

Scris de pe februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Gică. Gică Contra. De profesie cârcotaș!

N-am să înțeleg, zău, tendința asta a oamenilor de a jigni înainte de a spune „Bună ziua”. Îți vezi liniștit de existența efemeră fluierând a pagubă și pac! Una după ceafă. Din senin.

E ca și cum m-ai vedea pe stradă și m-ai pocni imediat doar pentru că:

  • fusta e prea scurtă,
  • vorbesc pițigăiat,
  • nu mă duce capul să îndrug ceva inteligent,
  • îndrug ceva ce nu e pe înțelesul tău sau care e în deplin dezacord cu principiile tale de viață,
  • râd zgomotos,
  • alte motive pe care le consideri numai bune pentru aplicat o scatoalcă.

Cineva, așadar, mi-a analizat mișcările și a constatat că nu sunt inteligente, prin urmare s-a decis să-mi dea o lecție. Smaf! Până la urmă, de ce m-ai pocni? Ți-am greșit cu ceva? Ce m-aș bucura dacă ai face la fel cu ăia de aruncă ditamai inepțiile pe toate posturile!

Numai că uneori devine grav. Adică nu mă prinzi pe stradă, dar intri în ograda mea. Și mă izbești acolo tot așa, înainte de „bună ziua” ăla de l-ai învățat acasă înainte să împlinești 7 ani.

Un om își face un blog. Ce contează din ce motive? Și pe blogul ăla scrie ce vrea omu’. Că așa e moda: libera opinie și libera exprimare a opiniei în cauză. A, nu ești de acord cu opinia? Foarte bine! Poate omu’ are și el ceva de învățat din asta. Deci dacă dai cu parul, nu se va întâmpla nimic constructiv. Dimpotrivă! Fie primești răspuns identic – ceea ce ar însemna să cobor o treaptă evolutivă ca să vorbim de la egal la egal – fie te dau afară elegant și discret și trag obloanele ca să nu mai intri veci pe tarlaua mea.

Să reluăm: ceva nu-ți convine, intri frumos, dai șapca jos de pe cap, zici „bună ziua”/„salut”/„noroc” sau ceva din aceeași arie lexicală, aștepți să te invit să iei loc și discutăm ca să mă cunoști mai bine. Apoi zici frumos ce anume ți-a deranjat retina și te-a umplut de spume, cu tot cu argumentele contra, ca să pricep. Astfel, mă convingi că dau cu bâta-n baltă când, de fapt, eu credeam că sunt de o inteligență sclipitoare. Și după asta, dacă e cazul, îmi pun cenușă în cap, înghit în sec că am comis-o și remediez inepția.

Ce zici? Mai încercăm o dată?

 
21 comentarii

Scris de pe ianuarie 16, 2017 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Nea Sorine, da’ coletu? Unde-i coletu’?

Sau cum poate să-ți strice unul bucuria de a primi un pachet mult-așteptat cu niște produse proaspăt comandate de pe un site!

posta-modifica-tarifele-cat-va-costa-un-colet-pe-care-il-trimiteti-in-italia-spania-sau-sua

(sursa foto)

Duminică, 16.10

Dacă tot mi-am luat notebook, nu-l puteam lăsa așa, în pielea goală, așa că m-am documentat și i-am găsit niște „hăinuțe” foarte elegante, de care am fost încântată maxim. Și dacă tot eram pe acolo, mi-am comandat și o carte de căpătâi care-mi lipsea din bibliotecă. Entuziasmul – maxim, dorința de a le avea mai repede – și mai maximă (sic!). Apăs butonul Trimite comanda, primesc mesaj de cofirmare:screenshot_2016-10-21-18-09-04Îmi frec palmele a satisfacție și dau drumul cronometrului să ticăie, cu maaare nerăbdare. Cam cum aștepți, copil fiind, să deschizi un cadou de la Moș Crăciun în dimineața Ajunului, care pare că urmează după o noapte extrem de lungă.

Marți, 18.10

Aștept telefon de la marea firmă de curierat rapid, uimită de promtitudinea cu care se rezolvă lucrurile în zilele noastre. Doar că ziua de marți, 18.10, s-a scurs, cu nicio veste primită în intervalul anunțat. Unde-o fi coletul? Ușor dezamăgită, am decis să acord circumstanțe atenuante: o fi ajuns mai târziu la sediu și nu l-or mai fi putut trimite. Dar mâine… Și iar mi-am frecat palmele a entuziasm, făcându-mi speranțe pentru când soarele avea să răsară din nou.

Miercuri, 19.10

Ajunge mesajul mult așteptat:

screenshot_2016-10-21-18-09-18

8: 57! Oameni serioși, încep munca de dimineața devreme. Dar cu cât timpul se scurge, nenorocitul de telefon nu sună deloc. Constat că e trecut de multișor de ora 9, așa că îmi fac curaj pe la ora 13 și sun la numărul afișat pe ecran. Niciun răspuns. Unde-o fi coletul?? Eh, o fi ocupat omul cu livrările. Mai așteptăm. Revin la ora 15. Vocea „suavă” de la celălalt capăt mă asigură că este în zonă (aproximativ) și că mai are livrări, dar că va ajunge negreșit. Am devenit Penelopa în așteptarea lui Ulise, doar că nu țeseam o pânză, ci un șir nesfârșit de înjurături. Mi-aduc aminte că aceeași voce mă isterizase cu câteva luni în urmă cu un alt colet, când după două ore de pălăvrăgeli telefonice, nu am reușit să-l fac pe om să priceapă unde trebuie să ajungă. Mai curând a nimerit orbul Brăila și americanii, luna! Atunci, pentru că era deja întuneric – ora 20 – s-a îndurat consortul de nervii mei și a coborât cu mașina după colet. Amintirea asta îmi întărâtă și mai mult nervii!

Joi, 20.10

Unde mama naibii o fi coletul ăla??? Sună telefonul în jurul orei 9.30. Răspund cu emoție:

(Atenție: dialogul de mai jos este o reconstituire din ceea ce bănuesc că a zis, mai mult sau mai puțin coerent, stimatul livrator de colete.)

– Aveți un colet.
Zău?!
– V-am așteptat aseară! (și nu la portiță!)
– Știți, doamnă, eu am colete de livrat. Nu am cum să ajung așa…
– Îl aștept de două zile!
– Ajung în zonă imediat.

Presimțind că nu voi vedea nici joi, 20.10, coletul, mă iau căldurile!

– Sunt la serciciu!
– Ah! Atunci va trebui să veniți după el la sediul firmei.
– Bre, e ora 10! Matale ai program de lucru până la ora 17! Cum să merg după el la sediu? (Colina – Bacău – Sediul Fan Courier= vârfurile unui triunghi dreptunghic, aflate la mama naibii unul de altul)
– Doamnă, eu nu livrez colete când vreți dumneavoastră!
Simt cum explodez. Dar ca să-mi scot coletul de la neînfricatul păstrător al tainelor coletelor, mă străduiesc:
– Între 12 și 13 ar trebui să fie soțul acasă. Iar după ora 14 mă găsiți cu siguranță pe mine.
– A…dar unde sunteți acum?
– În centru. La LPS.
– LPS? Aham. Și cine mai este director acolo acum? Că am și eu soția, Maria…
M-au posedat din nou necurații!
– Alo, domnu’ curier! Eu sunt în timpul programului! Nu stau acum la povești despre directori și soții! Vă rog să găsiți o modalitate prin care coletul să ajungă la mine ASTĂZI!
– O să încerc. Dar nu promit.
– Cum adică…„o să încerc”??
– Faceți-mi reclamație!
Pfuai! Îi aduc aminte de coletul anterior când m-a plimbat două ore după cai verzi pe pereți. Nu pare să-l sperie, așa că am terminat conversația – el bolmojind ceva despre cum va vedea dacă rezolvă, iar eu turbată.

Ora 12.15. Sună.
– Sunt de la Fan Courier. Aveți un colet!
Încep să mă îndoiesc că omul e în toate capacitățile mintale.
– Știu, domnule, nu abia am vorbit dimineață?
– Sunt în zonă. (Colina n.n.)
– Imediat îl sun pe soț să văd dacă a ajuns acasă, și să iasă.
– Doamnă, eu nu aștept după soțul dumneavoastră!
– ÎL SUN SĂ IASĂ! Revin în câteva secunde cu telefonul.
– Ia veniți dumneavoastră la sediu după colet!
WTF! Sunt oare la „Camera ascunsă”/ „Microfonul ascuns”??
– Domnule, dacă sunteți în zonă, sunați la apartamentul indicat pe colet să iasă soțul atunci!
– Veniți după el la sediu!
La sediu???? Caut numărul de telefon de la sediu. Sun, mă plâng, explic. Îl sună don’șoara pe nea Sorin să vadă care e baiul. Nea Sorin refuză să ducă minunatul colet la domiciliu. E în drum spre sediu. Renunț să mai înțeleg, don’șoara nu știe să-mi explice care e treaba.

Ora 13.30. Timp în care am simțit că-mi explodează capul. Sună. Alt număr. Răspund. Ceva neclar despre organele bărbăteți și femeiești într-o frază incoerentă care semăna a înjurătură.

 -Alo! zic.
– Da, răspunde altă voce. Cine sunteți?
– Eu cine sunt? M-ați sunat!
– Da, dar cine sunteți?
– Omule, ești întreg? De ce m-ai sunat?
– Ăăăă… aveți vreun colet?
Nu știu dacă e de râs sau de plâns, dar eu aveam niște dorințe foarte clar conturate de crimă cu premeditare!
– Suntem de la Fan Courier. Am înțeles că aveți un colet nelivrat. Ce s-a întâmplat?
O iau de la capăt cu povestea, plină de speranță. A concluzionat:
– Știți, nea Sorin nu a avut niciodată plângeri…
– Va avea acum!
– Da, dar…știți…nu prea aveți unde să faceți plângere la noi…
– Ei, nu! Pariu?
Și ca să scurtez agonia:
Da coletu’? Unde e coletu’????
– La sediu.

Mă urc în autobuz, cobor la ultima, mai merg pe jos o bucată și ajung victorioasă precum alergătorul de la Maraton.
– Am venit după colet!
Don’șoara cu care vorbisem la telefon, ușor stânjenită, mă invită să aștept, cerându-și scuze pentru întâmplare. Tocmai fusese șeful, care îl deposedase pe nea Sorin de restul de colete și primesc asigurarea că nea Sorin nu va mai deraja pe nimeni de acum încolo. Don’șoara dispare după colet. Se întoarce după 5 minute, ușor lividă.
– Câte colete trebuie să aveți?
Nea Sorin spusese ceva de 4. Cele 4 produse fuseseră ambalate individual.
– Puteți verifica să vedeți ce lipsește din comandă?
Am râs. Eram imună. Lipsea un produs. Fără care oricum nu puteam ridica restul coletelor.
Don’șoara dispare din nou. Dă telefoane, transpiră, probabil că și înjură. Eu bănuiesc că nea Sorin a vrut să-și facă plecarea triumfală!
După 20 de minute de cercetări apare și numărul 4. Achit, le iau și fug. Cu un zâmbet tâmp pe față și cu dorința de a nu mai lucra vreodată cu Fan Courier. EVER!

 
13 comentarii

Scris de pe octombrie 23, 2016 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Oameni și animale

Când Dumnezeu a creat Universul, se vede treaba că a fost obosit. Pesemne se apropia duminica și o fi fost cu gândul la ziua liberă. De aceea, s-au ivit o serie de anomalii, ca să nu le spun erori regretabile. Prin urmare, când a chemat indivizii bipezi și patrupezi la apel, ca să le încredințeze hățul lesa frâiele propriilor destine, a mai scăpat un „Tu ești OM”/ „Tu ești ANIMAL” total nepotrivit cu programarea genetică inițială. Așa se explică de ce, în zilele noastre, unii oameni preferă să trăiască într-o cocină, în timp ce unele animale înțeleg mai curând de vorbă bună.

Back in time…

Amintirile au un dar aparte: acela de a fi dulci și amare în același timp. Vremea copilăriei a fost plină de minunății ȘI datorită animalelor pe care le aduceam cu regularitate acasă la bunici. Le hrăneam, ne jucam, ocazional, le ascundeam sub pătură în pat, până nu se prindeau adulții, care nu prea înțelegeau cum stă treaba cu dragostea de câini/pisici etc. Sufeream cu lacrimile cât pumnul când se întâmpla ca unul sau altul să moară de vreo boală ori călcat de vreo mașină pentru că s-a strecurat pe sub poartă. Le-am iubit! Pe fiecare în parte. Au avut nume (uneori, chiar și haine de-ale păpușilor 😀 ), au fost îngrijiți, alintați, iubiți! Dar erau ai noștri, locuiau în curte, ne cunoșteau drept ai lor.

Primul animal de companie a fost un pui de vrabie. L-a găsit sora mea sub bancă, dimineața, când mergea la grădiniță. Într-un mod miraculos, deci, inexplicabil, a supraviețuit. Mânca mălai și bea apă, cânta de bucurie când venea tata de la serviciu, îi făcusem culcuș în cutia păpușilor (dar dormea pe pernă sau în papuci). Când a venit vara, tata l-a urcat într-un nuc. Să plece cu semenii săi, căci nu putea să trăiască așa, la nesfârșit, printre oameni. L-am urât atunci, pentru că nu am înțeles de ce a făcut-o!

Apoi am avut un peruș. Destul de longeviv, aș putea spune, s-a stins de bătrânețe după ce ne-a bucurat zilele (și ne-a ciripit diminețile și ne-a ciupit degetele de la picioare când nu-l băgam în seamă…).

Despre pisicile mele…am povestit deja aici și nu vreau să plictisesc.

Concluzia e că am iubit întotdeauna animalele, iar dacă nu le-am iubit, mi-a fost milă de ele. Dar până la un punct, căci lucrurile trebuie făcute, nu-i așa, cu cap!

Dilema animalelor fără stăpân

Poveste pe cât de veche, pe atât de controversată.

Nu aș dori să dăm în extreme! Adică nici să le adunăm pe toate acasă la noi pe canapea, până ne umplem de toate cele sau nu mai avem loc să pășim de ele, nici nu le omorâm cu bestialitate, că nici ele, animalele, nu ar face asta cu noi. (Deși…poate ar fi îndreptățite în unele cazuri!)

Ce te faci însă când în vecinătatea locuinței tale apar/trăiesc animale fără stăpân? Ce spune legea? Dar aia a bunului simț?

Legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Sau controversate. Sau anulate de hotărâri, decrete, ordine…Între timp, se întâmplă lucruri mai puțin plăcute pentru oamenii de rând. E drept, că unele pot fi aproape distractive (dacă mă gândesc la istorioara personală cu Pufoșenia), dar nu de puține ori s-a întâmplat ca neglijențele altora să se transforme în adevărate tragedii, tocmai pentru că au pus viața (unui om!) în plan secund.

Legea bunului simț

După ce ne-am asigurat că iarna trecută a plecat de tot, am ieșit – o mână de oameni/aceeași mână de oameni – să facem curățenie în cartier. Nu am să înțeleg de ce, dacă stai la casă, poți să ieși în curte zilnic și să dai cu o mătură, să strângi gunoiul etc., dar dacă stai la bloc aștepți să vină alții să facă asta în locul tău, pe principiul enunțat de o ilustră vecină:

„De ce să fac curat eu în fața blocului, doar plătesc salubritatea!”

Și am strâns. Pe lângă hârtii, mucuri de țigară, șervețele, scutece, sticle, bidoane, și vreo doi (2!) saci de excremente de câine. Nu că nu ar mai fi fost loc, dar stomacul meu s-a revoltat după cel de-al doilea. M-am minunat, am bodogănit, dar am strâns. Nu pentru alții, ci pentru mine și pentru sănătatea copilului meu. Nu am emis pretenții să iasă vecinii celor trei (să nu zic 5) blocuri din cartier. Dar pot să emit pretenții ca, după ce am terminat, să respecți munca mea! De aceea, când a apărut o venerabilă blondină cu un cățel drăguț și cuminte, care și-a eliminat excrementele în mijlocului drumului, la propriu, m-a lovit nesimțirea să-i cer să strângă – conform LEGII! Răspunsul ei plin de sictir greață „respect”, mi-a dat de înțeles că, de fapt, câinele a ieșit cu ea la plimbare, doar că nefericitul patruped nu avea abilități lingvistice.

„Așa, și? Ce e așa o tragedie?”

Nu era o tragedie. Era doar că un copil de un an jumate se îndrepta vertiginos spre produsul finit al inteligenței ei „peste sub medie”.

Același grup plin de inițiative „de neînțeles”, a încercat să elimine câinii fără stăpân de pe gazonul și locul de joacă dintre blocuri, în ciuda faptului că unii erau mai mult decât drăgălași! Unul mi-a fost așa de drag, încât i-am făcut poze să mă rog de prietenii mei, cu posibilități, să-l ia acasă:

Mulțumesc, Simona!!!

Trebuie să precizez că alții, în schimb, deveniseră extrem de agresivi, nu numai cu copiii, ci chiar cu adulții! În ciuda eforturilor noastre, apar mereu alți câini, hrăniți cu eleganță sub balcoanele blocului vecin sau chiar de la etaj, cu boltă! Am reproșat asta unuia dintre susținătorii lui Brigitte Bardot, care a replicat:

„Nu vă convine, urcați-i în portbagaj și duceți-i de aici!”

Ce spui tu, străine? Să-l duc eu, că aduci tu alții! Dacă nu i-ai mai da de mâncare în fiecare zi, nu ar sta pe aici! Dar când minunatul cățel (de talie mică!) „adoptat” de tine (doar onorific!) s-a năpustit peste grupul de copii (printre care și al meu!) aflați pe bicicletă, gata să-i muște??? Dar când același patruped fără minte s-a năpustit asupra vecinei care se plimba nestingherită (norocul ei, fără copilul cel mic!)?? Aparent un câine inofensiv, dar care a înțeles că numai TU îi ești stăpân pentru că îl hrănești, iar datoria lui este să-ți apere „proprietatea”. Ți l-aș fi îndesat pe gât atunci, stimabile! Dar bietul câine nu are nicio vină!

Nu, nu îmi convine! Uite și alt motiv pentru care sunt nemulțumită:

Priveliștea asta mă întâmpină adesea când deschid geamul larg dimineața! Ție cum ți-ar plăcea să găsești la ușă dimineața niște gunoaie pe preș? Sau un sac de excremente de câine?

Oameni și/sau câini?

Unii pun semnul egalității între oameni și animale. Bun. Să presupunem că sunt de acord. Eu am un copil. Și ies cu el în parc. Dacă îl apucă …nevoile fiziologice severe…îl las să facă în mijlocul gazonului? După un copac? Sub tobogan? Lângă bancă? Pe locul de joacă? Nu! E la fel, atunci, și dacă aș avea un câine!

Dacă dau peste un copil al străzii, flămând, bolnav, murdar etc., îi aduc în fiecare zi un castron de mâncare, unul de apă și îi fac un culcuș sub balconul meu cu o plapumă veche, jucându-mă din când în când cu el? L-am salvat astfel? Îi oferă o șansă la viață??? Nu! E la fel, atunci, și dacă aș avea un câine!

Ți-ai lăsa copilul să se joace cu un străin? Mai ales dacă îl vezi îmbrăcat în zdrențe, nespălat și plin de tot felul de boli? Ai avea încredere că acel străin nu i-ar face rău copilului tău, doar pentru că i-ai dat un blid de mâncare și o cană de apă în fiecare zi, iar el îți zâmbește a mulțumire? Nu cred! E la fel, atunci, și dacă își lași copilul în preajma unui câine aciuat pe lângă blocuri.

Aș prefera să se aplice și la noi amenzile ASTEA, propuse de bucureșteni!

Da’ cu calu’ ce-ai avut?

Pentru că trebuie să fim toleranți…mă gândesc să păstrăm și mânzul ăsta care și-a găsi casa tot în cartierul nostru, semn că e trai bun!

Am încercat ieri să-l alung. Verbal. Dar mi-am dat seama că prea puțin îi pasă de „Hai, calule, du-te la mama ta!” rostit apăsat. Sau de bidonul meu gol care s-a atins amenințător de dosul lui, ca să înțeleagă ce vreau. M-am ales cu o privire peste umăr (sau ce o fi având el) care spunea: „Cucoană. ți s-a făcut de o copită între ochi? Nu vezi că iau masa în oraș?”

Eventual să-i tăiem unghiile copitele, ca să fim siguri că nu lovește vreun copil, iar mașinile…Dumnezeu cu mila! Oricum, ele nu sunt vii!

 
16 comentarii

Scris de pe septembrie 13, 2015 în Păreri, Râsu'- plânsu', Viața la țară

 

Etichete: , , , , ,

Cum e să fii proaspăt divorțată

Atenție!!!

Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare! Cuvintele sunt o tentativă de joacă în amintirea unui club de douăsprezece cuvinte, pe care l-am iubit. Mulțumesc, Danei, Roxanei și celor două Sonii 😈 că s-au jucat cu mine! 🙂 

Flori voia să fie și ea o „damă” liberă! Să se bucure de viață, gen. Acum că scăpase de Gioni, simțea că e, în sfârșit, femeie. Până acum fusese orice, numai asta nu. Nu știa când îi devenise un fel de mamă. Îi spăla hainele zoioase la mână, că nu se învrednicise să-i repare Albaluxul, îl trimisese și la școală, să ia și el bacaloriatu’, să intre în rând cu lumea. I-a fost și bucătăreasă personală. Gioni era un fomist, iar ea nu cârtea la nicio dorință de a lui. Când era vorba de crăpelniță, nu o întrecea nimeni! Până și el se mândrea că bucătăreasă ca a lui nu au nici cele mai luxoase restaurante. Deh, era bărbatul ei și jurase să-l slujească credincioasă până moartea îi va despărți. Până la urmă, nu moartea i-a despărțit, ci notarul de la colțul străzii. Gioni a decretat într-o zi că gata: nu o mai iubește! Cică nu mai e atrăgătoare! Auzi la el! I-ar fi pocnit una în meclă, dar o împiedicau cele 120 de kile ale lui, câștigate cu greu, cu multă tocăniță, ciulama și sarmale în foi de viță.

Nu mai sunt atrăgătoare, ai? Trântore care ești!

Și după ce a ascultat pe repeatNu plânge, Ana!”, și-a făcut curaj și s-a adâncit în dulapul ticsit cu haine second-hand, de unde a extras cea mai cea fustă din tinerețile ei. Dacă-și mai amintea bine, cu asta îl cucerise și pe Gioni. Ce dacă era puțin cam strâmtă? Văzuse ea pe stradă că încă se mai poartă. O asortă cu o bluză decoltată de la care pierduse un nasture prin mașina de spălat – de pe vremea când aceasta mai funcționa! Scoase de la naftalină fardurile din tinerețile ei apuse. Unele erau prea uscate, altele se întindeau ca guma de mestecat. Își trânti un albastru-ciel pe pleoapele obosite și niște roșu aprins peste pomeții ușor ridați. După ce aruncă o privire în oglinda de la baie, se declară mulțumită și ieși.

O aștepta Sofica, ea avea să-i fie parteneră de nebunii în seara cu pricina. Sofica era deprimată. Se îndrăgostise de Sandu Lulea. Așa-l chema și ea credea că e vreun nume predestinat. La prima întâlnire îi dăduse un inel cu pietre și era așa mândră că a dat peste vreun ștaban și că așa mai iese și ea din sărăcie. Visul i s-a spulberat într-o singură zi, când s-a dus la amanet cu inelul ca să scoată de niște datorii la asociație.

Fugi, doamnă, de aici! Nu iei nici 5 lei pe tinicheaua asta!

Cât a mai suferit biata Sofica! Care va să zică, Sandu nu e decât un găinar! Se ocupă cu potlogării și se dă mare crai! Nu i-a mai răspuns la telefon de atunci, iar acum se afla în mare suferință! Nu din amor. Îi trecuse repede dragostea pentru Sandu, dar se oftica rău că o luase de proastă chiar așa!

Ce fund mișto ai, duduie!

Flori simți cum flăcări dragonice îi ies pe nări și se întoarse cu poșeta pregătită de atac. La o masă în spatele ei ședea un babac cu țigara într-o mână și un zâmbet languros pe fața-i smochinită. S-a mulțumit să-i arate degetul ridicat, cu oja sărită pe trei sferturi de la atâtea vase și țoale spălate la mână.

Să te ia dracu’, nespălatule! Nu am chef de vrăjeala ta!”, mormăi ea în barbă. Și imediat și-aduse aminte de Gioni, lucru care i-a anulat orice dispoziție de a se expune în barul de cartier în care tocmai intrase. „Toți bărbații ăștia sunt niște porci!”, decretă în final, plină de filosofie și, mai ales, de năduf. Dădu să scoată portofelul jerpelit să plătească sucul.

Mi l-a șutit! Portofelul! Săriți!

Nu a sărit nimeni. Au privit-o cu ușoară indulgență și și-au văzut de ale lor.

Ce strigi așa ca apucata, tu?”, îi zise și Sofica, aflată deja în brațele unui tinerel cu lanț la gât și un ghiul impresionant pe degetul arătător al mânii stângi. „L-ai fi pierdut pe drum pe undeva!

Și nu-i niciun gabor pe aici când ai nevoie de el!” continuă Flori ca și cum nu ar fi auzit-o. „Lua-v-ar naiba pe toți! Să putreziți în pârnaie!

Scotoci prin buzunarele genții și lăsă pe tejghea o bancnotă mototolită pe care o găsise pe stradă cu o zi înainte și credea că-i va aduce noroc. N-a fost să fie! Ieși din bar trântind ușa și înjurând cu foc pe Gioni și pe tot neamul lui cel treaz și adormit, ca să se răcorească.

 
26 comentarii

Scris de pe iunie 29, 2015 în Duzina de cuvinte, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , , ,

O „altfel” de săptămână: NEBUNĂ!!!

„Norocul bate la uşă o singură dată, dar ghinionul are mai multă răbdare”.

(sursa)

Adevăr grăit-a omul ăsta! Și după așa o vorbă de duh, mi-am amintit cele mai grozave înjurături din carieră, dobândite pe cale orală nu de la străbuni, ci de la elevii mei în preajma examenelor de corigență. Și pentru că nu mi s-a părut suficient, am dat un search pe Google pentru altele mai pline de…substanță, ca să-mi aline suferința pentru toată săptămâna cu pricina. Deci… Cine-o inventat săptămâna școlii mamii ei „Altfel”, să aibă parte de o săptămână ca a mea! Că nu mă putea lăsa Ministerul să mă joc eu frumușel de-a predatul în tot timpul ăsta și să fac eu ce mă pricep mai bine! Ca să înțeleagă cârcotașii de la colțuri, nu am nimic împotriva activităților în afara școlii (știu să scriu și extracurriculare 🙄 ), ba dimpotrivă! Dar nu în sistemul „hai să ne prefacem că facem”, că, vorba cântecului: „timpul trece, leafa merge”. Doar că, pentru a le săvârși „în afară”, s-a inventat un dosar obligatoriu în vederea scoaterii elevilor din incintă spre puncte culturale strategice din târg: listă, tabel, traseu, mijloc de deplasare, cheltuieli (deși nu mai poți strânge bani de la elevi, nici măcar pentru astfel de activități), aprobări director, aprobări părinți – aici am fi avut noroc, că elevii noștri nu par să aibă părinți, dacă ne luăm după prezența la ședințe. Prin urmare, ți se face lehamite și activitățile „extra”, le faci „intra”. Ca o veritabilă „șefă” la departamentul „Culegerea cioburilor de la oalele sparte”, să afișăm tabelul cu activități, care clasă, ce profesor, unde și de ce. Cel mai mult mi-a plăcut „Vizită la Mall”. Sunt absolut convinsă că asta a fost o activitate culturală, reușită, bine coordonată și cu urmări pe termen lung. Elevii nu pot uita așa ceva, iar profesorul care a propus-o…În fine. Dacă omul, considerat în deplinătatea facultăților mintale, a considerat că merge și a primit și aprobare, cine-s eu să zic altfel? Unii ar putea spune că sunt invidioasă că nu m-am gândit eu prima la ea. Se poate! Eu m-am gândit la droguri. Că tot am avut experiențe acum vreo câțiva ani cu vreo patru consumatori. Și, spre satisfacția mea, filmulețul și discuțiile au prins pe majoritatea în „horă”.

Și a venit ziua fatidică de marți!!! (Să nu mai ziceți că exagerez, vă rog! Sunt trei ceasuri rele, pe numărate!) No1. Ziua ecologiștilor. Proiect mare, planuri mari. Să plantăm! „Dar nu, nu se poate!”, mi se spune când sunt aproape în poarta școlii cu doamna de la ONG. „Cum…nu se poate?”, zic eu scărpinându-mă a nedumerire. „A, păi noi (?!) avem deja Echipa Verde și plantăm copăcei și flori în fața școlii”. Hmmm…. „Și eu…de ce nu știu??” – [„EU” – însemnând pompoasa denumire de coordonator pentru proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, na! (că niciodată nu știu exact cum o cheamă pe funcția asta a mea!)]. „A, păi nu știu, dar eu am pregătit”, zise fâșneață, doamna laborantă. „Păi bine și…nu putem face activitatea împreună???” Mai ales că elevii mei trebuiau să fie în același timp în două locuri. În final, am „primit aprobare” de la doamna laborantă să înfrumusețez spatele, că de față se ocupă ‘mneaei.  Până la urmă, scopul nostru era să înverzim asfaltul, așa că ne-am apucat de treabă, inclusiv de sabotaje cu sapa, hârlețul și grebla din dotarea școlii. No2.  Doamna de la ONG dă să plece. Doar un mic detaliu: vrea să vadă unde este afișat bannerul proiectului. „Știți, banii de la elvețieni trebuie justificați, coordonatorii vor sa-l vadă…” „Sigur”! Indic locul cu precizie. „Nu e acolo”, mi se zice. Nu-i nimic, mă informez la administrator și rezolv cât ai zice…. Administrator: Nu… știți, bannerul… nu e. L-a bătut vântul și l-a…rupt. Eu: (îngheț) Păi…și unde-i? Așa, rupt, să-l vadă doamna. Administrator: Îl sun acum pe nea Vasile să vi-l aducă. Aștept cu înfrigurare lângă doamna de la ONG, nedumerită, dar prea drăguță să comenteze ceva. După un sfert de oră de așteptare (deși erau 50 de metri până în curtea școlii) în care am încercat să dreg busuiocul, apare …salvatorul! Nea Vasile (cu capul plecat): Doamnă,… nu pot să vă dau bannerul azi. Mâine. Eu ( 😯 ): Păi, de ce? Nea Vasile: Nu-i aici. Eu (impacientată): Dar..unde-i??? Nea Vasile: L-a luat femeia de serviciu acasă la ea… Eu (presimțind un cutremur, mă apropii de nea Vasile cu ochiul aproape clipind complice și accentuând vorbele pe măsură ce mă străduiam să ies din mocirlă, fără să observe doamna de la ONG): A, l-a luat acasă să-l recondiționeze, nu-i așa? Fiind rupt... Nea Vasile (mai sincer decât mi-aș fi dorit vreodată să-l văd): Nu. Eu (în pragul unei crize de apoplexie, direct proporțională cu rușinea pe care o resimțeam): Nu??? Nea Vasile (îmi dă lovitura de grație): Nu, doamnă, l-a luat că-i trebuia acasă. Voia să pună ceva pe parchet până dă cu var. WTF???? Cad din picioare (doar în imaginația mea, evident, că nu era vreme!) și îngaim ceva aproape monosilabic ca să mă extrag din maldărul de rahat moloz în care mă aruncase cu grație administrația minunatei instituții de învățământ. No.3. O conduc pe doamnă spre poartă, verde-gălbui-pal la față, cu limba împleticită de atâtea scuze. Primesc un telefon. De la clubul H. (for kids entertainment, cu clovni, spectacole etc.). Ce propuneau ei pentru „Școala Altfel”? Un spectacol pentru adolescenți. Ceea ce ar fi fost minunat, doar că spectacolul presupunea un experiment: hipnoză amuzantă. Pe elevii mei??? Mă gândesc dacă uneori adulții gândesc sau…Sau poate mi-ar fi fost util mie! Să descopăr ce e în capul ălora sau să le implantez vreun cuvânt cheie la care să înceapă să se scarpine ca maimuțele când le-o fi lumea mai dragă!

Săptămâna cu pricina a fost plină cu astfel de momente… umoristice (pentru alții!!), că de aia a fost „Altfel”. M-am gândit că dacă o împărtășesc, poate mi se îndulcesc „ceasurile rele” 😀

 
7 comentarii

Scris de pe aprilie 22, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Hopa! Popa!

Disclaimer: Această postare este un pamflet. Rugăm a o trata ca atare! 

Seară târzie de toamnă-iarnă. Că numai primăvară nu e.

Sună la interfon. Copilu’ nu a înțeles învățătura caprei către iezi, așa că s-a repezit să tragă zăvorul. În urma lui îmi scot și eu capul fără basma de după ușa bucătăriei. Hopa! E popa! Dau în bâlbâială de așa vizită neașteptată, mai ales că nu prea respectam dress code – ul de primit prea-sfinte fețe bisericești la acea oră târzie din amurg. Dau din mâini aproape robotic, semn că „Hai!”, de ca și cum aș fi fost bucuroasă de oaspeți. Deh! Educație timpurie! Popa pică în capcană și înaintează. Se apropie de mine cu patrafirul…ridicat. Eu, supusă, mă vâr sub dânsul. Sub patrafir, adică! Înșfac și copilul pe drum spre, să nu fiu singură.

Sfințește, Doamne, casa aceasta și pe oamenii care locuiesc în dânsa…

Pauză.  Pesemne că uitasem ritualul. Dar m-am dres repede:

„Dagatha…”. Popa repetă numele spre confirmare. Pauză din nou. Înghiontesc copilu’: „Zi și tu!” El aruncă o privire întrebătoare către mamă-sa, de sub patrafir. „Andrei!” îi șoptesc. El repetă mecanic după mine. Repetă și popa.

„Și…?”

Și ce? mă întrebam. Brusc îmi aduc aminte de consort. El apucase să se refugieze în cameră, ferit de miruială și tămâiere. Nu insist să-i schimb perspectiva, întrucât există riscul unor discuții mult prea filosofice cu părintele despre lucruri deloc legate de ortodoxie.

„Consortul…” zic eu numele, rușinată de așa amnezie. „Consortul”, confirmă și popa. „Și?”

Cum „și”???

„El?”

„Care el”, răspund, scoțând căpățâna de sub patrafir, a uimire. Mă uit nedumerită la popă. Cu ochelarii aburiți din cauza trecerii bruște de la rece la cald, popa căuta cu privirea în spatele meu. Mă întorc și eu. Smaf! Uitasem! Prietenul copilului! Venise în vizită. Vlad privise bulversat toată scena, ținându-se departe de patrafir. Își face curaj și se apropie. Popa ne miruiește pe toți. Consortul scapă. De atâta bine, se zgâlțâia de râs în camera alăturată.

Să fiți sănătoși! Și să postiți măcar săptămâna asta!

Înghit în sec. Lecția despre post o știam… Dar dacă țin deja dietă, se pune? Că și aia tot abstinență e! Numai eu știu cum m-am abținut din ianuarie încoace de la anumite alimente! Să dea o dispensă, zic! Mai ales că, în spatele meu zăcea o pizza cu toate ingredientele interzise în post, gata să fie introdusă în cuptor.

Popa ne binecuvântează de final și dă să plece. Eu mă mișc aproape brownian cu mâinile aeriene, uitând manierele. Nu știam nici ce caut, nici ce trebuie să mai zic ori să mai fac.

„Nu, nu vă costă nimic”, zice popa. Și iese.

M-am liniștit. Oricum, ultimii crăițari îi cheltuisem azi pentru ingredientele din pizza păcătoasă.

 
11 comentarii

Scris de pe aprilie 4, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice