Ce am învățat de la alții

Câteva citate adunate de-a lungul timpului, direct din cărți, înainte de era „google” 🙂

Evident, sunt „updatate” pentru că în fiecare zi e prilej de noi descoperiri 🙂

≈

Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire. Și, totuși, te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea. (L. Blaga)

≈

Moartea nu-i pedeapsă. Viața-i pedeapsă. Și numai chinurile trupului și suferințele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului. (L. Rebreanu- Pădurea spânzuraților)

≈

Viața ființează numai prin inimă și fără de inimă creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. (L. Rebreanu- Pădurea spânzuraților)

≈

Umblam cu ochii deschiși și puteam să văd cât eram de orb- căci era o orbire ce nu vine de la ochi, era cealaltă, mai cumplită, care face ca ochii cei mai buni să nu mai vadă defel. (Ernst Barlach- Ziua moartă)

≈

Arborii cresc. Le dau mugurii, le pică frunzele și se întreabă: o mai fi ceva?

Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva?

Morții tac. Scrutează veșnicia și tac. Lasă iarba să-i facă optimiști până toamna. Atunci mor din nou peste moartea lor veche, grămadă. Și tac, și tac, și tac… (M. Sorescu- Paraclisierul)

≈

Este miezul nopții. Cineva mă iubește, mă sărută pe gândul meu risipit și mă naște. Sunt femeia ta, iubite?! Păduri desfrunzite unduite pe trupul meu. Am luat formă pe măsura ta, așa, ca să putem curge unul în celălalt. Scot trupul meu, ca să te păstrez în el. Ca să bea sufletul din tine, ca să bea cine obosește, prin mine, singura cunoscătoare a izvorului. Sunt mânjită de tăcere și cerneală. Zâmbetul crește peste mine, ușor. Pe dinăuntru am văruit proaspăt, am tăiat fereastră. O casă sunt, unde se intră numai în doi. (Mircea Nedelciu – Tratament fabulatoriu)

≈

Dragostea-i sminteală curată; îndrăgostiții ar trebui, întocmai ca nebunii, să fie ferecați într-o chilie întunecoasă și plesniți cu biciul […] Nebunia lor e atât de molipsitoare încât și cei care ar trebui să îi biciuiască, până la urmă, se îndrăgostesc și ei… (W. Shakespeare- Cum vă place)

≈

„Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum astepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a mousoon-ului, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape” (Mircea Eliade- Maitreyi)

≈

“Cum poate deveni cineva un fluture? Trebuie sa-ti doresti atat de mult sa zbori incat sa renunti la a fi o omida.”— Trina Paulus

≈

“Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”- George Enescu

≈

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamna. Matei zice-va: – Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă. Marcu striga-va: – De greutatea vieții și de viața pe viață cădea-va frunza în toamnă. Luca va zice: – Din nedragoste, din neînviata moarte, din verde repetat numai cu umbra cădea-va frunza în toamnă. Ioan se va ridica și va zice: – Toamna nu cad frunzele, toamna cade numai toamna, ca o frunza cade toamna, toamna.

Stau și e toamna și sunt frunza și cad pe pământ.

  (Nichita Stanescu – Evangheliile toamnei – via Rokssana)

≈

„Numai când pot accepta necondiționat și pot învăța să iubesc tot ce-mi oferă viața – fiecare experiență, eveniment, amărăciune și circumstanță fericită – voi putea face următorul pas”.

(Johanna Paunger – Puterea lunii via yousef59 )