RSS

Gică. Gică Contra. De profesie cârcotaș!

N-am să înțeleg, zău, tendința asta a oamenilor de a jigni înainte de a spune „Bună ziua”. Îți vezi liniștit de existența efemeră fluierând a pagubă și pac! Una după ceafă. Din senin.

E ca și cum m-ai vedea pe stradă și m-ai pocni imediat doar pentru că:

  • fusta e prea scurtă,
  • vorbesc pițigăiat,
  • nu mă duce capul să îndrug ceva inteligent,
  • îndrug ceva ce nu e pe înțelesul tău sau care e în deplin dezacord cu principiile tale de viață,
  • râd zgomotos,
  • alte motive pe care le consideri numai bune pentru aplicat o scatoalcă.

Cineva, așadar, mi-a analizat mișcările și a constatat că nu sunt inteligente, prin urmare s-a decis să-mi dea o lecție. Smaf! Până la urmă, de ce m-ai pocni? Ți-am greșit cu ceva? Ce m-aș bucura dacă ai face la fel cu ăia de aruncă ditamai inepțiile pe toate posturile!

Numai că uneori devine grav. Adică nu mă prinzi pe stradă, dar intri în ograda mea. Și mă izbești acolo tot așa, înainte de „bună ziua” ăla de l-ai învățat acasă înainte să împlinești 7 ani.

Un om își face un blog. Ce contează din ce motive? Și pe blogul ăla scrie ce vrea omu’. Că așa e moda: libera opinie și libera exprimare a opiniei în cauză. A, nu ești de acord cu opinia? Foarte bine! Poate omu’ are și el ceva de învățat din asta. Deci dacă dai cu parul, nu se va întâmpla nimic constructiv. Dimpotrivă! Fie primești răspuns identic – ceea ce ar însemna să cobor o treaptă evolutivă ca să vorbim de la egal la egal – fie te dau afară elegant și discret și trag obloanele ca să nu mai intri veci pe tarlaua mea.

Să reluăm: ceva nu-ți convine, intri frumos, dai șapca jos de pe cap, zici „bună ziua”/„salut”/„noroc” sau ceva din aceeași arie lexicală, aștepți să te invit să iei loc și discutăm ca să mă cunoști mai bine. Apoi zici frumos ce anume ți-a deranjat retina și te-a umplut de spume, cu tot cu argumentele contra, ca să pricep. Astfel, mă convingi că dau cu bâta-n baltă când, de fapt, eu credeam că sunt de o inteligență sclipitoare. Și după asta, dacă e cazul, îmi pun cenușă în cap, înghit în sec că am comis-o și remediez inepția.

Ce zici? Mai încercăm o dată?

 
21 comentarii

Scris de pe Ianuarie 16, 2017 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Iarna 2017 la Colina

Fie iarnă, fie vară,
Colinarii ies afară!
Mai un fotbal pe gazon,
mai o pârtie de sezon…
mai o ceartă într-o doară,
c-așa e viața la țară!

Când ne-am mutat aici acum ceva vreme, sătenii ne-au văzut venetici, veniți de la oraș să le strice planurile și să le invadeze ținutul. Ne-a luat ceva vreme să ne construim o relație ca vecini, dar acum pare că lucrurile merg bine. Evident, cu urcușuri și coborâșuri.

Unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat la Colinari este faptul că nu s-au dezmințit niciodată când a venit vorba de a face lucruri „la comun” pentru cartier. Sau pentru distracție. Nu vorbesc despre o comunitate perfectă! Suntem același grup de familii care se încăpățânează să creeze un loc frumos în care să viețuiască. Frumos ca mediu și comunitate. Este suficient să funcționeze bine nucleul și de obicei se mai prind câțiva în horă. Nu toți, că am fi aproape de perfecțiune și am fi „de speriat”. Dar suficienți cât să ne simțim bine.

  • Am alergat pentru spitalul copiilor împreună.
  • Am jucat fotbal în Cupa Măgurii. Unii pe teren, alții (altele) de pe margine.
  • Am făcut zile de naștere în foișor de a răsunat dealul.
  • Am igienizat locul de joacă.
  • Ne-am luptat cu bestiile din cartier.
  • Am făcut drumeții.
  • Am fost la furat cireșe!
  • Am fost la piscină și la plajă.
  • Am făcut teme, activități, experimente, engleză, lectură, română…
  • Am făcut pachete pentru oameni mai puțin norocoși.
  • Am scris poeme dedicate vecinilor. La ceas aniversar sau la momente de criză! 😀
  • Am plantat tuia, nuci, meri, viță de vie. Am îngrijit gazonul și am plantat levănțică și trandafiri. (Unora le-a crescut rucola sub geam!)
  • Am spălat asfaltul după inundații.
  • Am igienizat ghena de gunoi!
  • Am făcut sesizări sau demersuri la primărie când a fost cazul.
  • Am făcut minioni simpatici din cauciuc, pentru înfrumusețarea locului de joacă.
  • Ne-am făcut abonament la „Garaj la Măriuța”, mai ales vara, la înghețată!
  • Ne-am făcut pârtie și am tras un săniuș de pomină!
  • Am plecat cu capra.
  • Am făcut voluntariat la școlile din Măgura pentru curățenia (a se citi „zugrăveala”) de început de an școlar.
  • Ne-am apucat de mișcare serioasă și de mâncare sănătoasă.

Asta a stârnit și invidii pe alocuri. Sau răutăți.

Toată lauda asta are un scop: să arătăm că nu am așteptat niciodată să ne facă alții viața mai frumoasă. Și că am încercat să demonstrăm că se poate trăi OMENEȘTE și fără să moară capra vecinului. Cât a fost distracție, ne-am bucurat împreună, cât a fost de muncă, ne-am adunat să o ducem la capăt.

Azi a nins. Mult, ca peste tot. În timp ce unii așteptau plugurile de la primărie să-i scoată din nemeți, Colinarii au pus mâna pe lopată. Mai întâi doi, apoi au apărut și alții, au ieșit și copiii, și mamele de copii… Și s-a făcut gașca mare. Mai întâi cu treaba serioasă:

Această prezentare necesită JavaScript.

Apoi antrenorul de fitness al cartierului a zis că e un prilej numai bun de lucrat mușchii, mai ales după sărbători. Așa că au făcut poza demonstrativă:

dav

S-au dres cu vin fiert. Iar copiii, cu ceai cald!

sdrimage-0-02-05-c70c60fb81a0659792d34a4de50458961c96bf4b51e30bec08043c51f67645a4-vimage-0-02-05-eac0a799edac646960e4beaebbdfadce03c72b155c51e656e6945dc1d1fe44cb-vdav

Apoi s-a lăsat cu distracție:

Iar și iar!

Această prezentare necesită JavaScript.

Da, n-o fi perfectă viața la țară. Dar tare mă bucur că locuiesc aici!

 
5 comentarii

Scris de pe Ianuarie 8, 2017 în Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Să facem economie!

M-am luat după Vavaly, că ea vine cu idei din astea năstrușnice. Să facem economie, zic!

Ne tot plângem că nu avem bani. Da’ unde se duc banii când se duc? Pe prostii! Aveți idee câte idioțenii cumpărăm? Mâncare să fie în frigider. Multă! Evident, la un moment dat uiți de ea sau ți se acrește de cât ai mâncat. Dar pe cosmetice? Nu le folosești pe toate decât la ocazii speciale, că doar nu ai să mergi fardată ca la nuntă la serviciu. Apoi, cumpărăm prostii copiilor: reviste „educative” care nu prezintă, de fapt, interes decât prin jucăria atașată. Măcar ea, jucăria dacă ar avea viață mai lungă, dar se pierde în cutiile imense cu alte jucării uitate de copilul mult prea răsfățat cu de toate. Haine…ce să mai spunem!

Și tot așa.

Așadar, să nu ne mai plângem!

Dar dacă am face ceva cu banii ăia pe care îi aruncăm pe fereastră? Să nu-mi începeți cu sfaturi bancare, că nu sunt deloc atractive! La un moment dat te costă mai mult să scoți banii ăia decât ai făcut lăsându-i acolo. Prin urmare, nu ne interesează astfel de soluții, deloc economice, din punctul meu de vedere.

Așa am ajuns la provocarea celor 52 de săptămâni! Adică să-ți donezi ție pe săptămână câte 1 leu, 2 lei, 3 lei până la 52 de lei, în funcție de numărul săptămânii. Bine, nu vei da marea lovitură, nu vei ajunge în Hawaii și nici nu-ți vei lua o mașină nouă. Dar sună a o sumă frumușică la sfârșit, nu? Dacă nu, măcar o iei ca pe o joacă și tot ai mai mult de câștigat. Fără așteptări, fără planuri mărețe. Joaca de-a „strânge banul la ciorap pușculiță”!

S-a luat o cutie de iaurt (pușculiță serioasă nu am). S-a printat un calendar 2017 cu numărul de săptămâni. S-a făcut o gaură taman în capul pușculiței pe care scrie mare „PUȘCULIȚĂ 2017”, să nu se confunde cu-cutia (sic!) de fasole. S-a sigilat cu bandă adezivă capacul pușculiței, nu de alta, da’ să nu ne vină vreo idee distrugătoare pe parcurs. S-a marcat primul leu, corespunzător primei săptămâni din an și s-a pitit pușculița. Nu s-a chiar „foarte pitit”, nu de alta, dar poate uităm unde am pus-o și ratăm esența. Mă gândesc să pun ceasul să sune săptămânal, ca să nu lăsăm vreo săptămână săracă.

Dacă ăi de la economisim.info au dreptate, ar trebui să iasă așa ceva:

52weekmoneychallenge

Ce o să fac cu aproape 1400 de lei? Nu m-am gândit! Să-i văd eu strânși și apoi mă gândesc.

Urați-mi succes! Sau ce se urează la așa ceva?

P.S. : Pentru cârcotași, mai am o pușculiță cu mărunței. E acolo de vreo jumătate de an, dacă nu mai bine. Bănuț cu bănuț. Când oi deschide-o și pe aia…să vedeți voi bogăție! 😉

 
12 comentarii

Scris de pe Ianuarie 6, 2017 în Despre viață, Leapșa

 

Etichete: , , , , ,

Eat, Pray, Love -Dincolo de film

Știam de multă vreme că există cartea Eat, Pray, Love, de Elizabeth Gilbert. Contextul în care am aflat despre ea, însă, nu a fost foarte avantajos. Nu știu de ce mi-am format o părere, fără să am habar despre ce este de fapt vorba. (Deh, prejudecățile!) Dar cum lucrurile nu sunt întâmplătoare, am dat peste film acum ceva vreme, când mă documentam despre Ashramuri și despre experiența spirituală într-un astfel de loc.

O iubesc pe Julia Roberts! Mi se pare una dintre actrițele formidabile, cu un farmec aparte care nu constă într-o frumusețe după standarde. Și toate rolurile în care am văzut-o i se potrivesc. Sau poate e măiestria actorului de a te lăsa să crezi că rolurile au fost create special pentru el sau pentru ea…

Dincolo de unele dispute (psihologice, de sociologie sau de critică cinematografică) pe marginea subiectului, cred că unele aspecte te lasă măcat pe gânduri, dacă nu îți deschid mintea cu totul. Nu te-ai găsit niciodată în ipostaza de a dori ceva mai mult de la propria existență? Sau poate ai căutat ceva, fără să știi exact ce anume, dar cu sentimentul că acel ceva ți-ar putea aduce un strop de fericire? Ai simțit nevoia aceea de a face o schimbare majoră în viață?

”I used to have this appetite for my life and now it’s just gone!”

Filmul (încă nu am apucat să citesc cartea) nu este despre feminism sau despre dileme existențiale ridicole. Este despre faptul că ne ducem existența fără să realizăm că ne complacem în lucruri care ne sunt comode, care ne asigură confortul de orice fel. Acceptăm compromisuri cu teama de a încerca altceva care să te facă să exclami a uimire. Unii au norocul să trăiască un soi de revelație și atunci reușesc să-și golească mintea de toate lucrurile care o țin încătușată.

”If you could clear out that space in your mind, the universe will rush into!”

Dacă ar fi rețete care să te ajute să-ți poți goli mintea de cele netrebuincioase… Dacă ai ști cum să te rupi de exterior ca să-ți faci loc înăuntrul tău, să mai stai câte puțin de vorbă cu tine…

Dar nu sunt rețete! Niciun guru, fie el cât de luminat, nu te pot învăța cum să te regăsești. Este doar o călătorie a ta către tine, pe care trebuie să o faci de unul singur. Asta nu înseamnă că trebuie să te rupi de tot ceea ce alcătuiește lumea în care trăiești. Ci să le faci loc, să le adaptezi la cine ești tu și nu invers. Trebuie să trăiești, să experimentezi ca să poți înțelege această lume și ca să te poți înțelege pe tine.

Călătoria personajului este crescătoare. De la starea de decădere a propriului eu în care se află la început, la o frenezia lucrurilor materiale și banale (experimentate în Italia), la provocările vieții spirituale descoperite în Ashramul din India, până la descoperirea nevoilor sinelui, în Indonezia.

“Happiness is the consequence of personal effort. You fight for it, strive for it, insist upon it, and sometimes even travel around the world looking for it. You have to participate relentlessly in the manifestations of your own blessings. And once you have achieved a state of happiness, you must never become lax about maintaining it. You must make a mighty effort to keep swimming upward into that happiness forever, to stay afloat on top of it.”

Ești fericit/ă? Cum știi asta? Dacă da, cum ai ajuns până aici? Dacă nu, ce mai aștepți? ”Luptă-te pentru ea!” Și poate că uneori este nevoie să faci o călătorie pentru a o găsi. La capătul lumii sau poate mai aproape, undeva la capătul străzii. Ceva care să te lase uimit și care să-ți aducă mulțumirea sufletească.

 
9 comentarii

Scris de pe Ianuarie 5, 2017 în Despre cărți, Despre viață

 

Etichete: , , , ,

Primiți cu capra… de Colina?

Ne cuprinse febra. A sărbătorilor pe noi, a virușilor pe alții. Tocmai ce am scăpat de învățat textele pentru colinde și mă pregăteam să-mi văd liniștită de sărbători dietetice, când…

-Da’nu mergem și noi cu capra?

Mă uit lung (și cred că urât) la tatăl lui Matei. Fac o corelație cu data din calendar: 29.12. Încă 2016. Seara. După amintirile mele, capra pornește pe 31. Tot decembrie. Tot 2016. Verific: text nu avem, capră nu avem. Mă uit la copii. Clar, nici chef nu avem.

– O capră de Colina. Cu textul dedicat!

M-am uitat neîncrezătoare la tatăl lui Matei. Și am sperat că e o nebunie temporară, că îi va trece până a doua zi.

30.12.2016. Nu i-a trecut! Tatăl lui Matei cosea de zor haina caprei. Cu toate zorzoanele. A scos și toba și a șters-o de praf. L-a contaminat și pe tatăl lui Alex, care s-a apucat să coase franjurii pe costumul de căpitan. Și crucea de pe halatul doctorului. Aflu că au sunat-o și pe mama lui Vlad, pentru un sacou și costumație de țigan. Nu mai am nicio șansă de scăpare. Mă apuc de text. Scurt și reprezentativ. Să fie ușor de învățat. Consortul nu mă ajută nici el să scap: se apucă și el de versuri ca să meargă mai ușor. Copiii au rolurile împărțite și niciun fel de tragere de inimă. Urătura merge bine spre deloc. Ăștia mângâie capra în loc să o smucească!

31.12.2016. Dimineața devreme. Prea devreme pentru mine. Vlad bate la ușă ușor disperat:

-Am întârziat???

Repetiția! Smaf! Uitasem de ea. Consortul s-a decghizat în regizor. Ascult de dnxolo de ușă indicațiile regizorale. Nu știu dacă să râd sau să mă îngrijorez!

-Nu așa! Mai tare! Mai cu inimă! Mai țigănește!

La ora 16 toată trupa e gata. Cu toboșar și casier (tatăl lui Matei), cu acordeonist și șofer (tatăl lui Alex), capra (Matei), căpitanul (Alex), doctorul (Andrei) și țiganul (Vlad). Nu știu ce a ieșit, cert este că s-a lăsat cu lacrimi. Unele de emoție, altele de râs!

Enjoy! Și la mulți ani sănătoși tuturor!

 
11 comentarii

Scris de pe Decembrie 31, 2016 în Despre copii, Viața la țară

 

Etichete: , , , , ,

Ce e de făcut?

A fost o vreme când, uitându-mă la adulții din jurul meu, mi se părea că 40 de ani e o vârstă la care oamenii sunt deja bătrâni. E drept că poate și timpurile acelea în care am trăit îmbătrâneau oamenii înainte de vreme.

Acum mă apropii vertiginos spre aceeași sumă de ani. Pe de o parte, mă îngrozește că ar putea să mă vadă cineva la fel cum și eu i-am văzut pe alții la vremea copilăriei mele, căci distanța de la 4 sau 8 sau 10 la 40 pare imensă. Pe de altă parte, însă, mă bucur de felul în care mă simt pe dinăuntru. Și vreau să cred că acolo se află vârsta adevărată!

„Înainte”, lumea vorbea de „cincinalul următor”:

-Ce planuri aveți pentru următorii 5 ani? 

Din două, una: ori oamenii cu pricina mințeau cu atâta înverșunare, de credeau și ei ce spun, ori erau „vizionari” mult prea îndrăzneți pentru puterile lor.

Eu nu am! Planuri, zic. De unde să știu eu că nu cumva îmi adun energiile să dărâm munții în următorii 5 ani și cine știe ce nenoroc dă peste mine. Dar ca să nu atrag nenorocirile singură cu pesimismul, am decis să răspund la altă întrebare, mai cu picioarele pe pământ (întrebarea, nu eu!)

Ce aș vrea să fac până la vârsta de 60 de ani

Mai întâi m-am întrebat ce le veni oamenilor taman cu numărul ăsta. Apoi am descoperit că e mare sărbătoare: Siropurile Yo împlinesc 60 de ani și provoacă pe toată lumea să-și laude experiențe de viață sau să-și facă planuri de urmat. Și dacă tot veni vorba…mă gândesc că până la 60 de ani ar trebui musai:

  1. Să văd multe. Viața e atât de frumoasă, vorba Ancăi, încât e imperios necesar să nu ratez nimic. Să-mi deschid ochii larg și să mă uit în jurul meu, cu atenție. Să observ cum crește vrejul de fasole care, poate, mă va ajuta să urc și să descopăr nedescoperitele. Să văd dacă aerul are culoare sau dacă este cumva infinit curcubeul.
  2. Să călătoresc mult. Am văzut atâtea locuri din țara asta frumoasă și am constatat că mai sunt încă muuulte de văzut. Am văzut ce este și dincolo de granițele ei și tot nu m-am săturat.
  3. Să mă joc. De-a scrisul, de-a cuvintele, de-a luna, de-a stelele, de-a iubitul, de-a frumosul, de-a urâtul. Să mă joc de-a joaca, de orice fel ar fi ea.
  4. Să experimentez. Gustul, mirosul, auzul, văzut. Să fac ceea ce nu credeam că sunt în stare să fac. Să-mi înfrâng fricile și să-mi alung temerile. Să descopăr în mine pe cea care stă pitită după o bucată de suflet și să o forțez să iasă de acolo!
  5. Să fiu fericită. În fiecare zi și în fiecare clipă. Știu că îmi zicea cineva că nu există fericirea și că ne hrănim cu iluzia ei, păcălindu-ne sufletul. Eu, însă, nu cred asta. Eu cred că trebuie să fi avut Dumnezeu un scop de ne-a lăsat atâția ani pe lumea asta. Și care ar putea fi altul decât acela de a ne căuta fericirile neobosiți și fără să renunțăm?

Nu știu alții cum sunt și nu știu ce dorințe zac în fiecare, dar eu cred că am datoria să fac toate astea înainte de a împlini 60 de ani!

 
2 comentarii

Scris de pe Noiembrie 8, 2016 în advertoriale, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Nea Sorine, da’ coletu? Unde-i coletu’?

Sau cum poate să-ți strice unul bucuria de a primi un pachet mult-așteptat cu niște produse proaspăt comandate de pe un site!

posta-modifica-tarifele-cat-va-costa-un-colet-pe-care-il-trimiteti-in-italia-spania-sau-sua

(sursa foto)

Duminică, 16.10

Dacă tot mi-am luat notebook, nu-l puteam lăsa așa, în pielea goală, așa că m-am documentat și i-am găsit niște „hăinuțe” foarte elegante, de care am fost încântată maxim. Și dacă tot eram pe acolo, mi-am comandat și o carte de căpătâi care-mi lipsea din bibliotecă. Entuziasmul – maxim, dorința de a le avea mai repede – și mai maximă (sic!). Apăs butonul Trimite comanda, primesc mesaj de cofirmare:screenshot_2016-10-21-18-09-04Îmi frec palmele a satisfacție și dau drumul cronometrului să ticăie, cu maaare nerăbdare. Cam cum aștepți, copil fiind, să deschizi un cadou de la Moș Crăciun în dimineața Ajunului, care pare că urmează după o noapte extrem de lungă.

Marți, 18.10

Aștept telefon de la marea firmă de curierat rapid, uimită de promtitudinea cu care se rezolvă lucrurile în zilele noastre. Doar că ziua de marți, 18.10, s-a scurs, cu nicio veste primită în intervalul anunțat. Unde-o fi coletul? Ușor dezamăgită, am decis să acord circumstanțe atenuante: o fi ajuns mai târziu la sediu și nu l-or mai fi putut trimite. Dar mâine… Și iar mi-am frecat palmele a entuziasm, făcându-mi speranțe pentru când soarele avea să răsară din nou.

Miercuri, 19.10

Ajunge mesajul mult așteptat:

screenshot_2016-10-21-18-09-18

8: 57! Oameni serioși, încep munca de dimineața devreme. Dar cu cât timpul se scurge, nenorocitul de telefon nu sună deloc. Constat că e trecut de multișor de ora 9, așa că îmi fac curaj pe la ora 13 și sun la numărul afișat pe ecran. Niciun răspuns. Unde-o fi coletul?? Eh, o fi ocupat omul cu livrările. Mai așteptăm. Revin la ora 15. Vocea „suavă” de la celălalt capăt mă asigură că este în zonă (aproximativ) și că mai are livrări, dar că va ajunge negreșit. Am devenit Penelopa în așteptarea lui Ulise, doar că nu țeseam o pânză, ci un șir nesfârșit de înjurături. Mi-aduc aminte că aceeași voce mă isterizase cu câteva luni în urmă cu un alt colet, când după două ore de pălăvrăgeli telefonice, nu am reușit să-l fac pe om să priceapă unde trebuie să ajungă. Mai curând a nimerit orbul Brăila și americanii, luna! Atunci, pentru că era deja întuneric – ora 20 – s-a îndurat consortul de nervii mei și a coborât cu mașina după colet. Amintirea asta îmi întărâtă și mai mult nervii!

Joi, 20.10

Unde mama naibii o fi coletul ăla??? Sună telefonul în jurul orei 9.30. Răspund cu emoție:

(Atenție: dialogul de mai jos este o reconstituire din ceea ce bănuesc că a zis, mai mult sau mai puțin coerent, stimatul livrator de colete.)

– Aveți un colet.
Zău?!
– V-am așteptat aseară! (și nu la portiță!)
– Știți, doamnă, eu am colete de livrat. Nu am cum să ajung așa…
– Îl aștept de două zile!
– Ajung în zonă imediat.

Presimțind că nu voi vedea nici joi, 20.10, coletul, mă iau căldurile!

– Sunt la serciciu!
– Ah! Atunci va trebui să veniți după el la sediul firmei.
– Bre, e ora 10! Matale ai program de lucru până la ora 17! Cum să merg după el la sediu? (Colina – Bacău – Sediul Fan Courier= vârfurile unui triunghi dreptunghic, aflate la mama naibii unul de altul)
– Doamnă, eu nu livrez colete când vreți dumneavoastră!
Simt cum explodez. Dar ca să-mi scot coletul de la neînfricatul păstrător al tainelor coletelor, mă străduiesc:
– Între 12 și 13 ar trebui să fie soțul acasă. Iar după ora 14 mă găsiți cu siguranță pe mine.
– A…dar unde sunteți acum?
– În centru. La LPS.
– LPS? Aham. Și cine mai este director acolo acum? Că am și eu soția, Maria…
M-au posedat din nou necurații!
– Alo, domnu’ curier! Eu sunt în timpul programului! Nu stau acum la povești despre directori și soții! Vă rog să găsiți o modalitate prin care coletul să ajungă la mine ASTĂZI!
– O să încerc. Dar nu promit.
– Cum adică…„o să încerc”??
– Faceți-mi reclamație!
Pfuai! Îi aduc aminte de coletul anterior când m-a plimbat două ore după cai verzi pe pereți. Nu pare să-l sperie, așa că am terminat conversația – el bolmojind ceva despre cum va vedea dacă rezolvă, iar eu turbată.

Ora 12.15. Sună.
– Sunt de la Fan Courier. Aveți un colet!
Încep să mă îndoiesc că omul e în toate capacitățile mintale.
– Știu, domnule, nu abia am vorbit dimineață?
– Sunt în zonă. (Colina n.n.)
– Imediat îl sun pe soț să văd dacă a ajuns acasă, și să iasă.
– Doamnă, eu nu aștept după soțul dumneavoastră!
– ÎL SUN SĂ IASĂ! Revin în câteva secunde cu telefonul.
– Ia veniți dumneavoastră la sediu după colet!
WTF! Sunt oare la „Camera ascunsă”/ „Microfonul ascuns”??
– Domnule, dacă sunteți în zonă, sunați la apartamentul indicat pe colet să iasă soțul atunci!
– Veniți după el la sediu!
La sediu???? Caut numărul de telefon de la sediu. Sun, mă plâng, explic. Îl sună don’șoara pe nea Sorin să vadă care e baiul. Nea Sorin refuză să ducă minunatul colet la domiciliu. E în drum spre sediu. Renunț să mai înțeleg, don’șoara nu știe să-mi explice care e treaba.

Ora 13.30. Timp în care am simțit că-mi explodează capul. Sună. Alt număr. Răspund. Ceva neclar despre organele bărbăteți și femeiești într-o frază incoerentă care semăna a înjurătură.

 -Alo! zic.
– Da, răspunde altă voce. Cine sunteți?
– Eu cine sunt? M-ați sunat!
– Da, dar cine sunteți?
– Omule, ești întreg? De ce m-ai sunat?
– Ăăăă… aveți vreun colet?
Nu știu dacă e de râs sau de plâns, dar eu aveam niște dorințe foarte clar conturate de crimă cu premeditare!
– Suntem de la Fan Courier. Am înțeles că aveți un colet nelivrat. Ce s-a întâmplat?
O iau de la capăt cu povestea, plină de speranță. A concluzionat:
– Știți, nea Sorin nu a avut niciodată plângeri…
– Va avea acum!
– Da, dar…știți…nu prea aveți unde să faceți plângere la noi…
– Ei, nu! Pariu?
Și ca să scurtez agonia:
Da coletu’? Unde e coletu’????
– La sediu.

Mă urc în autobuz, cobor la ultima, mai merg pe jos o bucată și ajung victorioasă precum alergătorul de la Maraton.
– Am venit după colet!
Don’șoara cu care vorbisem la telefon, ușor stânjenită, mă invită să aștept, cerându-și scuze pentru întâmplare. Tocmai fusese șeful, care îl deposedase pe nea Sorin de restul de colete și primesc asigurarea că nea Sorin nu va mai deraja pe nimeni de acum încolo. Don’șoara dispare după colet. Se întoarce după 5 minute, ușor lividă.
– Câte colete trebuie să aveți?
Nea Sorin spusese ceva de 4. Cele 4 produse fuseseră ambalate individual.
– Puteți verifica să vedeți ce lipsește din comandă?
Am râs. Eram imună. Lipsea un produs. Fără care oricum nu puteam ridica restul coletelor.
Don’șoara dispare din nou. Dă telefoane, transpiră, probabil că și înjură. Eu bănuiesc că nea Sorin a vrut să-și facă plecarea triumfală!
După 20 de minute de cercetări apare și numărul 4. Achit, le iau și fug. Cu un zâmbet tâmp pe față și cu dorința de a nu mai lucra vreodată cu Fan Courier. EVER!

 
13 comentarii

Scris de pe Octombrie 23, 2016 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

 
Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice