RSS

Arhive pe etichete: alergare

Legendele Nemirei – Un cros de legendă

Poveștile încep cu „A fost odată ca niciodată”. A fost un munte, a fost un gând și a fost dorința de a face gândul munte sau muntele gând.

Cum să reînvii mai frumos o legendă decât invitând oamenii în inima ei. Să o cunoască, să o simtă, să o înțeleagă și să o iubească. Așa îmi imaginez că s-a născut ideea Maratonului Legendele Nemirei. „Un traseu fabulos, pe cărări foarte puțin umblate”, o alergare montană de poveste pusă la cale de oameni inimoși cu dragoste de mișcare și de munte.

maraton

Începuturile

Că sunt o luptătoare, am anunțat deja de câteva ori aici. Că îmi plac provocările, iarăși nu e un lucru nou. Și dacă ies victorioasă din luptele cu mine însămi, satisfacția îmi face inima cât casa. Ideea crosului de la Nemira era destul de departe anul trecut, când am fost doar susținător și spectator. Alergarea pe munte mi se părea mult peste pregătirea mea fizică – și așa și era atunci! Totuși, am avut senzația că trebuie să fie tare fain sentimentul că te lupți cu muntele, alergând pe cărări neumblate. Totul a pornit de la o vorbă aruncată de consort, care m-a înscris la crosul montan fie în încercarea de a scăpa definitiv de mine, fie ca să mă provoace să-mi depășesc limitele. Au fost câteva săptămâni de pregătire intensă, cu motivație cu tot, alergări cu diferențe de nivel și cu două obiective clare:

  1. finish the race
  2. finish the race, but not exactly the last one in the row

13 km pe munte, cu diferență semnificativă de nivel – iată o provocare demnă de vârsta și abilitățile mele fizice!

Testarea terenului

Am avut câteva tentative de a merge în recunoaștere. De fiecare dată a apărut ceva, astfel că nu am ajuns să cunosc traseul înainte de cursă. Și cred că a fost mai bine pentru mine. Am constatat că elementul surpriză mă ajută să rezist cu mai mare ușurință, căci, dacă nu știi ce te așteaptă, nu ai de ce să te îngrijorezi. Totuși, consortul a insistat să-mi arate câteva bucăți semnificative din traseu, încercând să-mi inoculeze ideea că „este simplu” și că „poți să o faci”! Parol, la ora respectivă începusem să am dubii serioase cu privire la acest aspect. Ploaia tocmai transformase cărările într-un amestec de apă și pământ, iar pe alocuri, drumul se surpase, lucru care nu arăta deloc bine. Dar pentru că iubesc muntele și îmi place la nebunie mirosul pământului reavăn, nu m-am lăsat descurajată.

Peisaje mirifice

Dacă am avut emoții? Multe! Ca la un examen pe care se presupunea că trebuie să îl dau pentru a(-mi) confirma că pot să fac și asta. Emoțiile nu au fost benefice de data asta, mai ales că nici condiția fizică nu m-a ajutat prea mult. Mi-am propus să o iau încet și să mă adaptez pe parcurs.

start2

83 de maratoniști și 180 de alergători la cros. O parte profesioniști, o parte amatori, unii încrâncenați și dornici să câștige, alții, iubitori de munte și de provocări. Ne-am adunat la linia de start, fiecare cu așteptările lui, cu scopul lui, cu speranțele lui.

start

Imediat ce am părăsit asfaltul (adică după 2,6 km), am intrat într-o zonă deopotrivă fascinantă și solicitantă. Urcarea s-a îngreunat cu fiecare coamă care se ivea în fața noastră. Se vedea minunat șirul de alergători șerpuind pe cărările moi, iar faptul că nu mă simțeam singură, mă ajuta să țin pasul. The Quitter’s Hill a fost… așa cum îi spune numele. Auzisem că e „balaurul” alergării, dar nu am îneles de ce decât când am început să-l urc. Abrupt și „tăietor de respirație”. Și la propriu, și la figurat

Pădurea de mesteceni – un vis! Iarba înaltă acoperea cărările, greierii cântau nestingheriți, soarele și-arunca raze curioase printre crengi să vadă care mai putem duce și care nu. A urmat o coborâre spectaculoasă, unde am mai recuperat din timpul pierdut la urcare.  Ei, când ne-am luat la trântă cu Muntele Dobru, lucrurile s-au cam… încrețit! O urcare fără sfârșit, în timpul căreia am simțit cum aerul nu ajunge tuturor. A fost punctul cel mai aproape de „nu mai pot” și o dorință grozavă de a ucide pe cel care m-a băgat în toată povestea asta! Luminișul (care s-a lăsat așteptat) a părut un fel de colac de salvare, căci știam că de acolo începe coborârea. Ce nu știam (sau nu îmi imaginam) era că pârtia de ski este teribilă! Acolo mi-am accidentat degetele de la picioare, lucru care nu trebuia să stea în calea atingerii obicetivului, însă.

Bravo! Mai aveți 2 km până la sosire!

Adică o veșnicie! Sau așa mi s-a părut. Cu picioarele betege și cu mintea care pierduse comanda fiecărui mușchiuleț din corp, cu o sete care mă făcea să mă arunc în apele Slănicului, dar cu dorința de a termina, am ajuns la finalul cursei, după două ore de cutreierat muntele.

Vie. Aproape nevătămată. Și nici ultima! 😀

Screen Shot 2018-07-17 at 23.40.50.png

Oamenii

Poveștile frumoase spun și despre oameni frumoși. Prezența Salvamontului la începutul cursei mi-a dat un soi de liniște. Și da, unii s-au întâlnit și cu ursul, pe traseul de maraton. Voluntarii au fost impusul care mai pornește motorul ce dă să se înece. „Bravo, ați ajuns până aici!”, „Luați niște apă!” „O banană? O portocală? Poate vreți o bucățică de ciocolată pentru energie?” Aplauzele, încurajările, zâmbetele primite la punctele de alimentare și de hidratare erau ca și cum cineva te împinge să mergi mai departe. În plus, m-am bucurat că m-am aflat printre concurenți-oameni! Cineva s-a împiedicat și a căzut, iar ceilalți s-au oprit să ajute. Când căutam o foaie de brusture să-mi scriu testamentul pe Muntele Dobru, un tânăr cu tricou roșu m-a întrebat dacă sunt ok și dacă am nevoie de un magneziu. Nu aveam, dar mi-a prins bine bucata asta de lecție de umanitate în sălbăticie. Organizatorii au avut destul de furcă, dar nu au uitat să zâmbeacsă și să se bucure cu noi. Mereu printre oameni, mereu cu câte ceva frumos de zis.

În loc de concluzie

Dacă mai particip? În clipele grele mi-am promis că „eu niciodată nu o să mai”. 🙂 Dar pentru că a trecut totul cu bine, a rămas sentimentul acela că „am făcut-o și pe asta”. Unii oameni nu înțeleg cum e să  „alergi așa ca nebunul kilometri întregi”. Le-am zâmbit și i-am lăsat cu ale lor. Pentru mine, alergarea a devenit un fel de antidot pentru orice. Așa că…

Poveștile se termină cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. La Nemira, poveștile nu se termină niciodată.

………………………………………..

Sursa foto: https://www.facebook.com/pg/legendelenemirei/photos/

 
2 comentarii

Scris de pe iulie 17, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Alerg pentru spitalul copiilor sau Primul pas spre împlinirea unui vis

Dar dacă nu-mi iese?”

De când mă știu, am pus răul înainte. Mai ales atunci când a fost vorba despre ceva suficient de important încât să nu dorm nopțile. Evident, gândul enunțat mai sus a venit DUPĂ ce gura m-a luat pe dinainte spunând :„Mă bag și eu la schimbat lumea!” Să strângem bani pentru a construi un spital de oncologie pediatrică al nostru pare o nebunie, o utopie, o sfidare a mentalității care a prins, se pare, rădăcini puternice la noi. Cu toate acestea, unii înfruntă probabilitățile și decid că trebuie să ia cineva frâul în mâini, în cele din urmă! „Om cu om, leu cu leu” și așa se fac cei „80,000,000 de lei necesari construcției și dotării primului centru medical independent de oncologie și hematologie pediatrică din România” – spunea Alex.

Imediat ce m-am dezmeticit, a început iureșul: unde?, când?, cum? Și mai ales…cu cine? Am strâns din dinți, am luat pixul și-o foaie albă și am încropit planuri. Una e să te faci de râs și alta e să pui la bătaie onoarea unui întreg oraș! Stresul cel mai mare a fost aprobarea de la Primărie. Nici nu încăpea discuție să derulez ceva fără docoment! Care a venit, în cele din urmă, așa că prima piatră s-a ridicat de pe suflet.

10405233_848929938536109_8345452351575822682_n

Un om poate fi „interpretat” după ceilalți oameni care îl însoțesc…

Uneori, oamenii „din spate” nu se văd. Aș vrea să fie siguri toți cei care mi-au fost alături, că apreciez fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare „leu” donat, fiecare încurajare și fiecare prezență!

Mihai a adus urna în care aveam să strângem, elegant, donațiile. Simona a venit mai întâi cu mâna întinsă a prietenie necondiționată și a pus umărul la treabă, dar, mai ales, m-a încurajat! Roxana a verificat pulsul acțiunilor, amintindu-mi că nu sunt singură. Consortul a delimitat traseele în parc și m-a suportat cu stoicism (din nou!). Cristi s-a oferit să mă ajute cu fotografiile. Elevii, colegii, vecinii și prietenii au distribuit EVENIMENTUL și au făcut cunoscută cauza pe care o susținem. M-am gândit că nu trebuie să-mi iasă pur și simplu, ci că trebuie să fie pus la punct în cele mai mici detalii. Așa mi-a venit ideea stegulețelor și a flyerelor pentru ca informația să circule mai ușor „din om în om”. Îi mulțumesc, astfel, și lui Victor că m-a ajutat să le multiplic!

11393264_855230714572698_3972337160728608750_n

 Au venit apoi tricourile și bannerul personalizat de la București:

Iar în dimineața evenimentului, am avut fluturi în stomac! „Dacă nu va veni nimeni?” 🙂

Dar au venit! 🙂 Oameni dragi, oameni cu suflet, oameni care mă iubesc și oameni care nu știau nimic despre mine! 🙂 Și, cel mai important, toți oamenii aceștia au venit zâmbind! 🙂

DSC_2628

Ioana a adus fructe și baloane pentru copii, care au alergat veseli, au râs, s-au întrecut.

Această prezentare necesită JavaScript.

Iar urna s-a umplut. Leu cu leu, s-au strâns 1750 de lei! 🙂 S-au strâns oameni animați de același gând: să susțină construirea unui spital de oncologie pediatrică în România!

Această prezentare necesită JavaScript.

Iar eu am fost liniștită. Vocea mea s-a auzit până la urmă și a adunat la un loc oameni sensibili și cu un suflet enorm.

Așa a fost ieri la „Alerg pentru spitalul copiilor”! Cu doar un leu am avut șansa de a face mișcare în aer liber, în cadru organizat, pentru o cauză frumoasă.
Vă aștept pe 4 iulie din nou, mai mulți și dornici de a dărui. Om cu om, leu cu leu, pentru copii!
Și.. aici oamenii sunt buni, simțul umorului e la el acasă, e o atmosfera incredibilă! Ar fi păcat să ratați!

(Dana Ch.)

Astăzi am aflat că un alt suflet de patru ani a pierdut bătălia cu cancerul… 😦 Un motiv în plus să continuăm acțiunea. Pe 4 iulie, în cel puțin 10 orașe din toată țara, se va alerga pentru spitalul copiilor! Eu vă aștept la sesiunea a doua de voie bună și fapte frumoase.

🙂

 
5 comentarii

Scris de pe iunie 9, 2015 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , ,

Când astrele se-mpiedică unele de altele… (Duzina de cuvinte 33)

Să fac ceva util cu viața mea zic! Că în ultima vreme, cineva a amestecat potirele ursitoarelor și s-a ales praful de stele! Și în timp ce căutam lucrul ăla extraordinar de nu l-am făcut încă, dar tare aș vrea să-l fac, aud de dincolo:

Femeie, te-am înscris la semimarathon!

Mă uit la el naivoriu așa și nu știam dacă să mă învârt în tacerc de exaltare sau să pun mâna pe tigaia de clătite. E clar, am gândit, nu poate scăpa de mine decât dacă mă aleargă până mor.

Foarte bine, mormăi printre dinți, zicându-mi că e o provocare pe care nu-mi permit să o pierd. Dacă el crede că pot, apoi și eu cred tot asta! Plus că mi-am găsit și lucrul-ăla-extraordinar-de-nu-l-am-făcut-încă-dar-tare-aș-vrea-să-l-fac. Sportul este rădăcinic implantat în sistemul meu…organic, așa că pot să arăt ce voltalent zace în mine! 😈 Îmi frec palmele a satisfacție și mă apuc de croit planul de bătaie. Caut pe ceilalți trei „ștafetiști” să împărțim frățește cei 21 de km, anunț rudele și prietenii, mă pregătesc psihologic pentru duminică dimineață. Toate păreau să meargă strună.

Până ieri…

M-am trezit cu o durere de gât și cu un nas curgător, care mai târziu a devenit atât de minunat și de roșu, încât aproape că mă bucuram că mi-am găsit jobul cel nou, la circul din oraș. Bonus, o otită! Suficient cât să îmi simt creierul (sau ce a mai rămas din el) sfredelit până în chintesența lui cenușie. Nu-i nimic, zic, nu mă face pe mine o răceală! Nu e timp de tristers tocmai acum! Și mă apuc de alergat, că fără antrenament nu se poate! Pornesc încrezătoare, după ce am invocat spiritele să țină norii ăia negrii dincolo de traseul pe care mi-l desenase consortul. M-am ținut voinicește după el, până când a decis că ar mai merge lungit. Traseul, zic. I-am zâmbit aproape ciresenil și mi-am luat la revedere de la el chiar acolo, în mijlocul drumului, căci îmi doream tare mult să ajung acasă pe picioarele mele și nu pe o targă. El pe ruta lui, eu pe a mea. Văzându-mă singurică gonind pe arterele ce înconjoară urbea, un câine a vrut să mă…agațe. La propriu. El a lătrat. Eu am răcnit. Amândoi ne-am speriat și am rămas stelemn câteva secunde. După ce ne-am înțeles din priviri, ne-am văzut fiecare de viața lui. El cu puricii, eu cu fiorii care îmi înmuiaseră gleznele. Drept urmare, kilometrul al saselea și jumătate din al șaptelea m-am mișcat ca o baletuvă, mai mult cu spatele să văz dacă nu mă urmărește patrupedul. Am ajuns acasă ca după bătălia de la Storsada! Epuizată din toate punctele de vedere. Mi-am repetat în gând de multe ori înainte de culcare că a doua zi aveam să fiu fresh! Și am adormit în saliniște.

N-a fost să fie! Răceala și-a pus mintea cu mine. Azi am tremurat ca un pui de vrabie golaș. Casa pare că e construită pe sistemul „carusel” că se tot învârte de dimineață. Am încercat să mănânc ceva dar n-am poftaler. Colac peste pupăză, ștafetistul numărul 4 este încă sub semnul întrebării. Ca să nu mai spunem că am citit în stele că mâine va să plouă. Așa că se anunță o zi de 1 iunie interesantă. Eu mi-am luat doza de vitriolimp și o riglă. Să văd cum pot alinia totuși astrele că sunt cam haotic plasate în ultima vreme. Dar de alergat…tot alerg! Chit că setez telefonul pe 112 să sune automat în caz de cădere.POSTER SEMIMARATHON (Medium)

Sursa: http://www.inimabacaului.ro/

 

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice