RSS

Arhive pe etichete: andreisme

Când mama e suporter

Dacă-l întrebi ce vrea să facă, indiferent de momentul zilei, anotimp sau prilej va spune fără să clipească: FOTBAL! Să ne-nțelegem, am stat suficient timp în preajma copilului meu cât să-mi dau seama de faptul că printre nenumăratele calități și abilități NU se numără acelea de fotbalist. Dar din respect pentru alegerile lui (ca să fiu în rând cu cele mai bune practici de parenting), am dat îngăduitoare din cap. Bine, și pentru că nu prea m-am mai putut eschiva la un moment dat. 😀

După ce mi s-au năruit speranțele că ar putea să-i treacă această pasiune, la fel cum i-a trecut și dorința de a se face constructor și profesor (Doamne, ferește!) am acceptat să înceapă antrenamentele. Ca un părinte de modă veche, care a copilărit cu dinozaurii, am impus condiții: nu renunțăm la orele de înot și nu renunțăm la școală, oricât de tentant ar fi! Nu cred că a auzit din tot ce i-am turuit, în afară de DA-ul meu pentru fotbal. Acest lucru i-a dat o stare de fericire, de parcă i-aș fi adus cadou ultima marcă de telefon Samsung. Radia! Îi simțeam inimioara tremurând de emoție că în sfârșit se apucă și el de antrenamente serioase. De partea celalată a baricadei, am început rugăciunile ca Prințul să realizeze repede că fotbalul făcut la antrenamente nu e același cu cel din fața blocului și că, ostenit, va renunța. Încă e prematur să văd vreun rezultat al rugăciunilor mele!

[Primul antrenament. Mă uitam la el cu coada ochiului ca să nu se supere că îl spionez. Părinții nu au voie în sală decât prima dată. Cât să înțeleagă cum stau lucrurile. Prințul era ușor stingher. Și pentru că nu avea echipament verde ca al celorlalți, și pentru că nu cunoștea pe nimeni, și pentru că era prima zi și nu avea idee ce trebuie să facă, în timp ce coechipierii loveau mingea cu siguranță și pricepere. A fost unul dintre acele momente în care l-am simțit vulnerabil și m-am temut să nu fie afectat emoțional. Nu aș fi vrut să se simtă neputincios sau dezamăgit. Pe de altă parte, am simțit și mai acut că el crește și că face pași (prea) mari spre alte vârste, spre independență.]

Ieri primesc un telefon de la antrenor. E meci. Să vină și el. WTF! zic. Copilul are trei zile de antrenament și nu e vreun geniu nedescoperit într-ale fotbalului. Rațiunea îmi șoptește: cu siguranță îl cheamă ca să se obișnuiască cu atmosfera, să-și susțină coechipierii și să observe cum se joacă. Dar destinul ne-a rezervat alte surprize pentru ziua de azi!

  1. Meciul nu era meci. Era un întreg campionat! Prin urmare, nu s-a terminat la 12, cum speram, ci ne-a spulberat toate planurile făcute pentru întreaga zi de sâmbătă.
  2. Prințul nu a fost chemat ca asistent, ci a intrat în toate drepturile cu echipament oficial cu tot. Rezervă la prima echipă, titular la a doua, că tot nu erau oameni.
  3. Toate echipele înscrise aveau în spate luni sau ani de antrenament. Prin urmare, meciurile lor păreau un fel de măcel pus la cale în urma unei conspirații închipuite.
  4. Copilul meu se simțea extraordinar de bine în ciuda tuturor acestor condiții! Nimic din căderea psihică a marilor campioni înfrânți, nicio lacrimă vărsată și, spre disperarea mea, nici o dorință de a pleca acasă mai devreme!

Această prezentare necesită JavaScript.

De la 11 la 16 am trecut prin diferite stări. De la glume și ironii, la implicare de pe margine, apoi la o dorință stranie de a strânge pe cineva de gât dacă meciurile nu se terminau mai repede.

Pe margine, părinți, antrenori și droaie de copii mai mari sau mai mici. Am înțeles de ce părinții nu au voie la antrenamente! Uneori își asumă niște roluri care îi depășesc și uită că nu ei sunt antrenori! Ba mai mult, unii instigă la violențe sau urlă nepermis de agresiv la propriii copii sau la ai altora. La primul meci i-am privit cu o sprânceană ridicată, știind că voi fi total neimplicată emoțional, că doar copilul nu a venit decât să joace o amărâtă partidă de fotbal, nu e campionat intergalactic! Doar că treptat lucrurile au luat o întorsătură neașteptată:

Dă mai tare în mingea aia, mă, copile!!!

Auch! Aia era vocea mea??? De unde au ieșit cuvintele astea? M-am trezit tremurând pe marginea terenului unde copilul meu juca deja al treilea meci pe ziua în curs.

Mișcă-te! Fă marcaj! Ce faaaci? Te sperii de mingea aia??? Șutează! Așa! Așaaaaaa! Haaaai! Du-teee! Aaaaaaah!

WTF??? M-am transformat! Mă uit speriată de mine însămi spre consort! La fel de agitat:

Dacă nu-și schimbă atitudinea, nu-l mai las să joace meciul următor! Ce cauți acolo? Vino mai în față! Bagă-te la minge!

Huh? Ne uităm la antrenor. Era la telefon. Mai bine, poate nu ne-a auzit. Mă întorc spre ceilalți părinți. Ori erau căliți de la meciurile anterioare, ori se consolaseră deja că echipa a doua nu are nicio șansă să facă față uraganului alb venit de la Botoșani! Ne uităm la copil. Cu sprânceana ridicată, ne apostrofa din privire: părinți nebuni, urlă aiurea de parcă ar fi ei înșiși în teren!

La final, avea un zâmbet mare pe față, deși au primit goluri cât pentru tot campionatul la un loc. Rupt de oboseală din cauza alergăturii, roșu la față și transpirat declară fericit:

Mâine dimineață avem ultimul meci!

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Noiembrie 4, 2017 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , ,

De la două linii până la șapte ani

images

Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mamă… Dar dacă m-ar fi întrebat, aș fi răspuns țopăind de bucurie un „Daaaaaaa!!!” de s-ar fi auzit până acolo Sus, unde copiii sunt stele și-și așteaptă rândul pentru a alege brațele care să-i primească.

Nu, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mamă, dar am știut că este singurul lucru care mă va face să simt că existența mea are un sens. Cel mai important lucru din viața mea! De aceea, am râs și am plâns în același timp când am văzut două liniuțe aprinse și clare pe testul de sarcină. Și de atunci, tot am râs și am plâns în același timp cu fiecare etapă, cu fiecare vizită la doctor, cu fiecare lucru nou care mi s-a întâmplat de când Andrei a coborât în brațele mele.

„Mai sunt două ore până la ziua mea!”

Și a adormit. Cu gândul că ziua ce avea să vină va fi (din nou) „cea mai frumoasă zi” din viața lui și cu liniștea că părinții se vor ocupa de fiecare detaliu pentru ca totul să iasă perfect. De dimineață, s-a trezit cu emoții. Nu le recunoaște, pentru că el este „Leu”, dar mami știe! De unde? Pentru că și mami le simte. 🙂

Este din nou ziua ta, puiul meu drag! Un alt an în care ai înflorit și în care ne-ai deschis ochii spre lucrurile simple, suficiente pentru a face un om fericit. A mai trecut un an de când am înțeles din nou că acolo Sus, Cineva m-a iubit suficient de mult încât să mă lase să simt gustul fericirii: într-o seară călduroasă de august, am ținut prima dată în brațele mele, copilul perfect!

Dacă te iubesc? Nemăsurat! Dincolo de cuvinte, dincolo de fapte. Câte un dram de iubire în fiecare gest, de la sărutul de dimineață, până la îmbrățișarea de seară. De multe ori, greșesc, dar toate greșelile mele izvorăsc tot din iubirea pe care ți-o port, din grija pentru fiecare pas făcut, din teama că vreodată ți s-ar putea întâmpla ceva. Aș vrea să am mereu cuvintele potrivite pentru a te ajuta să înțelegi lumea. Aș vrea să am răbdarea infinită pentru a-ți respecta ritmurile. Aș vrea să am înțelepciunea necesară pentru a lăsa lucrurile să ți se descopere singure. Sunt departe de perfecțiune, dar m-ai învățat că ea stă în lucruri mărunte, de la felul în care întinzi mâna, în somn, să ți-o mângâi, până la felul în care îți împreunezi palmele și clipești din gene pentru a obține ceea ce-ți dorești.

Sunt șapte ani de când am devenit altcineva, schimbându-mi prioritățile, perspectiva asupra existenței și felul de a privi lumea. De șapte ani, pe 11 august, este sărbătoare în casa noastră. Bucuria care ne inundă sufletele, chipul zâmbitor care ne încântă zilele, motivul pentru care râd, plâng sau îmi ies din minți în fiecare zi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am fost întrebată ce îți urez astăzi…

Copile drag, dacă aș fi fost ursitoare, aș fi rezervat pentru tine toate lucrurile frumoase din lumea asta! Dacă aș fi deprins arta magiei, aș fi înlăturat de mult tot răul din viața ta. Dacă aș avea puteri supranaturale, ți-aș îndeplini fiecare dorință. Dumnezeu știe de ce nu sunt nimic din toate acestea: aș fi greșit din nou, iremediabil. Căci atunci nu ți-aș mai fi putut oferi șansa de a alege, de a învăța și de a lupta pentru ceea ce meriți. De aceea, rămân doar mama ta și îți urez să descoperi singur lucrurile care îți fac viața mai frumoasă, să cunoști fericirea în lucrurile mărunte care ți se întâmplă în fiecare zi și să ai alături oameni care să te iubească.

Nu, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu mamă…Dar atât de bine îmi pare că mi s-a dat șansa aceasta!

Această prezentare necesită JavaScript.

La mulți ani, puiul meu drag!

 

 
16 comentarii

Scris de pe August 11, 2015 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Diplomă pentru un copil minunat

20150620_095959

E sfârșit de an, dar am avut aceleași emoții ca la început. Aceeași curte a școlii, cu aceiași copii. Sau…parcă nu mai sunt aceiași, totuși!

20150618_083331Sunt mai înalți, nu mai privesc speriați în jur, căutând o figură familiară care să le inspire siguranță. Nu mai sunt tăcuți, ci se hârjonesc, plictisiți de discursurile adulților, râd, vorbesc puțin cam tare, aruncând din când în când un ochi spre „doamna”. Doamna, în schimb, are emoții. Ca de fiecare dată când duce la capăt o misiune importantă. Are alături șase fetițe și vreo paisprezece băieți. Fiecare cu felul lui, cu personalitatea lui, cu „apucăturile” lui. Dar doamna știe că ăsta este farmecul! Să-l ia pe fiecare așa cum este, așa cum l-a înzestrat Dumnezeu, ghidându-l cu pricepere spre descoperirea propriului drum.

Doamna nu le-a dat coroniță. Nu-i plac ierarhizările, comparațiile între copii, concurența – pe care ei oricum încă nu o înțeleg. În schimb, i-a poftit pe toți în fața clasei, a vorbit frumos despre fiecare în parte, mângâindu-i pe creștet și pomenind despre progresele făcute din septembrie încoace. A ținut să precizeze de fiecare dată că meritul nu-i aparține (zâmbesc! 🙂 ), ci este al lor, al copiilor noștri.

20150618_085641

Doamna nu pune preț pe vorbe, ci pe fapte care să grăiască de la sine. I-a lăsat să arate că știu să citească, i-a lăsat să arate că știu să fie atenți când ea „greșește” numărătoarea, le-a dat ocazia să arate că știu să fie prieteni, că pot să asculte și reguli, că sunt atenți, le-a arătat că fiecare este special în felul lui. Ne-a arătat – fără să-i fie asta intenția – că are răbdare cu fiecare și că au învățat mult de când au devenit „școlari”. Iar ei… ei i-au arătat că o iubesc, prin felul în care își prindeau mâinile în jurul gâtului ei, repezindu-se să îi întoarcă sărutul de pe frunte atunci când le-a oferit „darul” de sfârșit de an.

Apoi le-a înmânat diplomele pentru rezultatele obținute cu diverse ocazii pe parcursul anului școlar și un caiet de vacanță, cu indicații precise de „utilizare” spre a nu strica în niciun chip bucuria jocului pe timpul verii. În plus, le-a oferit o diplomă specială. Diploma de copil minunat!

20150618_091843

Mami, eu cred că nu prea am fost un copil minunat… 

Dar ești!!!! 🙂 Ești cel mai minunat copil!

Știam că privirea lui, imediat după rostirea replicii, cerea un soi de infirmare. Și mi-au venit în minte momentele „grele”, certurile, exagerările, discuțiile mult prea serioase pentru ceea ce este el de fapt: un copil! Cu felul lui de a fi, cu personalitatea lui, cu „apucăturile” lui. Și atunci am prețuit și mai mult vorbele dascălului ales special pentru a-i ghida pașii copilului meu: trebuie să învățăm să-i ascultăm mai bine, să le înțelegem nevoile și să vedem lucrurile din perspectiva lor. Mi-am făcut mustrări de conștiință (din nou!) pentru momentele în care mi-am pierdut răbdarea și pentru clipele în care nu am fost EU…o mamă minunată.

Sunt mândră de copilul meu, de toate câte a realizat în anul acesta în care el nu m-a lăsat să văd că i-a fost greu, ci l-a luat ca pe o joacă, o provocare.

image-b0c0adc14173e652d4a04aa6b14ae3d0486145f4ce9a41840b86bce5ae7a8b8a-V

Mulțumim, „Doamna”, pentru că ne-ați arătat ce copii minunați avem! Pentru că ni-i prețuiți și ni-i acceptați așa cum sunt, pentru că le îndrumați pașii și le deschideți mintea.

FB_IMG_1433953359925

Clasa delfinilor jucăuși 🙂

 
27 comentarii

Scris de pe Iunie 20, 2015 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , ,

Efectul de… Boomerang!

Ne-am luat TV! În (alte) rate, ca tot rumânul imparțial!

Predecesorul a sucombat subit și ne-a lăsat cu ochii în soare, la propriu. Nu că aș fi vreo pasionată de emisiuni la minunata drăcărie tehnologică, dar uneori te mai relaxează un film la ceas de seară. Atât de bine te relaxează că adormi înainte să ajungă la intrigă. Dar…poți fără? Nu poți! 🙂

Și cum un lucru frumos nu vine niciodată singur, ci atrage după ele o serie de dileme mai mult sau mai puțin existențiale, acum suntem trei călare pe device! Nu chiar la propriu, pentru că orice zgârietură minusculă ar fi un mic dezastru la cât am dat pe el. Dar drăgălașa nouă jucărie este râvnită. Mai mult de cei doi „copii” ai casei. Unul a pus mâna pe ochelarii 3D, în timp ce ăl mai mare naviga printre setări pentru optimizare. Mai rămâne o singură problemă: cum îl împărțim?

De frumos…e impunător. De mare…e perfect! De putut, poate să facă multe. Mai puțin rețetele mele culinare – lucru care mă întristează teribil, că aș mai fi scutit niște timp. Și uite așa, devine mărul discordiei…La ce să ne uităm toți trei, ca să nu iasă cu război troian?

Evident, câștigător la puncte iese mereu copilul! Pințul are foarte clar delimitate dorințele și preferințele.

Boomerang_tv_logo

Așa că va trebui să găsim o soluție de compromis. Și dacă tot s-a potrivit provocării de pe Blogal, am zis să testez terenul, ca să aflu dacă merg mai devreme la culcare sau am șanse să văd și eu ceva la televizor. Un serial în familie pe Boomerang! Cât poate să fie de greu de ales?

– Pințule, am nevoie de ajutor!

– La ce? 

Și încercăm să stabilim împreună cam e ar fi de văzut în familie. Oricum, el știe mai bine ce conține fiecare program! Și în timp e îi citeam grila el sărea cu un țipăt entuziast la fiecare nume cunoscut.

– Deci? La ce ne uităm? 

– La Pantera Roz!!!!

– Păi… de ce? Ce-ți place la serialul ăsta? 

– Că tot încearcă să prindă pantera și e amuzant! 

Mi-am răsfoit paginile din minte pe repede înapoi. Nu era printre preferatele mele filmul ăsta. Așa că întreb cu mai multă încredere.

– Care e al doilea pe lista ta?

– Hmm.. Garfield! Ăsta e pentru toată familia! 

Deja suna mai promițător. Filmul îmi plăcuse și mie.

De ce ne-am uita la ăsta? [defect profesional: elevii mei trebuie să argumenteze mereu ce spun 😀 ]

– Pentru că îmi plac animalele [ăsta a fost un răspuns sentimental-șantajist, lucru confirmat de pauza făcută și de privirea iscoditoare a Pințului]…Și pentru că se întâmplă tot felul de lucruri trăznite! A! Și pentru că Garfield mănâncă lasagna și pizza multă!

Mda. Lasagna și pizza să fie. Totuși, îmi mai încerc o dată norocul:

Da’ Tom și Jerry? 

Da… [rostit cu o oarecare îngăduință pentru spiritul conservator al mamei]. Și ăsta e pentru toată familia. 

Mai ai vreunul preferat? 

– Da! Animaniacs!!!!! 

Nu mi-a surâs deloc varianta, așa că am oprit opțiunile. Erau suficiente.

Trebuia cerută părerea capului familiei acum:

– Tati, hai că are mami treabă cu tine. Să-i spui la ce serial vrei să ne uităm pe Boomerang.

Fără succes prea mare, desigur! Serialele astea nu au nimic…din programele sportive preferate. Dar am obținut o concesie: Garfield pare să fie opțiunea potrivită pentru seara în familie.

descărcare

 Popcorn? Sau să fie biscuiți cu tărâțe? Ce o fi mai potrivit pentru family movie night? 😀

 
10 comentarii

Scris de pe Februarie 18, 2015 în Concurs, Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

D’ale „școalei”…

Integrarea Pințului în viața de școlar s-a făcut rapid și fără lacrimi. Și-a ocupat repede locul cuvenit în mica lor comunitate, și-a găsit repede și prieteni, și-a creat și o imagine. Mai are o singură „problemă existențială” legată de faptul că lumea îi spune pe numele de familie și nu Andrei, dar mai lucrăm la acest aspect. În rest, școala pare a fi pentru el o prelungire a grădiniței. Este la fel de relaxat și de stăpân pe el ca atunci când s-a autoproclamat șef de grupă mijlocie! Prin urmare, la un moment dat a decis să îndeplinească selectiv sarcinile de lucru. Prin „selectiv” înțelegem:

  • doamna a zis să colorăm doi lei, dar eu zic că e bine și numai unul, eventual făcut cu ajutorul unui coleg,
  • la religie nu mai fac deloc că și așa doamna [de religie n.a.] nu verifică,
  • din câte sarcini a dat doamna, mai putem omite una, două, că nu sunt atât de importante.

Această ultimă decizie a micului înțelept de clasa pregătitoare vine după o constatare personală bazată pe experiența proprie a ultimelor săptămâni de școală: „Nu știu ce se întâmplă la școala asta, dar doamna nu ne mai dă teme la română și la matematică (sic!)!”

Dincolo de zâmbetul care mi-a mijit instantaneu în colțul gurii, generat de faptul că am un copil care speculează și care știe să se descurce, mi-am dat seama că dacă nu este activat, se va plictisi mereu foarte repede și mintea-i va fi liberă pentru alte lucruri.

De fapt, voiam să ajung la subiectul Temele pentru acasă la clasa zero.

Clasa zero a fost prilej de scandaluri și discuții în contradictoriu la fel ca orice altă noțiune nou introdusă. Mai mult sau mai puțin gândită în toate detaliile, această modificare a sistemului de învățământ a venit cu tot cu programă, cu metodologie, cu o serie de cursuri de pregătire pentru învățători și așa mai departe. M-am înscris și eu într-un grup creat în jurul acestui subiect ca să fiu la curent cu tot ceea ce se presupune că trebuie să se întâmple cu copilul meu din acest an.

Una dintre controverse o reprezintă temele – mai ales cele de scris – pentru acasă. Programa prevede clar să NU se dea copiilor teme, pentru că trebuie să li se respecte copilăria, iar la școală să se continue învățarea prin joc. Nu sunt în măsură să contest aceste lucruri și nici nu e cazul să o fac. Nici nu sunt o mamă disperată ca plodul ei să ajungă doctor sau avocat încă din clasa zero, ori să aibă multe de făcut ca să mă lase în pace când vin acasă obosită de la serviciu. Pe de altă parte, copilul meu este un copil dezvoltat normal pentru vârsta lui și cred că îi cunosc destul de bine abilitățile, dorințele și aplecările.

Ce înseamnă, de fapt, o temă la clasa zero?

În niciun caz o corvoadă sau o sarcină kilometrică și abstractă, imposibil de realizat la această vârstă. Ar trebui să fie un exercițiu de fixare a unor deprinderi. Este o temă suprasolicitantă să decupeze, să coloreze, să completeze o fișă de lucru sau să inventeze o poveste? Dacă da, atunci toate activitățile cu copilul meu postate aici pe blog sunt astfel de teme și ar trebui să mă lege protecția copilului!

Pe de altă parte, o temă înseamnă o modalitate de a-și asuma responsabilitatea. Clasa zero este semn că școala e deja un lucru serios și că trebuie să se pregătească pentru clasa I. Puțin câte puțin, desigur, fără a fi un exercițiu epuizant.

Trebuie să ținem cont de faptul că astăzi lucrurile stau altfel decât acum 30 de ani. Poate este vorba de o reprogramare genetică a rasei umane sau poate doar evoluție în sensul propriu. Cert este că societatea oferă un alt cadru de formare și dezvoltare. Altele sunt preocupările și atracțiile. Majoritatea copiilor au învățat literele mari la grupa mare. Unii chiar știau să citească. Poți să-i treci acum înapoi la desenat litera „V”? Unii copii simt că au timp liber prea mult și fie se plictisesc (ah! de câte ori aud asta, deși au toate jucăriile din lume și se află cu prietenii!), fie îl petrec în fața televizorului sau a jocurilor pe telefon/tabletă/laptop. Preferați asta în locul unei fișe de lucru cu câteva activități simple?? Să-i lăsăm să uite literele până la anul pentru că ei acum nu trebuie să citească?? Eventual să nici nu-i răspund la clasica întrebare „Mami, cât face …+…??” doar pentru că a depășește numărul 10 și nu e prevăzut în programa școlară?

Pințul nu e un copil care ar face teme oricâte și oricând! Cu toate astea, a simțit lipsa lor când doamna a decis să-i asculte pe părinții revoltați care și-au văzut copiii „chinuiți” cu teme pentru acasă. Pentru el, a face o fișă de lucru e o provocare, mai ales dacă se face repede și e simplă. În plus, e foarte mândru când lucrurile îi ies bine. De aceea, când voi simți că se plictisește, voi sări cu câte o temă de scris, atât cât va avea chef și cât îl va ajuta să nu uite ce a învățat până acum. Sunt mândră de el și de progresele uimitoare pe care le face fără a fi forțat în acest sens și sunt bucuroasă și de alegerea făcută în privința doamnei învățătoare!

În fond, fiecare alege pentru copilul său, nu?

 
7 comentarii

Scris de pe Februarie 5, 2015 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , ,

Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

Nu am apucat să-l întreb încă…

E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)

 
36 comentarii

Scris de pe Septembrie 21, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Și eu îmi cer scuze…

Încă sufăr. Complexul se numește „mater paranoica” (sic!) și, în anumite momente, mai ales când nu trebuie, atinge cote paroxistice. Nu e vindecabil, dar se poate trata. Uneori.

Știți deja despre stresul cauzat de durerile de cap ale Pințului, care și-a pus și diagnostic într-un moment de exasperare: are alergie la mami! 😆 Tot în postarea cu pricina reaminteam că nu am încredere în medici, enumerând și situațiile care m-au îndreptățit să cred asta. Totuși, am încercat să evit generalizările din trei motive:

1. Urăsc generalizările… (în general 😆 )
2. Știu sigur că sunt și medici care știu ce au de făcut și chiar fac, care salvează vieți și cărora le pasă de cei pe care îi tratează.
3. Nu am avut suficient de multe experiențe…medicale ( 😀 ) ca să-mi permit să trag o concluzie cu caracter de generalitate.

Doctoresa D2 îmi recomandase să mă internez după primele 10 secunde de explicații care să justifice prezența noastră acolo. Și eu nici măcar nu am vrut să merg la spital, ci în policlinică! Dar cum nu era niciun semn în clădire care să indice că până acolo fuse policlinica și de acolo începea spitalul, m-am trezit cu paranoia hrănită serios de replica doctoresei. Am plecat îmbufnată, revoltată, bodogănind și mult mai speriată decât am venit. Apoi m-am prezentat la cabinetul ei particular, plină de speranță că lucrurile se vor clarifica și că voi primi un răspuns care să trateze ambele dureri de cap: a copilului și a mamei paranoice.

De cum ne-a văzut în formație completă, ne-a recunoscut:
– Ați fost și la spital alaltăieri, nu?
– Da…
Îmi cer scuze pentru ziua aceea. A fost o nebunie cu multe cazuri grave și sunt singură în secția de neurologie…

Partea cu „îmi cer scuze” m-a înmuiat de tot! Sunt cuvintele cheie care mă opresc din turuit când mă posedă necurații și care mă dezarmează când sunt în plin conflict, ca un cuvânt care te trezește din hipnoză. E cel mai simplu mod de a câștiga într-o bătălie cu mine. Pințul o știe cel mai bine 😀 E arma lui secretă!

A urmat un control de jumătate de oră, care m-a făcut mândră rău de Pinț. Evident, nu s-a putut abține de la șotii:
– Uite-te după mâna mea, îi spunea doctoresa. Câte pixuri vezi?
– 4! 😆
Am căscat ochii cât cepele! 4??? Mă vedeam internată la balamuc pe motiv de multiplicare de obiecte.
– Eu zic să nu glumim cu asta, i-am zis fermă.
– Bine, a răspuns dezamăgit că-i stricam toată distracția. Văd numai unul…

Apoi ni s-au pus întrebări și ni s-au dat explicații. Mi-a propus internare de zi, ceea ce am și făcut, pentru analize. Neuro – ok, Oftalmo – ok, ORL – ok, sânge – aproape ok. Așa că am redus aria de acoperire la vreo două posibilități. Mai facem investigații. Cert este că m-am mai liniștit.

Una dintre ideile postării este legată de felul în care ne repezim să tragem o concluzie, să etichetăm, să generalizăm, să judecăm, să ne enervăm. Uităm, adesea, că sunt factori care, poate, nu se lasă descoperiți imediat, că există circumstanțe și elemente neprevăzute. Uităm că suntem oameni și că suntem predispuși greșelilor sau pur și simplu copleșiți de evenimente. E o nouă lecție despre răbdare și calm și despre oameni.

Așa că e rândul meu să spun că îmi cer scuze pentru că (nu) am gândit sub impulsul tensiunii și că nu am avut răbdare. Până la urmă, doctoresa D2 a fost chiar de nota 10! Și nu am ezitat să i-o spun. 🙂

 
22 comentarii

Scris de pe Februarie 11, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice