RSS

Arhive pe etichete: cancer

Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe Septembrie 3, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

1 august, 1 Leu, 1 Spital pentru copii

Sunt deja trei luni de când am aflat de o idee îndrăzneață pornită de la Alex, „cel mai bun tată”. Ceea ce unii încă numesc nebunie, pare să prinde deja contur după câteva luni în care oameni cu inimă din toată țara, sau dincolo de limitele ei, au donat cel puțin 1 leu pentru construcția primului centru de oncologie și și hematologie pediatrică din România.

„Canicula care nu mai trece va trece la un moment dat. Fără ca noi să trebuiască să facem ceva. Cancerul, însă, nu. Cancerul poate să fie învins doar printr-o luptă fantastică la care te înhami, fără a ști de la început dacă vei ieși învingător sau nu, indiferent cât de tare te lupți. Dar asta e ceea ce ne dorim cu toții, cred, în general. Șansa de a ne lupta pentru ceea ce contează pentru fiecare dintre noi.”

Alex crede într-un vis. Și ne-a molipsit pe mai mulți. Bacău, Brăila, Brașov, București, Craiova, Cluj-Napoca, Galați, Moinești, Ploiești, Sibiu, Timișoara, Vaslui – sunt 12 orașe care de câteva luni au ceva în comun: un eveniment special creat pentru a putea strânge fondurile necesare ca visul să devină o realitate.

11150200_812120732175774_7208659553998845529_n

Până acum s-au strâns 132900LEI. După calculele făcute de inițiatorii proiectului, ar fi nevoie de „ 80.000.000 de lei, aproximativ 18.000.000 euro, bani care acoperă: achiziţionarea unui teren de aproximativ 1,5 hectare, o construcţie de aproximativ 7.000 mp, cu secţie de radioterapie şi transplant medular, cu laborator propriu, cu două săli de operaţie şi echipamente de ultimă generaţie ca dotare. Costul acesta înseamnă proiectul de la zero până în momentul în care începe să funcţioneze”. 

Pentru că nu este ușor să strângi o astfel de sumă, este nevoie de idei, dar mai ales, este nevoie de oameni. Sau de oameni cu idei și de oameni cu suflet. Astfel, campaniile s-au înmulțit, sub forme diferite și inedite:

  • începând cu luna aprilie, se aleargă în fiecare sâmbătă a fiecărei luni, la ora 9:00, în cele (deocamdată doar) douăsprezece orașe din țară, donând o sumă începând cu 1 leu.
  • în luna iulie s-a derulat campania „Donez cât cântăresc”.
  • pe 13 iunie, la București, s-a strâns o tonă de monede, iar în luna septembrie evenimentul de va relua, sperăm cu același succes!

Cum stau lucrurile în prezent, ce se întâmplă cu proiectul pas cu pas sau cine sunt cei care vor să ducă la bun sfârșit o misiune importantă puteți afla de pe site-ul 1leu.org.

Ne vedem mâine dimineață la ora 9, să alergăm pentru spitalul copiilor. Om cu Om, Leu cu Leu! La Bacău, Brăila, Brașov, București, Craiova, Cluj-Napoca, Galați, Moinești, Ploiești, Sibiu, Timișoara, Vaslui. 

Dacă nu poți alerga cu noi, dar vrei să ne sprijini, poți dona și tu direct în conturile deschise pentru această cauză:

RO38 RNCB 0088 1456 4011 0002 RON

RO11 RNCB 0088 1456 4011 0003 EURO

RO81RNCB 0088 1456 4011 0004 USD

 
Un comentariu

Scris de pe Iulie 31, 2015 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Eu alerg, tu alergi, noi donăm, ei sunt fericiți!

Așa ar trebui să arate o conjugare corectă! 🙂

Mă consider un om fericit. Dumnezeu mi-a dat atât cât a știut că pot duce. Cred că darul cel mai de preț pe care l-am primit a fost faptul că suntem toți sănătoși! Însă nu ne dăm seama de cât este de prețios acest dar, decât atunci când vedem pe altcineva suferind sau când îi simțim durerea în fiecare oftat, în fiecare cuvânt ori în fiecare lacrimă.

Atâția copii sunt diagnosticați zilnic cu o formă sau alta de cancer. Aproape că nici nu contează tipul, pentru că este o cruce pe care ei nu pot să o poarte singuri! Este nedrept, este inexplicabil de multe ori, dar realitatea nu poate fi negată. Domnul C. este din ce în ce mai puternic și cu poftă de vieți fragede.

Să ne fie copiii sănătoși, să nu trebuiască să cunoască niciodată groaza, durerea, foamea, suferința, apropierea de moarte!

Dar cei care au fost deja însemnați de un destin potrivnic? Cei care se luptă deja cu o boală prea dură pentru corpul lor? Cei care nu înțeleg de ce perfuziile le sunt jucării, copiii din paturile vecine – singurii prieteni, iar zilele câștigate cu fiecare etapă de tratament, cadoul cel mai de preț? Ce șanse au într-o lume în care banul este cuvântul cheie, în care lipsesc tehnologia, medicamentele, medicii competenți?

Putem face ceva pentru ei?

Sigur că putem! Mâine dimineața la ora 9:00 este din nou mobilizare generală în toată țara! Ne adunăm om cu om și strângem leu cu leu pentru a construi primul centru medical independent de oncologie și hematologie pediatrică din România! S-au strâns deja primii 100.000 de lei, din aprilie încoace. Mai avem de muncă până la cei 80,000,000 de lei necesari, după estimările lui Alex, cel care a inițiat acest proiect. Acum suntem 12 orașe din țară: București, Bacău, Brăila, Brașov, Craiova, Cluj-Napoca, Galați, Moinești, Ploiești, Sibiu, Vaslui, Timișoara. În fiecare lună ni se alătură oameni cu suflet, oameni cărora le pasă. În fiecare primă sâmbătă din lună, alergăm simbolic în parcuri și îndemnăm lumea să doneze pentru ca un vis să poată deveni realitate.

11150200_812120732175774_7208659553998845529_n

Tu ai un leu de dat? Donează-l acolo unde este mai multă nevoie de el! Ajută-ne să construim un spital pentru copii!

Afis Alerg.cdr

 
6 comentarii

Scris de pe Iulie 3, 2015 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , , ,

Pur. Și Simplu. Daria

„Nu înțeleg ce caut aici.
Nici cum am ajuns.
S-au șters și amintirile mele,
și patimile, și sentimentele.
Am devenit neant.
Am devenit eternitate”.¹

De fapt, nu a fost nimic simplu!

Nu e simplu să fii Stea! Să strălucești la fereastra unei case și să te topești din privirea a doi oameni tineri și frumoși. Apoi să-i iubești atât de mult încât să cobori pe pământ pentru ei, și să te naști om, chiar dacă asta presupune să mânii pe Împăratul Stelelor. Steaua a devenit Om, a simțit, a iubit, a trăit, a cântat, a plâns și a făcut să merite fiecare secundă din viața ei pământeană. În ciuda tuturor probabilităților și statisticilor, a luptat și și-a câștigat ani, împotriva unui sistem defect, a unor prejudecăți stupide și a unui scenariu prost.

Nu, nu e deloc simplu să ai un destin. Scrijelit undeva între Carul Mare și Calea Lactee. Și să înveți să lupți cu el, până îți cresc aripi și te înalți undeva deasupra lui, în timp ce acolo de unde ai plecat, rămân urme adânci ale trecerii tale.

Când o oglindă se sparge în o mie de cioburi, fiecare ciob devine la rându-i o altă oglindă, reflectând lumea în o mie de chipuri…

Într-adevăr, nimic nu a fost simplu pentru Daria! Să crească în durere, ducând dorul tatălui plecat prea devreme ca să pregătească Raiul. Să-i recompună chipul din fotografii și poveștile mamei. Să-și schimbe apoi copilăria pe sesiuni de citostatice, marcată de seriozitatea celei ce înțelege, tot prea devreme, cât de prețioasă este clipa care ni s-a dat. Să-și trăiască existența cu butonul blocat pe fast forward, dintr-un capriciu al destinului hâtru. Astfel, steaua-oglindă s-a spart în o mie de cioburi! Toate strălucitoare precum Betelgeuse din Orion: steaua aflată „la mijloc”. Între cer și pământ, între viață și moarte.

Acum vreo doi ani, cred, am cunoscut-o pe Daria. O parte din ea. Cea blocată aici pe pământ, bucata de suflet rămasă nedesprinsă din sufletul îngerului ei păzitor, Mama. Frumoasă! În egală măsură pe dinăuntru și pe dinafară. Am citit cioburi din copilăria ei, din visurile ei, din iubirile ei, din fricile ei. Toate purtate cu grijă de mâinile sângerânde ale celei care a rămas aici să-i mențină strălucirea. O mamă cu strigătul mut, cu ochii secați, cu visurile sfărâmate. Dar atât de puternică încât să urce Golgota de mii de ori fără ezitare.

Daria trăiește

De fiecare dată când cineva răsfoiește file desprinse din sufletul ei. O trădează verbele la prezent:

Privesc din autobuz mașinile în drumul meu spre casă…privesc ceea ce este dincolo de fețele șoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îți permit să intri în lumea lor pentru o clipă. În lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă și crudă, leneșă și trecută. În lumea asta infectă și repetabilă. În lumea ce și-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îți întinde zgomotele identic în fiecare zi a săptămânii…Ah ce lume secătuită de farmec… De ce nu vă bucurați de adevărata lume? De ce îi păstrați imaginea asta și nu vă bucurați de viață? Dar eu vorbesc… Acum vă privesc…²

Daria-Hornoiu__Simplu-Daria-Jurnal-neterminat-130

M-am pierdut printre paginile Jurnalului neterminat…Am plâns a neputință…ca mamă, ca om… Am găsit în cartea aceasta o lecție despre cum se trăiește, despre cum se moare, despre cum se duc cruci, despre tăceri, despre oameni. O lecție despre ce înseamnă să fii copil, despre cum e să fii mamă de stea…O carte din care am aflat cât de nepăsători suntem, cât de superficiali, cât de orbi. Deși scrie despre ea însăși, Daria este și vocea celorlalți, ale căror tăceri le-a îmbrăcat în cuvinte atât de potrivite!

„Am fost mereu luată prin surprindere și purtată de-o forță necunoscută mie. Sunt neputincioasă și viața mea nu-mi aparține. Nu că mi-ar fi aparținut vreodată. Mă preling, viața mea se scurge pe acest geam…lăsând o dâră pe care mama fetiței o va șterge sâmbătă când va face curat”.³

Nu, s-a înșelat! Mama fetiței nu a șters-o sâmbătă. Nici în altă zi a vieții ei. Mama fetiței își lipește obrazul de geamul acela în fiecare zi. Și o lacrimă de a ei, se lipește a sărut de geamul acela….În fiecare zi…

Apoi, o altă parte din Daria renaște cu fiecare cuvânt scris „dincolo de cortină”… Ca după un spectacol în care un glas sugrumat strigă „Bis”, atât cât îl țin puterile, doar, doar actorul va ieși chiar și numai pentru o clipă de dincolo, pentru a mai putea fi zărit o dată.

Știu bine cine este Daria: o stea luminoasă cu aripi în formă de înger.

foto-hornoiu

………………………………………………………………………………………………………….

Fragmentele citate sunt bucăți de suflet pe care le-am găsit brodate în cartea ei: Simplu, Daria – Jurnal neterminat – Daria Hornoiu

Un motiv în plus să alerg pentru spitalul copiilor!

 
26 comentarii

Scris de pe Iunie 13, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

„Primăvara asta n-o să mă găsească acasă…”

Te ia prin surprindere, te izbește, zdrobindu-ți mințile. După ce te-a pândit o vreme, să vadă cât ești de fericit, cât de frumos crești, câte lucruri te așteaptă să le înfăptuiești, se repede flămândă spre tine. Fără milă. Fără preambul. Fără măcar o notificare prealabilă. Nici ursitoarele nu au voie să citească asta când stau la căpătâiul nou-născutului. Și dacă ai timp să arunci o privire peste umăr, aproape poți să o zărești hulpavă și cu dinții rânjind a victorie meschină.

Ne pare rău…diagnosticul s-a confirmat…aveți cancer…

„Ne pare rău…”

De ca și cum ar putea fi tras cineva la răspundere pentru faptul că au răsărit celule nenorocite, distrându-se printre cele sănătoase într-o joacă stupidă, nedreaptă, sfâșietoare de-a cine crește mai repede.

Mintea refuză să accepte, pentru că este unul din acele lucruri care ție…nu ți se pot întâmpla, nu-i așa? Și după ce navighezi cu disperare printre „de ce”-uri, te lași pe un fotoliu ostenit și gata să renunți. Astfel că, după ce te-a paralizat psihic, nenorocita pune stăpânire treptat pe toată ființa ta. Da, te des-ființează la propriu! Iar organismul cedează pas cu pas până ajungi de nerecunoscut chiar și pentru tine. Nu știi dacă să lupți sau să renunți pentru că totul pare imposibil. Și chiar în momentul ăsta de cumpănă, vine dumneaei din nou și zice:

„Bun, să zicem că te las să te împotrivești. Arunc o licoare magică și dacă o prinzi, te las să trăiești”

Ce faci atunci? Te trezești! Alergi, suni, cauți, întrebi, cheltuiești și, cel ai important, reîncepi să speri! Dai deoparte toate obstacolele. Nu găsești tratamentul? Nu-i nimic, ai prieteni – că doar lucrezi în domeniu. Iată-l. E scump? Nu-i nimic! Ai prieteni și vor face tot ce pot să strângă suma în timp record. E dureros? E greu e îndurat? Nu-i nimic! Lupți până la ultima picătură de sudoare pentru că unele tratamente se vând cu promisiuni. Apoi observi că viața ta pare din nou normală. Râzi, călătorești, ai grijă ce mănânci, îți faci cu regularitate analizele și în continuare speri! Până într-o zi când primești o hârtie cu antet, pe care sunt scrijelite niște cifre. E de fapt un cod prin care ți se semnează sentința. Iar tu, mirat, te uiți din nou peste umăr, în timp ce nenorocita îți rânjește din nou:

Aș! A fost o glumă. Doar nu credeai că…

Ba tu chiar credeai! Ai crezut cu fiecare celulă sănătoasă rămasă în corp că va funcționa…

Săru-mâna, mamă, săru-mâna tată! De azi înainte eu vă voi privi de dincolo

Îți faci ordine în gânduri. Te ierți pentru câte nu ai făcut așa cum ai fi vrut. Le ceri iertare și celorlalți pentru că nu ai fost cum ar fi vrut să fii. Nu mai încerci să înțelegi, nu te mai împotrivești. Cărțile astea cu file îngălbenite sunt scrise cu mult înainte de a ne naște și nu pot fi nici deschise ca să știm din timp ce ni se întâmplă, nici șterse…Facă-se voia Lui…

La revedere, iubita mea soție.. De azi înainte te voi veghea de dincolo

Și te desprinzi cu luciditate din ultima îmbrățișare, a cărei memorie o iei cu tine dincolo, drept umbră a vieții tale aici. Simți că oboseala îți vlăguiește trupul, până la ultima bătaie a inimii. Și apoi…pleci. Cu un sunet de bocet în surdină care să te petreacă pe lumea cealaltă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Zilele trecute o citeam din nou pe Gabriela. Am putut să trag cu privirea dincolo de cortina ei… Fiecare postare doare. Chiar și pe un străin ca mine, care se trezește rătăcind printre finaluri, lacrimi, frici, urlete, berze, primăveri goale și tristețe. Multă tristețe. Nu pot decât să-mi înghit câte o lacrimă și să tac. Ce poți să-i spui unei mame care e nevoită să-ți trimită copilul înaintea ei în brațele vreunui înger? Că așa a fost să fie? Că așa e mai bine? Că nu mai suferă? O fi suficient? Refuz să-mi imaginez chiar și pentru o clipă fugară ce gânduri tăioase și ce încleștări de pumni…

Iar astăzi…ne-am luat cu toții la revedere de la Răzvan. Sper să-și fi găsit liniștea și calea luminată…

Drum bun, Răzvan! Odihnește-te în pace!

 
10 comentarii

Scris de pe Februarie 21, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

„Știți…doamna dirigintă…eu…am cancer”

Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.

Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…

 
46 comentarii

Scris de pe August 26, 2014 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Ce am fost și ce am ajuns

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată. (Mihai Eminescu)

Am redescoperit un blog pe care nu l-am mai ”călcat” de multișor. Tiberiu a atins acolo un subiect sensibil ce reflectă preocupare, revoltă, neputință. Poate a tremurat în glasul mai multora, poate a trezit și alte simțuri, poate mulți au avut aceeași pornire a de a ridica ochii spre cer întrebători.

N-am crezut s-apuc aceste zile de restrişte. Altceva am sperat în decembrie 1989…

Nu credeam că noi, cei care speram într-o schimbare benefică, vom deveni inutili, aproape senili şi imbecili.

Uităm cuvinte şi concepte simple şi nu mai ştim ce vrem.

Nu mai avem nici-un şleau.

E datul neamului nostru, să trăiască sub nefericirea de a ne fi născut?

Of of of şi iară of, domnule Cioran… Eu cred că, NU!

Degeaba mă (mai) revolt.

Trăiesc în ţara în care oamenii, atît cît a rămas din ei, votează plagiatori, repetenţi şi delatori.

Şi totuşi, eu, spun NU!

Știi cum văd eu lucrurile, dragă Tibi? Empiric, pentru că sunt un om simplu și nu pot formula mai bine, mai corect și mai coerent de atât. De foarte multe ori am încercat să-mi explic ce se întâmplă în jurul meu, pentru că lucrurile par să fi scăpat de sub control de tot, fără a putea întrezări măcar o șansă minimă de reabilitare. Am ajuns la concluzia că ASTA, adică atitudinea, mentalitatea gloatei, e ca un soi de cancer. Da. E ca boala asta nenorocită pe care nu o simți când se instalează în corp sau în minte cu perversitatea șarpelui care se furișează aproape de tine când dormi și îți aplică mușcătura de grație exact în momentul în care ai deschis ochii. Nu mai prea poți face nimic. Veninul îți umple venele și circulă cu repeziciune în tot corpul făcându-te să simți o dulce moleșeală căreia nu i te poți împotrivi.

Boala asta e mai rea decât orice altă molimă pe care o știm. Unu – pentru că nu are leac, decât dacă e vorba despre ceva radical. Odată ”mușcat”, devii un fel de zombie fără a avea nicio legătură cu acela care ai fost sau care ai fi putut să fii dacă ai fi avut un context favorabil. Doi – pentru că e extrem de molipsitoare. Se răspândește cu repeziciune și-i atinge, mai ales, pe cei slabi, vulnerabili, tineri. Te uiți în jur și constați cu stupoare nu numai că nu mai e nimeni care să nu fi fost atins de boală, dar nu se întrevede posibilitatea unui antidot. Nu poți decât să te duci cu valul sau să încerci – zadarnic, se pare – să te împotrivești.

Atât cu metaforele. Ceea ce ne caracterizează ca nație nu mai seamănă cu nimic din ceea ce învățaserăm noi din manualele de istorie despre români, despre strămoși, despre epitetele care-ți făceau pielea să se încrețească. Coșbuc, Goga, Eminescu par acum ridicoli. Poate Caragiale ar mai avea putere să zâmbească ironic: a știut că asta e esența umană, așa cum a scris el despre ea ”pe vremea lui”.

Am devenit răi (sau poate ceva ne-a înrăit), insensibili (sau poate nu a mai avut cine să ne înnvețe sensibilitatea), delăsători (sau poate am pierdut lucrurile pentru care merita să ne zbatem). Ce am fost, știm. Sau măcar îi credem pe cuvânt pe cei care ai scris asta despre noi. Ce am ajuns? Poate fi definit? Poate fi remediat? Unii nu și-au pierdut speranța.

 
17 comentarii

Scris de pe Octombrie 29, 2012 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice