RSS

Arhive pe etichete: copii

Școala de vară la final

Un adevărat maraton săptămâna asta la Colina! Școala de vară s-a „întâmplat” de-a lungul a cinci zile, așa cum era planificat.

Ultima zi…e ca ultima zi. Toată lumea este ușor plicisită și abia așteaptă să se termine totul. M-am temut că nu vor ma apărea și azi sau că nu vor avea chef de nimic. Mai ales că de dimineață temperaturile au luat-o razna. Așa că a trebuit să mă gândesc la niște activități care să-i trezească din amorțire, în caz că apăreau. Deși erau programate experimente simple, lipsa ingredientelor ne-a cam dat planurile peste cap. Prin urmare, am trecut la „Planul B”. 😀

Încet-încet, piticii s-au adunat la foișor. 7+1. Restul (de doi), absent motivat! 😉

Promisesem că facem niște „teme” distractive și chiar asta așteptau de la mine. Așa că am făcut calcule matematice…altfel:

Apoi ne-am jucat cu literele și silabele:

Jocul cu descoperirea diferențelor a fost mereu unul dintre preferatele mele și ale Prințului. Nu putea lipsi din listă! 😉

Screen Shot 2017-08-04 at 09.15.25.png

În partea a doua ne-am luptat cu câteva probleme de logică. Unele mai simple, altele mai dificile, unele cu răspunsuri evidente, altele mai alambicate. Iată câteva exemple:

  • Într-o familie avem următorii membri: mama, tata, patru fiice ale celor doi părinți deja menționați, iar fiecare fată are un frate. Câți membri are familia?
  • Iți imaginezi că te afli într-o barcă înconjurată de rechini, iar aceasta se scufundă. Cum supraviețuiești? 
  • Ce a fost mai întâi: oul sau găina?

Am fost curioasă de părerea lor despre ce s-a întâmplat zilele astea, așa că i-am rugat să răspundă la câteva întrebări. Unele răspunsuri au fost drăguțe rău! 😀

De ce ai venit la Școala de vară? 

  • „pentru că în același timp mi-am terminat o parte din teme prin joacă”
  • „ca să mă distrez”
  • „pentru a face activități și pentru a nu uita lucrurile de la școală”
  • „că vreau să învăț de două ori: și cu părinții, și cu Școala de vară”
  • „să nu uit nimic și să stau cu prietenii”
  • „să mă distrez”

Cu ce te-a ajutat Școala de vară? 

  • „Să fiu deștept!”
  • „să-mi trezesc creierul”
  • „să învăț lucruri noi”
  • „Școala de vară m-a învățat să-mi dau seama că munca se poate face și prin joacă” 😉

Ce notă ai da activităților? 

Am primit 5 note de 10, o notă de 9.50 pentru că „mi-ar fi plăcut să facem și un proiect” (Anastasia) și o notă de 8 de la Alex „deoarece majoritatea activităților nu au ieșit” 😀

Data viitoare am primis să țin cont de propunerile lor care au vizat neapărat, printre altele, un concurs de Kendama (cum de am uitat???) și, evident, fotbal! 😀

După ce soarele a obosit, am ieșit afară la tura a doua. Jocurile au fost diferite și au stârnit râsul. Ceea ce ne și doream! 🙂

Acum că s-a terminat… mă gândesc că pot să-mi iau o vacanță! 😀 Deși mi s-a părut că aud pe cineva spunând „Ne vedem luni, nu??”.

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe August 4, 2017 în Despre copii, Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , , ,

Lecția despre bunătate

Lecția despre bunătate

Într-un context în care cei din învățământ sunt (de obicei) blamați pentru lipsa de educație (sic!) a copiilor, de lecții anoste și fără folos, de teme și alte „abuzuri” asupra bieților copii, unii își văd mai departe de treaba lor într-o luptă cu un sistem defect, într-o societate din ce în ce mai defectă.

Doamna face treabă „ca la carte”, se ocupă de tot felul de opreții și probleme, de lectură și interpretări de text la nivelul de înțelegere al Delfinilor. Dar uneori, trebuie să mai lași cartea deoparte și să te uiți în jurul tău, să mai înveți și altfel. De aceea, doamna adesea strecoară și câteva lecții despre bun-simț, despre iubire, despre respect. Zilele astea, lecția a fost despre generozitate. Nu că ar fi o lecție nouă pentru delfini sau… „circumstanțială”. Nu este vorba de nicio sărbătoare, de nicio ocazie specială pentru a dărui ceva cuiva. Pur și simplu doamna s-a așezat la sfat cu tinerii Delfini și au ajuns la concluzia că unii au ceva mai puțin în viața asta și că este frumos, este bine, este reconfortant din punct de vedere emoțional să te mai gândești și la ceilalți, mai mult decât la tine.

Copiii (cu sprijinul necondiționat al părinților) au strâns 220 de lei. S-au gândit că ar putea fi de folos cuiva acești bănuți. Și dacă tot m-au întrebat, am găsit și destinatarii: Monica și familia ei care numără nici mai mult, nici mai puțin de 11 copii. Înainte de a sări careva cu aruncatul pietrei, am să spun că aici nu analizăm de ce are 11 copii, ce a fost în capul femeii sau alte discuții care nu ne privesc. Par oameni muncitori, căsuța și gospodăria arată îngrijite și curate, copiii cei mari merg la școală, sunt la fel de îngrijiți.

Am sunat-o, ca de obicei, să o întreb ce să-i aduc, de ce are nevoie urgentă (pentru că îmi imaginez că la 11 copii (dintre care ultimii, gemenii, au doar 3 luni) este mereu nevoie de ceva. A răspuns la fel ca de fiecare dată: „Ce vreți dumneavoastră”. S-a bucurat mereu de ceea ce a primit, fără să ceară niciodată nimic anume. Așa că am decis că ar fi bine să cumpărăm ceva de-ale gurii. Cu Delfinul casei în frunte, ne-am dus la supermarket și am pus în coș ce am crezut.

davdav

La final, bonul a arătat aproape suma pe care au strâns-o delfinii:

dav

Am mai adăugat și noi câte ceva, ca să nu ne lăsăm mai prejos.

Delfinii au primit mulțumiri pentru gestul lor frumos. Au făcut o faptă bună și pentru asta se pot simți mândri de ei înșiși.

 
4 comentarii

Scris de pe Martie 14, 2017 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Mi-ar fi plăcut să fiu o mamă perfectă!

Nu te învață nimeni cum să fii mamă! Cel puțin, nu pe vremea când am devenit eu. Acum au apărut cursuri de parenting precum ciupercile după ploaie. Atâta lume citită și înțeleaptă te învață cum să (nu) vorbești cu copilul tău, cum să (nu)-l ții în brațe, cum să (nu)-l hrănești, cum să (nu)-l ajuți etc. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când citesc sau aud despre aceste „cum să (nu)”-uri, mă cuprinde o depresie adâncă. Realizez că nimic din ce am făcut nu pare să fie varianta corectă. Constat că aproape tot ceea ce gândesc sau felul în care acționez contribuie la conturarea unor frustrări pe care copilul meu le va dezvolta și le va revărsa ca adult. Nu e bine să folosesc cuvântul „Nu”! A, nu? Mai bine nu-l număr! Nu trebuie să-i îngrădești libertatea! Chiar deloc? Fii ferm, dar nu dur!  Hmmm și…cum se face asta?

Așa că, da, mi-aș fi dorit să fiu o mamă perfectă! Mi-aș fi dorit să știu ce să spun mereu, să fiu mereu calmă și răbdătoare, să nu-mi cer dreptul la ora aia „numai pentru mine”, să nu țip, să nu mă isterizez, să fiu mai calculată, să am puterea să-i aduc mereu numai zâmbete pe față copilului meu!

Ai avut vreodată senzația stranie că l-ai „stricat”? Că, dacă ai avea bagheta aia magică sau măcar un nenorocit de peștișor auriu, ai face lucrurile altfel? Că dacă ți s-ar ivi ocazia să derulezi episoadele „in slow motion”, ți-ai putea corecta greșelile? Vestea proastă e…că nu se poate. Iar copilul tău poartă urmele comportamentului tău sau ale atitudinii tale sau ale faptelor tale.

Da, mi-aș fi dorit să fiu o mamă perfectă! Iar pentru asta, nu am rămas numai cu dorința, ci m-am străduit ca, după 7 fapte rele și „stricătoare”, să fac ceva bun pentru copilul meu! Să mă joc, să-l învăț, să-l atrag, să-i arăt că îl iubesc în ciuda restricțiilor pe care i le impun uneori. Îmi iese? Asta voi afla probabil după mulți ani, când el va ști să-mi mulțumească sau va găsi de cuviință să-mi reproșeze.

Nu știu cum e o mămică perfectă pe bune! De multe ori am contatat că unii care dădeau sfaturi, chiar nu se confruntau în viața reală cu situațiile descrise, din simplul motiv că nu aveau copii. Sau că autoarele teoriilor sofisticate nu erau gospodine cu normă întreagă și aveau bone. În esență, nici nu contează lucrurile astea. Contează, ca mamă, dacă simți că ai procedat cum e mai bine pentru copilul tău, fără a te neglija ca om, ca suflet, ca persoană.

Hm… Aș fi vrut să fiu o mamă perfectă! Și pentru că nu-mi iese niciodată, am vrut să „cârpesc” pe ici pe colo, cu lucruri frumoase, pe care, sper eu, să și le amintească la fel de frumoase și copilul meu. Să-și amintească de faptul că părinții lui îl iubesc, necondiționat, că îi vor fi alături mereu, că-l vor sănătos, voios și extrem de fericit!

Acum 8 ani, mi-am dorit un copil sănătos, deștept și frumos! Asta mi-a dat Dumnezeu și sper să-l țină așa încă o sută de ani de acum încolo!

La mulți ani, Pințule! Nu sunt nicicum o mamă perfectă, dar te iubesc până la cer și înapoi!

 
29 comentarii

Scris de pe August 11, 2016 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

O fi sau n-o fi…pedofil?

Îmi făceam turul de seară pe una din paginile de Facebook (cea „de serviciu”), să mă mențin „informată”, adică să știu de ce mă mai feresc pe lumea asta. Întâmplător (sau nu) dau peste o postare care m-a oripilat, m-a speriat și mi-a întunecat mințile în același timp!

Pedofil drăguț, caut loc de joacă cu părinți ocupați

Constanța, într-un parc foarte aglomerat la ora 6 seara. Cu greu mai poți găsi un loc de cățărat în marea de copii ce aleargă haotic spre disperarea părinților care nu-i mai pot supraveghea. Mă așez pe o bancă și încerc să îi urmăresc pe amândoi, printre tricouri multicolore, țipete, râsete și plâns de copil lovit sau rătăcit. În fața mea, un individ la vreo 40 de ani a adunat în jur un cârd de fetițe despletite și drăguțe pe care le învață să se dea peste cap agățate de o bară. Se alătură grupului și Ema, fericită că domnul o ținea bine de burtică și o ajuta să facă răsucirile. N-am oprit-o, dar urmăream mișcările individului iubitor de fetițe și atât de amabil să le ajute pe toate. Nu rata nicio ocazie să le atingă abdomenul și spatele ori câte ori se dezgoleau și se juca cu părul lor înainte de fiecare ridicare. În scurt timp, am realizat că domnul nu venise însoțit de vreun copil, n-avea atârnat de el vreun rucsac, jucărie, pantof sau orice altceva i-ar fi putut trăda calitatea de părinte….

Continuarea postării o puteți citi direct pe pagina unde am descoperit-o. Scopul meu nu este de a crea un articol bazat exclusiv pe o poveste preluată de la altcineva, ci de a-mi urla neputința, ca om, de a schimba ceva în lumea în care trăiește. (A se obseva că nu am spus „țara”, pentru că fenomenul depășește toate granițele. Și toate limitele!)

pedofil

(sursa foto)

Subiectul în sine m-a alarmat. Nu pentru că ar fi adus o noutate. Se întâmplă astfel de lucruri de când lumea. Mai frecvent sau mai puțin frecvent, totul depinde de cât de mediatizate sunt cazurile și de interesele celor care le prezintă (mă refer la presă!) Să recapitulăm:

  • Parcul este plin, așadar, FOARTE public.
  • Omul (deși l-aș numi deja altfel!) are un tupeu fantastic să se afișeze acolo sau este suficient de bolnav, cât să nu aibă control deloc asupra propriilor instincte. Poate mă ajută cineva în domeniu cu profilul psihologic al pedofilului!
  • Acest…individ se joacă cu niște fetițe total necunoscute!? Dezinteresat? Se plictisește? Îi plac copiii? În sensul…acela?
  • Acest individ LE ATINGE abdomenul și spatele???? (Deja simt cum mi se încrețește pielea de nervi!)
  • Părinților, prezenți în parc, li se pare…normal???

Oameni buni! Mai citiți o dată textul! Nu simțiți cum vă ia un val de căldură pe șira spinării?

Am căutat să văd cine este în spatele postării, ca să știu dacă este o persoană credibilă. Doamna este avocat, mamă a doi copii. Da, am luat chiar legătură cu dumneaei, iar activitatea afișată arată preocupări ale unui om decent și serios. Totuși, și dacă nu aș fi putut afla nimic despre această persoană, simplul fapt că am dat peste o astfel de poveste extrem de veridică, e suficient să o iau în seamă și să iau atitudine în felul meu. Ce m-a șocat și mai tare (dacă mai poate exista ceva și mai șocant ca povestea în sine) a fost atitudinea unuia dintre comentatori, care a ales să devină „avocatul diavolului”:

Screenshot 2016-07-22 17.27.55.png

Cu tot respectul pe care (încerc să) îl păstrez pentru fiecare individ pe care nu îl cunosc, vreau să contraatac, cât de decent pot:

„Dacă omul avea o relație de prietenie platonică cu unul dintre copii la care s-au alăturat și alți copii, nefiind băgați în seamă?” – O relație platonică? Ori îl cunoaște, e de-al casei, ori nu are ce relație să aibă un om de 40 de ani cu un copil! Și, să fim serioși, câți adulți se joacă așa, for fun, cu o droaie de copii în parc, de bună voie și nesiliți de nicio împrejurare! Restul frazei reprezintă speculații, prin urmare, domnul Emil cade în aceeași capcană de care o acuză pe autoare. Nu ai de unde să știi ce e în capul omului, un motiv în plus să fii cu ochii în patru!

„Am uitat vremurile când mergeam la film singuri la 6 ani și stăteam între adulți pe întuneric, când copii în fundul gol se jucau pe cearceaful vecinului la plajă, când pe la petreceri e câte un nene cu magnet la copii care devine loc de cățărat, de jumulit.” Eu la 6 ani NU mergeam singură la film, primul film la care am fost, nu singură, ci cu o prietenă, a fost în liceu. NU stăteam între adulți pe întuneric(?!), pentru că am fost învățate să nu căscăm gura la treburile adulților, ci să ne vedem de păpușile noastre. NU am stat în fundul gol niciodată, decât la baie (fac parte din generația…„comunistă”!), dar pentru cei care s-au aflat în această situație, cuvântul cheie este „vecin”, prin urmare, cineva familiar, nu un străin apărut în parc. Iar „nenele cu magnet la copii”, fiind invitat la petrecere, era, cu siguranță dintre cunoscuți. Bunicul meu era mereu sufletul petrecerilor, iar copiii trăgeau la el pentru că știa să facă tot felul de giumbușlucuri. Dar NU a atins niciodată pe vreunul pe funduleț sau pe abdomen! Nici baie nu ne făcea el, copii fiind! DAR NU am uitat vremurile acelea când, venind de la școală, am dat peste un bărbat în casa scării, fluturându-și organul cu un zâmbet idiot pe față, în timp ce eu alergam pe scări până la etajul 4, îngrozită de ceva ce nu înțelegeam la vârsta aceea! Ei, uite, asta m-a marcat!

„Societatea asta a devenit bolnavă și are nevoie de psiholog.” Corect! Tocmai de aceea nu mă poți acuza, ca mamă, că devin paranoică atunci când lucrurile nu mi se par tocmai în ordine!

„Eu sunt curios cam ce ai putea răspunde ca barbat dacă ai făcut greșeala să bagi copilul cuiva în seamă și vine și se ia de tine că ce treabă ai cu copilul lui… Dacă eu stau cu copilul/sau fără undeva și vine alt copil că maică-sa stă pe facebook sau la bârfe, ce trebuie să ii fac să îi dau două șuturi în fund să plece? Să ii spun două vorbe tăioase în stilul societății ca să învețe să fie antisocial?”. Ooo, domnu’ Emil! Se pare că experiența dumneavoastră de viață nu este atât de bogată. Eu, ca femeie, nu bag niciun copil în seamă aiurea decât dacă este al vreunei cunoscute sau dacă are legătură cu copilul meu. Și în niciun caz nu vorbesc cu el fără să fie unul dintre părinți de față. E lege! Nici dacă vreau să-l servesc cu ceva ce mănâncă al meu copil. Aveți idee ce dezastru poate provoca o „faptă bună” de acest gen în cazul în care copilul are vreo alergie la un aliment pe care eu i-l servesc cu bunătate? Și nu, nu e paranoia, e bucată dintr-o experiență! Dacă vine alt copil la mine, îi caut părintele cu privirea și neapărat îl anunț că al lui copil vrea să se joace cu al meu (nu cu mine!), făcându-l atent, tocmai pentru că eu nu vreau să-mi asum eventuale accidente neplăcute (copiii mai cad de pe tobogan, se mai ceartă, uneori se lovesc reciproc etc.) Păi de ce să-i dați două șuturi? De vorbă bună n-ați auzit: „Părinții tăi trebuie să fie îngrijorați, mai bine mergi la ei să le spui unde ești!”. Dar, din experiența mea cu copiii (și vreau să cred că este destul de bogată, deși niciodată suficientă!) un copil, indiferent de vârstă nu vine la un adult decât dacă îl atrage ceva anume: o jucărie, ceva strălucitor, un covrig, un animal, copilul lângă care stă etc. Nu vă fie teamă, nu vă vor ataca prichindeii doar pentru că stați pur și simplu în parc, să vă relaxați!

„Eu am fotografiat copii¹ altora mai ales la evenimente. Am văzut de multe ori acea privire „acuzatoare” pe ideea bă de ce îi face ăla poza copilului meu.”  Bănuiesc  că ați fost la aceste cevenimente în calitate de prieten sau în calitate de fotograf plătit pentru acest lucru! Altfel, a face poze, mai ales unor minori, fără acordul părinților cred că poate să vă aducă mari necazuri din punct de vedere legal.

„Băi dar chiar așa am ajuns? Faptul că sunt 10 nebuni/ zi la știrile de la ora 17 la 16 milioane de oameni nu înseamnă că este realitatea băi fratilor, treziți-vă². Vi se par puțini 10 nebuni pe zi??? Dar ăia care nu au „norocul” să fi ajuns la știri? Se întâmplă lucruri în lumea asta la care nici cu gândul nu gândiți! Una dintre elevele mele, și este doar un exemplu, mi-a răspuns, la acuzele mele că nu se concentrează să învețe, că a plecat de acasă pentru că propriul tată o molesta! Era în clasa a 12-a și trăia cu trauma asta de câțiva ani buni! ACEASTA este o realitate, domnule Emil! Dacă aș avea timpul necesar să-i ascult pe toți elevii mei, aș afla că sunt mult mai mult de 10 nebuni pe zi! Ah! Și sunt 20,1 milioane de oameni (la recensământul din 2011), nu 16!

„Dar chiar e nevoie să acuzăm lumea înainte să știm detaliile pe baza aparențelor? Sau este lipsa de _educație_ și paranoia anti-socială?” Doamna nu acuză. Nu există un acuzat, nu există un document oficial care să acuze. Doamna a prezentat o situație, exprimându-și opinia. Același lucru l-am făcut și eu. Educată sunt, parol! Și se pare că și doamna avocat. Da, și paranoică sunt, dar nu dintr-o atitudine anti-socială, ci din teama că aș putea să mă găsesc neputincioasă în fața unui lucru monstruos care i s-ar putea întâmpla copilului meu! Pentru că atunci aș uita și de educație și de tot! 

Despre părinții prea ocupați, într-o altă postare! E de zis și acolo!
………………………………………………………………………………………
¹și² – am ales să redau exact textul comentatorului, mi-am luat libertatea de a adăuga doar diacriticele.

 
9 comentarii

Scris de pe Iulie 22, 2016 în A fi sau a nu fi...

 

Etichete: , , , , , , , ,

Alt Crăciun. Aceeași poveste

Când spui „poveste”, te gândești la lumea basmelor din copilăria apusă. Povestea aceea cu finalul mereu fericit , oricât de mulți monștri sau balauri și oricâte vrăjitoare s-ar pune de-a curmezișul. Da, așa se întâmplă în lumea atemporală și fictivă a poveștilor. Toți visăm un „Crăciun de poveste”, o „viață de poveste”, o „nuntă ca-n povești”, însă, fiecare are o viziune personală despre ce înseamnă a fi „de poveste”. Unii caută strălucirea, alții – calul alb, pe unii îi încântă ideea de a fi erou, dar sunt, deopotrivă și mulți care se regăsesc în personajele roase de invidie, lăcomie sau răutate. În acest timp, pentru o mare parte, basmul este o parte din ceea ce ar trebui să reprezinte, de fapt, realitatea.

Obișnuiam să cred că Fetița cu chibrituri” este tot o poveste. Una atât de tristă încât, de fiecare dată când o reciteam, mă pufnea plânsul. Cu „picioarele ei goale, roşii-vinete de frig”, cu tragedia vieții ei firave precum chibriturile pe care le aprindea unul câte unul pentru a-și recupera, într-o scânteia, viața pierdută, mi-a stârnit mereu dorința de a-mi trage părinții de mânecă să mergem să o căutăm.

Cu fiecare zi constat, însă, că nu vorbim deloc despre o poveste. „Fetița cu chibrituri” moare în fiecare zi câte puțin, aprinzând câte un ultim chibrit ca să-și încălzească trupul și sufletul. La fel de trist este și băiatul cu chibrituri, și bunica cu chibrituri și bătrânul cu chibrituri

„Aveți 10 lei de dat? Diseară la ora 19 este un eveniment anunțat pe FB la un centru de copii din cartierul CFR. Au strâns deja bani și bunuri. Dacă strângem și noi câte 10 lei, putem să facem 30 de pachețele pentru copiii de acolo. Vreau să merg cu Andrei să vadă și el cum e să fie…greu.”

Am lansat acest mesaj în ultima clipă, cu două zile înainte de Crăciun. Așa cum am estimat, am primit răspunsurile instantaneu. Nimeni dintre prietenii mei nu s-a dat în lături niciodată când am avut de sprijinit o cauză. E uimitor cum te poți descurca cu 10 lei de la câteva persoane inimoase ca să faci o bucurie.

30 de pachete pentru 3o de copii de la un centru de lângă locuința mea, centru despre care nici nu știam nimic până atunci, nici măcar că există.

Acolo, însă am aflat două vești. Una bună și alta…Veți decide voi după ce veți citi. Vestea bună era că în urma evenimentului creat, s-au adunat foarte multe pachete, majoritatea cu alimente, dar și cu hăinuțe și jucării. Un Moș Crăciun venise să le înveselească momentul copiilor, aducându-le el însuși darurile, iar un grup de colindători profesioniști și-au rupt câteva minute din programul încărcat, să le cânte cu vocile lor îngerești. Copiilor li se pregătise și o petrecere supriză, cu pizza și sucuri. Cealaltă veste…am aflat-o abia când am ajuns. Nu sunt 30, ci doar 19. Pe lângă faptul că acești copii sunt abandonați, aproape ai nimănui, sunt copii cu probleme. 😦 Mi-am amintit brusc de filmele apărute imediat după revoluție, despre ofelinatele din România. O imagine asemănătoare m-a întâmpinat și acolo. Copii legănându-se sau imobilizați în scaune, copii cu un zâmbet șters, venit parcă din altă lume, prea mici pentru vârsta lor sau cu chipul schimonosit de boală ori suferință. Printre ei, doi adolescenți ale căror probleme păreau minore, cu rol de adulți, în încercarea de a-i potoli pe cei agitați sau de a se ocupa de cei prea mici. Singura diferență (esențială, de altfel) o face faptul că locuiesc decent, chiar dacă în încăperi mici, iar cei care se ocupă de ei par implicați.

Recunosc că am ezitat să-l duc pe Andrei acolo. M-am consultat cu celelalte două mămici  ale căror copii erau cu mine și am ajuns la concluzia că e un aspect al realității pe care nu-l vom putea nega. Se vor confrunta cu astfel de „întâlniri” în viața lor. Am vrut să-i învățăm că nu e totul roz, că trebuie să dăruim din cât avem, că trebuie să-i respectăm pe cei mai puțin norocoși și să nu-i privim altfel decât ca pe niște oameni care au nevoie de ajutor.

Am plecat cu un gust amar și cu o lacrimă în colțul ochiului.

Un motiv în plus să pun pe picioare platforma Ajuta.eu (la care încă lucrez) și să pot face mai multe cu ajutorul oamenilor care pot face lucrurile mai frumoase pentru ceilalți. Așa că dacă aveți cunoștință despre cazuri care au nevoie de ajutor sau dacă aveți obiecte de donat, nu ezitați să mă contactați: blogdagatha@yahoo.com sau office@ajuta.eu.

 
24 comentarii

Scris de pe Decembrie 29, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Al doilea copil (?)

Aceasta este o scrisoare deschisă prietenilor* care insistă/își dau cu părerea cu privire la cât de bine/frumos/important este ca EU să fac al doilea copil!

Legendă: (*) Prin prieteni înțeleg (aici) totalitatea persoanelor, indiferent de sex, rasă, vârstă, împrejurare în care și-au intersectat viețile cu a mea, care și-au asumat acest rol fără să mă întrebe, considerând că știu cu certitudine ce este mai bine pentru mine și copilul/copiii mei.

Dragi…prieteni*, 

Apreciez (aproape sincer) preocuparea voastră pentru binele meu și al familiei mele, preocupare care a devenit rațiunea voastră de a trăi, din moment ce nu ați găsit altceva mai bun de făcut în propriile voastre vieți.

Doresc să vă asigur că m-am documentat temeinic cu privire la ceea ce ar fi mai bine de făcut și că am luat în calcul toate elementele importante pentru mine și ai mei. Sau poate doar pentru mine! Îmi pare rău că nu v-am consultat în acest sens, mi-a scăpat! Un motiv în plus să nu mă considerați atât de importantă, încât să vă pierdeți vremea cu sfaturi în ceea ce mă privește.

M-ați asaltat cu întrebarea „Pe când al doilea?” când încă eram pe patul de spital, proaspăt „născută” (sic!), presupunând, probabil, că imediat după naștere (naturală sau prin cezariană) o femeie nu-și dorește decât să o ia de la capăt IMEDIAT! Nu știu dacă teama că va scădea natalitatea populației, dorința de a vă simți importanți sau pur și simplu lipsa de ocupație vă fac să reveniți insistent cu această întrebare sau variațiuni imperative ale ei: „Pe când al doilea?” „Trebuie să mai faci unul!” „Hai cu fetița!” „Trebuie să ai pereche!” „Nu e bine să-l lași să crească singur!” etc. ș.a.m.d. ș.c.l.

Vă mărturisesc faptul că încă nu am înțeles grija voastră pentru numărul copiilor din familia mea. Dar vreau să vă asigur (înainte să vă doboare criza de apoplexie) că am analizat cu foarte mare atenție această variantă. Probabil vă voi dezamăgi, dar motivele pe care (mi) le-am găsit pentru decizia mea, vor rămâne ALE MELE, tocmai pentru că sunt sigură că, știindu-le, ele nu vă vor face vouă viața mai bună.

„Ah, dar e mai bine, e frumos! La al doilea e mai ușor! Se cresc unul pe altul.”

De departe cea mai stupidă motivație mi se pare asta:

„Știi, unei prietene i-a murit un copil…O tragedie… Noroc că mai avea unul!”

Aceasta este o parafrazare a unui text auzit nu o singură dată. Un text care susține o concepție deplasată cum că o viață ar putea-o înlocui pe alta, cum că, de fapt, copiii există nu pentru ei înșiși, ca vieți independente, ca entități, ci pentru a umple golurile din viețile părinților (cu altă ocazie poate voi dezvolta și acest subiect!) Nu, nu cred că mamei aceleia i-a fost „mai ușor” să accepte moartea unui copil pentru că mai avea unul!!!

Spuneți-mi: v-a trecut vreodată prin cap că acest subiect poate fi unul dureros? Delicat? Dificil? Greu de digerat? Nu vi s-a părut că NU doresc să-l discut cu voi și că nu este un gând pe care să vreau să vi-l împărtășesc? Nu ați înțeles că viața mea personală rămâne PERSONALĂ și că nu trebuie să știți voi de ce, când sau cum aș avea de gând să concep un al doilea copil? Nu credeți că vă asumați gratuit un rol și că insistențele voastre încalcă grav dreptul omului la intimitate și viață personală? Dar dacă nu aș fi putut fizic să fac acest lucru, în ciuda dorințelor mele? V-ați gândit că fiecare întrebare, insistență, revenire mi-ar sfredeli inima ca un cuțit pe care l-ați înfige de fiecare dată și mai adânc? Nu, sunt sigură că NU v-ați gândit. Nu ați avut timp, fiind prea preocupați să dați sfaturi și să vă păstrați statutul de atotștiutori.

Dragi prieteni*, vă dezleg de această prietenie! Nu mai purtați povara grijii permanente pentru bunăstarea mea și a familiei mele! Puteți să vă vedeți liniștiți de ale voastre! Ah! Voi nu le aveți pe ale voastre! Atunci schimbați-vă ținta! Căci dacă vă mai aud o dată cu replici celebre ca acelea de mai sus, nu garantez că nu voi uita și eu bunul simț cu care am venit moștenire de la ai mei!

Cu stimă și deosebit respect (încă!), a dumneavoastră Dagatha, mamă a unui singur copil!

 
9 comentarii

Scris de pe Septembrie 20, 2015 în A fi sau a nu fi..., Despre copii

 

Etichete: , , , , , , ,

Scrisoare către copilul meu

1 iunie 2015

Dragul meu,

Îți scriu această scrisoare dintr-o nemăsurată dragoste, unică și necondiționată. Citind-o, vei simți bucățile de suflet pe care ți le învălui aici în cuvinte, mult prea mici ca să exprime cât de mult te iubesc!

Te-ai născut mai întâi în gândurile mele. Ai fost întâi dorință, apoi vis, pe care l-am croit mai timid sau mai cu teamă, dar, mai ales, cu încredere. Când am aflat că exiști, am crezut că e un miracol. Dar am învățat încetul cu încetul, că ești, de fapt, un dar pe care mi l-a întins Dumnezeu, de acolo de sus, semn că și El mă iubește nemăsurat de mult, încât Și-a rupt o clipă din eternitate ca să-Și întoarcă privirea spre mine. Bucurie! Imensă bucurie am simțit când mi-au spus: „ești însărcinată”! Mi-am prins mâinile în jurul pântecelui și am jurat că te voi proteja întotdeauna începând cu acea clipă. Când inima ta a avut destulă putere, m-ai lăsat să o ascult tremurând. Un tic-tac în ritm alert, atât de alert încât mi-a fost teamă. Cu mâinile strâns lipite de pântecele meu viu, am așteptat să-mi dai un semn că ești acolo. Aripi de fluture! Desfăcute timid înăuntrul meu, bătăi timide ca un mângâiat fin. Și m-am simțit binecuvântată! Și liniștită! Știindu-te acolo, în mine, la adăpost de toate răutățile, pericolele și greutățile.

Ai crescut în fiecare zi, celulă cu celulă, ai înflorit și ai devenit micuțul om care avea să-mi bucure nesfârșit existența! Ți-am simțit mișcările nerăbdătoare și ți-am liniștit tresăririle cu aceleași mângâieri calde. Iar momentul acela, suprem, al întâlnirii, când am văzut chipul celui mai frumos și minunat copil din lume, a fost, cu adevărat, cel mai fericit din viața mea! M-am simțit importantă, împlinită, fericită, vie! M-am simțit MAMĂ! De atunci, mâinile mele nu mai țin pântecele, ci se întind spre tine, dragul meu! Să te îmbrățișeze, să te aline, să te susțină, să te mângâie.

Astăzi este ziua ta. Este ziua care îmi amintește cât sunt de binecuvântată că te pot strânge în brațe și te pot săruta! E ziua copilăriei! Și aș vrea să-ți pot dărui lucrurile cele mai importante din lume, împachetate și sigilate cu un sărut și o îmbrățișare. Te-am privit alergând, te-am auzit râzând, te-am văzut bucurându-te de micile surprize ale zilei și am știut că am reușit, chiar dacă prea puțin, să te fac fericit. Iar acum, la ceas de noapte, îți sărut creștetul de noapte bună, sperând că fiecare zi își va aduce și mai multe bucurii decât cea care tocmai s-a încheiat.

Te iubesc, dragul meu copil! Și doresc să-mi bucuri clipele multă vreme înainte!

Cu drag,

Mama

 
24 comentarii

Scris de pe Iunie 1, 2015 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice