RSS

Arhive pe etichete: despre moarte

Filosofia religiei (7) – Dialoguri. Despre Dumnezeu

 

Când Moartea pare să dea târcoale ca să fie sigură că oamenii nu uită de existența ei, se întâmplă, de obicei, două lucruri. Fie se trezește în ei teama, pe care o țin cu greu în frâu, pretinzând că sunt ocupați cu treburile zilnice. Teama aceea care te lasă paralizat, cu fiori reci trecându-ți pe șira spinării și cu gândul că poate următoarea oprire a ei este în curtea ta. Fie se nasc discuții, adevărate filosofii, despre viață, despre moarte, despre nedreptăți, despre Dumnezeu…

Dacă reiei datele problemei, încercând să înțelegi ce căuta Moartea în trenul Interregio într-o dimineață răcoroasă de duminică, descoperi că:

  • se moare, nedrept, la 40 de ani
  • se moare, nedrept, la exact 7 ani după moartea unui frate, care a pierit în același fel
  • se moare, nedrept, înainte să începi să trăiești cu adevărat
  • se moare, nedrept, departe de cei dragi, într-un tren InterRegio gonind spre București

Și apoi, descoperi că

  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce o mână de oameni s-au chinuit, în același tren,  să se lupte cu Moartea
  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce mâna aia de oameni, au adus-o înapoi pentru câteva clipe, pe femeia aceea tânără și foarte frumoasă
  • se moare, nedrept și inexplicabil, într-o salvare necorespunzător echipată, deși fusese anunțată situația când a fost chemată în cea mai apropiată gară.

Iar șirul ăsta de nedreptăți, scutură încrederea în existența unui Dumnezeu care, chipurile, „a lăsat să se întâmple asta” sau generează reacții de tipul „Ți-am spus eu că Dumnezeu nu există!”. Dialoguri empirice, fără pretenția de a spune decât gânduri ale celor care percep existența umană pur și simplu. 

– Ăsta e unul din momentele în care… realizezi că lucrurile astea nu sunt drepte deloc. Și îmi întăresc pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu există! Și că unica sursă de bunătate și de frumos e în unii dintre cei care trăiesc și care, dacă nu pot să existe în continuare prin urmași, rămân prin ceea ce au impregnat celor din jur. 

-Nu, El există! Dar altfel…

– Nu, nu există!

– Ba da! Dar nu în ritualul mătăniilor sau al canoanelor bisericești Îl găsesc eu. E mai presus de toate acestea. 

– Există doar nevoia de a justifica nedreptăți precum asta prin intermediul unei rațiuni superioare, care nouă ne scapă. 

– Nevoia asta de a justifica despre care vorbești a creat toate miturile din jurul lui Dumnezeu. 

– Pentru că omul este, fundamental, bun. Dumnezeu nu! Și, În bunătatea lui, omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a justifica ceea ce nu poate fi justificat. 

– Omul este el însuși autor al binelui și al răului. Și da, a creat miturile din jurul lui Dumnezeu, tocmai pentru a justifica… energiile pe care nu le înțelege. 

– Sunt multe de spus…

– Da… 

(…)

– Totuși, El nu există! Îți spun eu!

– Ba există, îți spun eu! 🙂 

– Un demiurg care să se uite… insensibil la ceea ce se întâmplă? Asta să fie Dumnezeu? (Am încercat să-i fac un nemeritat compliment).

– Există niște legi ale firii pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate controla. Există fizică, există matematică, există timp, există spațiu. Fiecare cu legile proprii. 

– Nu legile îl fac pe Dumnezeu!

– Nu. Și nici Dumnezeu nu face legile. Ele există acolo, cumva… dincolo de El.

– Și atunci, dacă nu e atotputernic, ce fel de Dumnezeu mai e?

– Nu e atotputernic, tocmai. Ăsta e mit. Inventat de oameni ca să explice inexplicabilul. Dumnezeu este ALTCEVA!

– Atunci să nu-i mai zică Dumnezeu! Să-i zică.. nu știu… Flying Spaghetti Monster! Și mai sunt încă vreo doi de teapa lui. 

(I-am zâmbit.)

-Ai văzut discursul lui Vlad Voiculescu le TedEx? Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc despre cum a creat rețeaua citostaticelor. Dacă ar veni cineva să spună că e mâna lui Dumnezeu, aș trage o mare înjurătură! Și tu știi că eu nu înjur, decât foarte rar.  

„Nu am om!” – Da, văzusem discursul. Și da, oamenii sunt cei care fac diferența dintre bine și rău. Nu Dumnezeu. Dumnezeu există pur și simplu. Există prin noi, în aceeași măsură în care noi existăm prim El. Dincolo de metafore și mituri, dincolo de ritualuri, dincolo de religii, dincolo de războaie, dincolo de dialoguri duse la ceas de seară. Cine este, ce este, de ce este… sunt întrebări care arată că noi, oamenii, nu am înțeles niciodată esența Lui. Că alegem să vedem lucrurile printr-o sită fină, prin care se cern aparențele, iar ceea ce este cu adevărat important despre El rămâne acolo, printre găurile sitei. Dumnezeu există! În celulele care îmi alcătuiesc corpul, în aerul pe care îl respir, în lumina stelelor pe care le privesc. Dacă nu mă rog la El așa cum „scrie la carte”, cu în felul meu, dacă uneori uit că există, preocupată de imensitatea falselor mele probleme, dacă adesea nu înțeleg tot ce mi se întâmplă, nu înseamnă că El nu există, ci că, poate, nu m-am străduit suficient să-i înțeleg existența. Nu cred că este bătrânul acela înțelept cu barbă albă, a cărui față nu o poate nimeni distinge. Cred că este vocea din noi, energiile care ne ghidează, sentimentul care ne cuprinde ori de câte ori facem ceva bine, frumos. 

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și încă foarte tânără nu știu să explic. Dar cred că există, undeva, o explicație și pentru asta, așa cum există pentru fiecare lucru din existența noastră efemeră. Pentru a o afla, cred că trebuie să parcurgem o cale lungă, începând din noi înșine.

Mulțumesc! 🙂

……………………………………………….

Alte… filosofii:

Filosofia…religiei

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

 

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 31, 2018 în Dialoguri, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Când moartea călătorește cu InterRegio

„Death is as near to the young as to the old; here is all the difference: death stands behind the young man’s back, before the old man’s face.”

Thomas Adams

O dimineață răcoroasă de duminică.

Un vis ciudat, dintre acela repetitive, pe care încerci să-l înțelegi pentru ca mai apoi să ți-l poți șterge din minte, ca să te eliberezi de senzația de neputință pe care ți-o lasă. Până data viitoare, când va reveni și va trezi toate celelalte visuri îngropate în tine.

La un alt capăt al orașului, o femeie frumoasă și încă foarte tânără, pornește într-o călătorie. O fi avut și ea vreun vis ciudat cu o seară înainte. Sau poate, afundată în gândurile ei, nu l-a băgat în seamă. Grăbită să ajungă într-un loc surogat pentru „acasă”, ca să-și reia treburile obișnuite, nu o fi observat vântul care adia ușor, mângâindu-i fața a despărțire. Cum să-l fi observat? Tocmai a retrăit durerea despărțirii de fratele pe care l-a iubit nemăsurat, al șaptelea an la rând. Moartea s-a îndrăgostit de el și l-a furat lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu l-a plăcut atât de mult încât l-a chemat la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… Iar ea a trebuit să încerce să înțeleagă în fiecare din cei șapte ani câți s-au scurs din acel sfârșit de iulie, „de ce”.  Poate astea îi erau gândurile în ritmul mecanic și monoton al roților de tren.

railroad.jpg

Sursa foto: pixabay

Apoi un telefon neașteptat pentru o duminică dimineață. Unul dintre acele telefoane pe care le-ai vrea o glumă proastă sau o eroare și care seamănă confuzie. O poveste stranie despre o femeie cu semnalmentele pe care le recunoști și despre care o străină spune lucruri de conceput. Începi să dai telefoane ca să te asiguri să este o greșeală și că „vestea” nu este decât o continuare a unui vis ciudat dintr-o dimineață răcoroasă de duminică. „I s-a făcut rău…”, „Nu este bine deloc…”, „Încercăm să-i găsim familia…” Nu poate fi adevărat, desigur! Deși niciunul dintre detalii nu te lasă să întrevezi cea mai mică șansă de a te afla în mijlocul unei regretabile erori.

Și apoi, drumul spre locul acela unde ți s-a sugerat – deși nu s-au folosit cuvintele – că s-a sfârșit călătoria femeii aceleia frumoase într-o dimineață răcoroasă de duminică. Trei suflete gonind 60 de km cu o speranță firavă și vlăguită de vocile din telefoane, că nu poate fi adevărat…

Din păcate viața este cel mai talentat scenarist. Concepe povești care bat cele mai celebre filme și croiește cele mai mari nedreptăți. Căci cum poate înțelege o mamă că pierde al doilea copil, la exact 7 ani distanță de primul, în exact același fel? Cum își pot alina durerea o fetiță și un băiețel care nu înțeleg unde anume a dus-o trenul acela pe mătușa lor preferată? Cum se poate ca inima ta să renunțe să mai bată la 40 de ani? De ce i s-a refuzat șansa la fericire femeii acesteia tinere și frumoase, care nu a trăit niciodată pentru ea, ci pentru a le fi celorlalți din jurul ei bine?

Da, viața este o șansă unică. Ea vine frumos ambalată, cu un mănunchi de speranțe că va fi lungă și frumoasă. În realitate, nu știe nimeni când și cum se termină sau cât durează sau de ce. Să încercăm să înțelegem? Mai bine, să încercăm să o trăim! Nu neapărat cu frica sfârșitului, ci cu speranța frumuseții și a împlinirii ei. Și, poate, nu ar strica să ne gândim și la noi înșine la un moment dat, dintr-un egoism care trebuie să fie scuzat! Căci ea, viața, nu ne dă decât o singură încercare.

Cât despre femeia frumoasă și încă foarte tânără, care a pornit într-o dimineață răcoroasă de duminică într-o călătorie cu trenul… Moartea s-a îndrăgostit de ea și a furat-o lumii acesteia. Sau poate Dumnezeu a plăcut-o atât de mult încât a chemat-o la El. Sau poate destinul nu a avut suficiente pagini pentru a-i scrijeli o viață lungă și frumoasă. Sau poate lucrurile așa se întâmplă pur și simplu, fără să aibă vreo explicație. Sau… 

Drum lin, Miha! 😦 Călătoria ta nu s-a terminat, ci doar a urmat o altă rută…

 
3 comentarii

Scris de pe iulie 29, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

Pur. Și Simplu. Daria

„Nu înțeleg ce caut aici.
Nici cum am ajuns.
S-au șters și amintirile mele,
și patimile, și sentimentele.
Am devenit neant.
Am devenit eternitate”.¹

De fapt, nu a fost nimic simplu!

Nu e simplu să fii Stea! Să strălucești la fereastra unei case și să te topești din privirea a doi oameni tineri și frumoși. Apoi să-i iubești atât de mult încât să cobori pe pământ pentru ei, și să te naști om, chiar dacă asta presupune să mânii pe Împăratul Stelelor. Steaua a devenit Om, a simțit, a iubit, a trăit, a cântat, a plâns și a făcut să merite fiecare secundă din viața ei pământeană. În ciuda tuturor probabilităților și statisticilor, a luptat și și-a câștigat ani, împotriva unui sistem defect, a unor prejudecăți stupide și a unui scenariu prost.

Nu, nu e deloc simplu să ai un destin. Scrijelit undeva între Carul Mare și Calea Lactee. Și să înveți să lupți cu el, până îți cresc aripi și te înalți undeva deasupra lui, în timp ce acolo de unde ai plecat, rămân urme adânci ale trecerii tale.

Când o oglindă se sparge în o mie de cioburi, fiecare ciob devine la rându-i o altă oglindă, reflectând lumea în o mie de chipuri…

Într-adevăr, nimic nu a fost simplu pentru Daria! Să crească în durere, ducând dorul tatălui plecat prea devreme ca să pregătească Raiul. Să-i recompună chipul din fotografii și poveștile mamei. Să-și schimbe apoi copilăria pe sesiuni de citostatice, marcată de seriozitatea celei ce înțelege, tot prea devreme, cât de prețioasă este clipa care ni s-a dat. Să-și trăiască existența cu butonul blocat pe fast forward, dintr-un capriciu al destinului hâtru. Astfel, steaua-oglindă s-a spart în o mie de cioburi! Toate strălucitoare precum Betelgeuse din Orion: steaua aflată „la mijloc”. Între cer și pământ, între viață și moarte.

Acum vreo doi ani, cred, am cunoscut-o pe Daria. O parte din ea. Cea blocată aici pe pământ, bucata de suflet rămasă nedesprinsă din sufletul îngerului ei păzitor, Mama. Frumoasă! În egală măsură pe dinăuntru și pe dinafară. Am citit cioburi din copilăria ei, din visurile ei, din iubirile ei, din fricile ei. Toate purtate cu grijă de mâinile sângerânde ale celei care a rămas aici să-i mențină strălucirea. O mamă cu strigătul mut, cu ochii secați, cu visurile sfărâmate. Dar atât de puternică încât să urce Golgota de mii de ori fără ezitare.

Daria trăiește

De fiecare dată când cineva răsfoiește file desprinse din sufletul ei. O trădează verbele la prezent:

Privesc din autobuz mașinile în drumul meu spre casă…privesc ceea ce este dincolo de fețele șoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îți permit să intri în lumea lor pentru o clipă. În lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă și crudă, leneșă și trecută. În lumea asta infectă și repetabilă. În lumea ce și-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îți întinde zgomotele identic în fiecare zi a săptămânii…Ah ce lume secătuită de farmec… De ce nu vă bucurați de adevărata lume? De ce îi păstrați imaginea asta și nu vă bucurați de viață? Dar eu vorbesc… Acum vă privesc…²

Daria-Hornoiu__Simplu-Daria-Jurnal-neterminat-130

M-am pierdut printre paginile Jurnalului neterminat…Am plâns a neputință…ca mamă, ca om… Am găsit în cartea aceasta o lecție despre cum se trăiește, despre cum se moare, despre cum se duc cruci, despre tăceri, despre oameni. O lecție despre ce înseamnă să fii copil, despre cum e să fii mamă de stea…O carte din care am aflat cât de nepăsători suntem, cât de superficiali, cât de orbi. Deși scrie despre ea însăși, Daria este și vocea celorlalți, ale căror tăceri le-a îmbrăcat în cuvinte atât de potrivite!

„Am fost mereu luată prin surprindere și purtată de-o forță necunoscută mie. Sunt neputincioasă și viața mea nu-mi aparține. Nu că mi-ar fi aparținut vreodată. Mă preling, viața mea se scurge pe acest geam…lăsând o dâră pe care mama fetiței o va șterge sâmbătă când va face curat”.³

Nu, s-a înșelat! Mama fetiței nu a șters-o sâmbătă. Nici în altă zi a vieții ei. Mama fetiței își lipește obrazul de geamul acela în fiecare zi. Și o lacrimă de a ei, se lipește a sărut de geamul acela….În fiecare zi…

Apoi, o altă parte din Daria renaște cu fiecare cuvânt scris „dincolo de cortină”… Ca după un spectacol în care un glas sugrumat strigă „Bis”, atât cât îl țin puterile, doar, doar actorul va ieși chiar și numai pentru o clipă de dincolo, pentru a mai putea fi zărit o dată.

Știu bine cine este Daria: o stea luminoasă cu aripi în formă de înger.

foto-hornoiu

………………………………………………………………………………………………………….

Fragmentele citate sunt bucăți de suflet pe care le-am găsit brodate în cartea ei: Simplu, Daria – Jurnal neterminat – Daria Hornoiu

Un motiv în plus să alerg pentru spitalul copiilor!

 
26 comentarii

Scris de pe iunie 13, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

„Primăvara asta n-o să mă găsească acasă…”

Te ia prin surprindere, te izbește, zdrobindu-ți mințile. După ce te-a pândit o vreme, să vadă cât ești de fericit, cât de frumos crești, câte lucruri te așteaptă să le înfăptuiești, se repede flămândă spre tine. Fără milă. Fără preambul. Fără măcar o notificare prealabilă. Nici ursitoarele nu au voie să citească asta când stau la căpătâiul nou-născutului. Și dacă ai timp să arunci o privire peste umăr, aproape poți să o zărești hulpavă și cu dinții rânjind a victorie meschină.

Ne pare rău…diagnosticul s-a confirmat…aveți cancer…

„Ne pare rău…”

De ca și cum ar putea fi tras cineva la răspundere pentru faptul că au răsărit celule nenorocite, distrându-se printre cele sănătoase într-o joacă stupidă, nedreaptă, sfâșietoare de-a cine crește mai repede.

Mintea refuză să accepte, pentru că este unul din acele lucruri care ție…nu ți se pot întâmpla, nu-i așa? Și după ce navighezi cu disperare printre „de ce”-uri, te lași pe un fotoliu ostenit și gata să renunți. Astfel că, după ce te-a paralizat psihic, nenorocita pune stăpânire treptat pe toată ființa ta. Da, te des-ființează la propriu! Iar organismul cedează pas cu pas până ajungi de nerecunoscut chiar și pentru tine. Nu știi dacă să lupți sau să renunți pentru că totul pare imposibil. Și chiar în momentul ăsta de cumpănă, vine dumneaei din nou și zice:

„Bun, să zicem că te las să te împotrivești. Arunc o licoare magică și dacă o prinzi, te las să trăiești”

Ce faci atunci? Te trezești! Alergi, suni, cauți, întrebi, cheltuiești și, cel ai important, reîncepi să speri! Dai deoparte toate obstacolele. Nu găsești tratamentul? Nu-i nimic, ai prieteni – că doar lucrezi în domeniu. Iată-l. E scump? Nu-i nimic! Ai prieteni și vor face tot ce pot să strângă suma în timp record. E dureros? E greu e îndurat? Nu-i nimic! Lupți până la ultima picătură de sudoare pentru că unele tratamente se vând cu promisiuni. Apoi observi că viața ta pare din nou normală. Râzi, călătorești, ai grijă ce mănânci, îți faci cu regularitate analizele și în continuare speri! Până într-o zi când primești o hârtie cu antet, pe care sunt scrijelite niște cifre. E de fapt un cod prin care ți se semnează sentința. Iar tu, mirat, te uiți din nou peste umăr, în timp ce nenorocita îți rânjește din nou:

Aș! A fost o glumă. Doar nu credeai că…

Ba tu chiar credeai! Ai crezut cu fiecare celulă sănătoasă rămasă în corp că va funcționa…

Săru-mâna, mamă, săru-mâna tată! De azi înainte eu vă voi privi de dincolo

Îți faci ordine în gânduri. Te ierți pentru câte nu ai făcut așa cum ai fi vrut. Le ceri iertare și celorlalți pentru că nu ai fost cum ar fi vrut să fii. Nu mai încerci să înțelegi, nu te mai împotrivești. Cărțile astea cu file îngălbenite sunt scrise cu mult înainte de a ne naște și nu pot fi nici deschise ca să știm din timp ce ni se întâmplă, nici șterse…Facă-se voia Lui…

La revedere, iubita mea soție.. De azi înainte te voi veghea de dincolo

Și te desprinzi cu luciditate din ultima îmbrățișare, a cărei memorie o iei cu tine dincolo, drept umbră a vieții tale aici. Simți că oboseala îți vlăguiește trupul, până la ultima bătaie a inimii. Și apoi…pleci. Cu un sunet de bocet în surdină care să te petreacă pe lumea cealaltă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Zilele trecute o citeam din nou pe Gabriela. Am putut să trag cu privirea dincolo de cortina ei… Fiecare postare doare. Chiar și pe un străin ca mine, care se trezește rătăcind printre finaluri, lacrimi, frici, urlete, berze, primăveri goale și tristețe. Multă tristețe. Nu pot decât să-mi înghit câte o lacrimă și să tac. Ce poți să-i spui unei mame care e nevoită să-ți trimită copilul înaintea ei în brațele vreunui înger? Că așa a fost să fie? Că așa e mai bine? Că nu mai suferă? O fi suficient? Refuz să-mi imaginez chiar și pentru o clipă fugară ce gânduri tăioase și ce încleștări de pumni…

Iar astăzi…ne-am luat cu toții la revedere de la Răzvan. Sper să-și fi găsit liniștea și calea luminată…

Drum bun, Răzvan! Odihnește-te în pace!

 
10 comentarii

Scris de pe februarie 21, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Azi…viorile tăcură…pentru VictorCh

„tăcerile noastre sună ciudat
și ne bântuie a iarnă tâmplele
cum stăm așa, pe un capăt pierdut de oră,
pe-o dezrădăcinare a silabei curgând.”

CiudatPsi-Words

Da…e ciudat să vorbești cu un om, pentru ca peste ceva vreme (mult prea scurtă vreme!) să citești că a plecat. Pur și simplu, și-a încheiat socotelile, și-a întors spatele către lumea asta și a ales să urmeze o lumină, cine știe către unde. Și i-au rămas valizele în urmă, despletite, căci nu a avut nevoie să ia cu el decât amintirile și poate visele cele împlinite și pe cele neîmplinite. „Descurcați-vă, fraților, fără mine de acum”, ar fi zis. Un bob zăbavă, Victore, dragă! Să ne fi luat la revedere cum se cuvine…

Nu știu dacă vreau sau dacă pot adopta un ton trist astăzi, deși vestea trecerii lui m-a lăsat…în tăcere. Și asta pentru că amintirile mele despre Victor duc spre un om vesel, mucalit, un om extrem de politicos, cu simțul umorului și cu o dragoste aproape obsesivă pentru limba română, pentru corectitudinea ei, indiferent de circumstanțe, pentru cuvinte și sensurile lor.

Existența mea aici, în lumea asta virtuală pe care mulți o acuză de falsitate și o leagă de asumarea unor măști, este datorată unor oameni care m-au citit și comentat cu drag, implicându-se în discuții constructive. Victor(Ch) a fost unul dintre ei…Am avut onoarea de a-l avea cititor fidel din 2012, Blogul D’Agathei fiind excepția de la obiceiurile sale de lectură online, cum singur a afirmat de câteva ori. Comentariile lui extreeem de lungi (după cum se poate vedea în această postare, spre exemplificare), tastate „cu un singur deget” la ore târzii, au disecat fraze, au dezbătut probleme serioase, au contracarat idei, au generat alte postări și alte discuții sau pur și simplu au adus stropul de bună dispoziție. Povești de viață, evocări ale lumii copilăriei sau adevărate lecții pentru cine are ochi să citească și dincolo de rânduri.

Întâmplător sau nu, Victor și-a luat adio de la 2014!  Într-un comentariu simplu. În felul lui propriu.Cu discreție și cu un anumit farmec personal.

Multă vreme voi rămâne cu senzația că el trebuie să apară de undeva, după o pauză lungă cauzată de problemele de sănătate din viața reală și că va porni avalanșa de comentarii peste vreo postare care i-a stârnit interesul, într-o discuție amicală ușor „înțepătoare” cu amicul Dragoș :-).

Drum lin către dincolo, prietene drag…

 
17 comentarii

Scris de pe ianuarie 6, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , ,

Epitaf – La moartea unei (Eu)Genii

Și de-a fi să mor

în câmp de mohor…

s-anunțați sus la Colina

că s-a prăpădit vecina!”

Neah! Mi-am propus să trăiesc muuult și biiine! dacă partea cu „bine” nu-mi iese, măcar ailaltă cu „mult”.

Și totuși…Nu ne alegem nici când aterizăm din cioc de barză, nici când ne ducem la mama naibii dincolo. Așa că dacă s-o întâmpla, iată ce ați putea auzi derulându-se pe o casetă în fundal, la căpătâiul mult-regretatei:

Dragilor, oamenilor și femeilor,

(că înțeleg că este o oareșicare diferență între cele două entități!)

Ne-am adunat cu toții azi aici cu scopuri diferite: voi să vă prefaceți că vă pare rău de dispariția mult neașteptată a subsemnatei, iar eu pentru că m-ați târât cu dricul ăla mirosind a formol și a lumânare. Să ne ștergem lacrimile, zic și să luăm aminte!

Bun om am fost la viața mea, dar prost! Am lăsat de la mine, n-am (prea) luat de la nimeni, am susținut cauze pierdute încă din scutece, am crezut în oameni, ba chiar și în mine, uneori. Am sperat că tot ce zboară se mănâncă și că ulciorul poate merge de multe ori la apă. Și m-am trezit ditamai carul răsturnat de o biată buturugă. Dar acum că bătu ceasul al treisprezecelea (la al doisprezecelea era Cenușăreasa cu toți susținătorii), m-am gândit să mă umflu-n PN. (Hehe! Doar un artificiu de scriere 😉 ). Așadar:

– Popa nu vede niciun ort de la mine! Pentru strădania de a cânta pe nas, total neinteligibil și …neinspirațional :-D, i-ajung prosoapele (luate, sper, de la secănd!) și săpunul. Să spele cu el păcatele lumești și gândurile-i necreștinești care-i bâzâie prin cap în timp ce-mi citește din psaltire, sărind peste paragrafe. Că doar nu m-o lasa aici pe masă, îmbrăcată ca o mamaie, până vine Apocalipsa. Poate îi amintește cineva de menirea lui și mă duce creștinește la groapă unde m-așteaptă o găină neagră.

– Lumânările să le reciclați! Și să le faceți o donare vecinilor rămași la Colina, că acolo se la lumina la fiecare pală de vânt, mulțumită serviciilor „ieoniene”. E păcat să se irosească atâta amar de lumânare pentru sufletul meu. Că dacă m-oi duce Sus, e lumină din plin. Naturală și fără recorelări! Iar de m-oi scoborî, toate flăcările Iadului or fi de ajuns.

– De lăsat…nu prea am ce lăsa. În afară, poate, de niște urme pe geamul de la bucătărie, că s-au derulat evenimentele cam repede și n-am apucat să le șterg. Urmele! Sper că voi fi trăit suficient până la nefericitul eveniment cât să fi plătit ratele (restul până la 30 de ani). Dacă nu, le las urmașilor și moștenitorilor, că nu e frumos să pleci fără să lași totuși ceva!

– Jeni! Nu mai plânge fals, că n-ai aflat încă tot ce am scris despre tine. Dar dacă te consolează cu ceva, am spus numai și numai adevărul! A, să nu uit! Am vrut să-ți las cele două caserole ale familiei pentru colecția personală, dar acum că m-am trezit pe ailaltă lume, mi-a expirat creditul pentru faptele bune!

-Celor care m-au iubit și care ocupă tot scaunul ăla rupt din stânga, să nu le pară rău că m-am dus! Gurile rele zic că aici e mai bine. Dacă mă duc Sus, nu poate fi nimic rău. Iar dacă m-oi duce Jos, sunt deja obișnuită cu serialul „Iadul pe pământ”.

– Celor care nu m-au iubit și pe care-i văd rânjind colea în cele trei sferturi de sală, să știți că am citit foarte multe despre reîncarnare. Am deja câteva extra-opțiuni disponibile de la gândacul de bucătărie cu un aparat reproducător bine pus la punct, la un câine negru care să bântuie coșurile de gunoi din fața geamului vostru. Și dacă nu iese, am contract cu „Fantoma de la operă” de două-trei ori pe săptămână.

– Curioșilor din sală le spun că nu vor vedea nimic spectaculos astăzi. Mi-am propus să nu învii din morți și nici măcar degetul din mijloc nu mă obosesc să-l ridic.

Pace vouă, îndoliaților! Și să mă uitați repede!

……………………………………………………………………………………………………………………..

Articolul este un pamflet. Orice asemănare cu personajele din realitatea imediată este pură coincidență! Dar a fost conceput special pentru a participa la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.

Legenda: 

1. Colina este locul unde sălășluiesc în astă lume, alături de Jeni și vecinele (ne)bune.

2. Titlul este o tentativă nereușită de a marca fatul că articolul este despre „Eu” și că aș putea fi un geniu, dacă acest cuvânt ar avea genul feminin în limba noastră. Cum nu are… nu pot fi! :mrgreen:

 
9 comentarii

Scris de pe septembrie 12, 2014 în Concurs, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

Astăzi în zori… (Duzina de cuvinte 34)

Domnului Dan Tudor…

Aş muri,
Moartea nu vine,
Aş trăi,
Dar n-am cu cine.

Maria Tănase

astăzi în zori Dumnezeu m-a-ncercat
aruncându-mi năvod peste luna amară
și mi-a spus că viața-i un joc-rezumat
apoi m-a lăsat singur în camera goală.

moartea nu are simptome, mi-a zis,
e doar decalaj între vieți paralele
acum îngerii-și poartă aripile-n vis,
eu strâng scame-frânturi ale inimii mele.

mi-e dor de plimbări cu luciu-n priviri
mi-e dor de-acel zâmbet suav de copil
iar Timpul aleargă omorându-mi iubiri
sunt sătul de al vieții joc versatil.

astăzi în zori Dumnezeu m-a-ncercat
c-un scenariu pudrat cu amărăciune
mi-am strâns pumnii căuș și-am strigat –
spre cerul negru-nchis – o rugăciune.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Duzina de cuvinte și un gând către un om rămas acum singur…

 
16 comentarii

Scris de pe iunie 7, 2014 în Duzina de cuvinte

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice