RSS

Arhive pe etichete: despre oameni

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

 
6 comentarii

Scris de pe Septembrie 3, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Teatrul ca artă vizuală

 

Viața…e o continuă despărțire…Te desparți de copilărie, de adolescență, de tinerețe. Te desparți de părinți, de prieteni, de iubiți, de iubite, de locuri în care ai fost fericit sau nefericit.

Trecutul e un câmp de luptă cu multe victime. Iar noi ajungem la bătrânețe niște cimitire în carne și oase. Ne îngropăm în adâncul memoriei întreaga viață.

Atunci când am aflat povestea lui Annabel, nu am bănuit că vorbele nu exprimă nici pe departe emoția pe care piesa o transmite spectatorilor! Și m-am trezit astăzi în sala de teatru, așteptând să înceapă un spectacol, caracterizat de prietena mea printr-un singur cuvânt chiar înainte să intru: „Ră-vă-și-tor!”

Am pășit spre locul 7 pe rândul E, cu pioșenia celui care nu vrea să deranjeze liniștea. Actorii-păpușari ne așteptau într-o manieră inedită. Mi-am dat seama pe parcurs că fiecare gest, fiecare element, fiecare imagine erau menite să ne facă să ne întoarcem asupra propriei „oglinzi”. Era ca un strigăt spre trezire, căci „nu mai avem timp”!

Poate pentru că știam povestea, m-am trezit cuprinsă de emoție de la primele cuvinte ale lui Annabel. Viața, trecutul, gândurile copilăriei mi s-au deschis toate ca o fereastră… Apoi m-am trezit trasă de mână în prezent, de cealaltă tabără, a părintelui.

„Părinții buni sunt părinții care nu te ceartă”…

Tot ce a urmat a fost ca o răscolitoare anamneză. O întoarcere în trecut, o recuperare a sinelui, o luptă cu Timpul. Mesaje transmise fie direct, prin vocea puternică a actorului Constantin Cotimanis sau a lui Annabel, fie printr-un limbaj non-verbal atât de puternic, atât de universal. Imagini, muzică, gesturi, expresivitatea actorilor au alcătuit un tablou complet, o adevărată artă.

Poate cineva ar crede că a mânui o păpușă e o joacă. Sau că, în orice caz, nu poate fi un lucru prea serios. Poate altcineva ar crede că un teatru de păpuși ar fi înfiorător de plictisitor pentru niște oameni mari. În realitate, „păpușarii” au preluat, poate fără să conștientizeze, starea pe care s-au străduit să o inducă propriului personaj. Deși se disting clar pe scenă, nu au știrbit deloc estetica spectacolului. Dimpotrivă! Am surprins înclinări ale sprâncenelor într-o empatizare absolută cu „marea păpușă-om”.

Ideea Cristinei mi s-a părut genială! După propria mărturisire la finalul piesei, ea are obiceiul de a-și contura mai întâi personajele și abia apoi țese povestea care le leagă. Iar povestea este cu atât mai nemapomenită cu cât reflectă realități imediate, pe care tindem să le ignorăm în goana noastră de a ne depăși fiecare perioadă din propriile vieți. Ardem secvențe, ratăm sclipiri și zâmbete, doar pentru că vrem să …treacă Timpul. Care nu este deloc un moș simpatic apărut de nicăieri pentru a cere un pahar cu apă…

În egală măsură, scriitorul Iulian Tănase, autorul în fapt al textului piesei, m-a fascinat pentru că scrie pe gustul meu și pentru că are și un simț fin al umorului. Mărturisirile lui de pe aceeași scenă amintesc de faptul că a scrie trebuie să vină ca un act firesc, izvorât din fărâme ale existenței, trecute printr-un filtru decent al metaforei. Și că pentru a ajunge la sufletele oamenilor, trebuie să scrii în așa fel încât să-i faci să se regăsească într-un crâmpei al poveștii.

Mi-a luat ceva vreme, dar am găsit și o parte din fondul muzical, cum nu se poate mai potrivit pentru mesajul piesei:

Dacă mi-a plăcut? Enorm!

Dacă aș mai vrea să văd și alte realizări ale Lightwave Theatre? Cu nerăbdare. Sunt curioasă cum se „simt” celalalte două piese din portofoliul tinerei trupe de teatru din București,  „ Reflection” și „Iubitafizica”.

Mulțumesc, draga mea Simona și Concerte Bacău Fabrica de Evenimente, pentru invitație și pentru o experiență unică!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 29, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Curățenie de primăvară la Colina

Orice om care se respectă, își păstrează curat locul în care trăiește. Că e casă, că e bloc, că e curte, în mod normal, a face și a păstra curățenia ține de o educație primită de la începuturi, dar și de respectul față de sine și față de ceilalți. Am zis „în mod normal”, deși se pare că de câțiva ani buni încoace, normalitatea este cu totul alta. Uităm că nu locuim doar între patru pereți, ci că și tot ce ne înconjoară este tot „locuința” noastră. Înecăm natura asta cu toate resturile existenței noastre. Aruncăm ce nu ne mai trebuie cu atâta ușurință, fără să ne întrebăm unde se depozitează atâtea gunoaie? Cât de mare e pământul ăsta cât să încapă toate undeva într0un colț?

Realitatea crudă este că tot ce aruncăm uneori iresponsabil se va întoarce împotriva noastră la un moment dat. Toate acțiunile și activitățile de conștientizare și de  încurajare par nesemnificative, raportate la cantitatea de nesimțire și inconștiență pe metru pătrat.

Până la urmă, tot în inițiativele mici și dese, în cadru restrâns au rămas o soluție. Fără așteptări și reproșuri, poate doar cu speranța că simplul exemplu va fi urmat la un moment dat.

Colinarii au lansat un apel:

Vineri, 24.03, intenționăm să igienizam cartierul și valea unde se joacă de obicei copiii noștri. Am rugămintea să participăm în număr cât mai mare și să implicăm și copiii în această activitate. Propun să strângem o sumă modică pentru a fideliza copiii cu câte o felie de pizza. Daca are cineva posibilitatea să prepare în casă o prajitură, este bine-venită. După ce terminăm această activitate, vom face un foc de tabăra din brazii adunați după Crăciun. Vă asteptăm în număr cât mai mare.

Ei bine, nu au fost „în număr cât mai mare”, ci doar așa cum ne-am obișnuit. De fapt, una dintre părerile „avizate” ale unei gospodine la una din ultimele curățenii în cartier a fost că „de aia plătește taxa de salubritate, ca să i se facă curățenie”. Mă rog, o lăsăm în pace, că și așa nu apare prea des în zonă.

Am fost însărcinată să mobilizez copiii. I-am făcut cerc și le-am explicat ce urmează să facem și ce nu. Unele glasuri protestau, altele ezitau, așa că a trebuit să scot asul din mânecă. De data aceasta, cuvântul magic a fost „PIZZA”, așa că s-au învoit cât ai rosti cele patru sunete.

La ora stabilită, fatalitate! Primăvara și-a râs puțin de planul nostru, așa că a trimis o ploicică. Mi-am aimaginat ca planul a căzut și de data asta (mai avusesem o tentativă cu câteva săptămâni înainte). Copiii, însă, s-au adunat la ora stabilită la foișor. A mai durat puțin până au venit sacii și mănușile. Surpriza cea mare a fost că, încântați de planul nostru, câțiva copii de la Școala Măgura s-au decis să ne ajute. Și ne-am trezit cu microbuzul care îi duce la școală, alături de doi profesori inimoși. Am împărțit sacii, mănușile, am fpcut grupele și a început distracția. Curat distracție, având în vedere chicoleala, alergătura, jocurile, întrecerile și toate celelalte. Toate picăturile de ploaie nu i-au oprit să bată valea și să strângă toate hârtiile, ambalajele, șosetele, obiectele de lenjerie intimă, scutecele, cutiile, sticlele și celelalte resturi aruncate de cetățeni „responsabili”/indiferenți.

Această prezentare necesită JavaScript.

Harnici, nu?

Viceprimarul comunei Măgura le-a adus câte ceva dulce, ca să meargă treaba mai bine.

Cei mari au terminat repede și au plecat acasă obosiți și pouați.

Cei mici – de la Colina – au trecut la runda a doua. La final, i-au așteptat prăjituri făcute de două mămici care au vrut să susțină cauza. Și, evident, a urmat și pizza, la ceas de seară. Mare bucurie pe chipurile lor!

Mulțumim celor care ni s-au alăturat fizic la această activitate. Mai ales, le mulțumim copiilor de la Școala Măgura pentru surpriza frumoasă!

Mulțumim și pentru bunătățile dulci făcute special cu această ocazie de mămicile harnice. Mulțumim și pentru mănușile de unică folosință furnizate de o altă mămică. Să nu uităm de fotograful șef, care a uitat de starea de convalescență și a vegheat cu vigilență mișcările „de sus”. Și, evident, pentru sponsorii care au făcut posibilă bucuria copiilor cu câte o felie de pizza.

Colina, over and out!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 26, 2017 în Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , ,

Lecția despre bunătate

Lecția despre bunătate

Într-un context în care cei din învățământ sunt (de obicei) blamați pentru lipsa de educație (sic!) a copiilor, de lecții anoste și fără folos, de teme și alte „abuzuri” asupra bieților copii, unii își văd mai departe de treaba lor într-o luptă cu un sistem defect, într-o societate din ce în ce mai defectă.

Doamna face treabă „ca la carte”, se ocupă de tot felul de opreții și probleme, de lectură și interpretări de text la nivelul de înțelegere al Delfinilor. Dar uneori, trebuie să mai lași cartea deoparte și să te uiți în jurul tău, să mai înveți și altfel. De aceea, doamna adesea strecoară și câteva lecții despre bun-simț, despre iubire, despre respect. Zilele astea, lecția a fost despre generozitate. Nu că ar fi o lecție nouă pentru delfini sau… „circumstanțială”. Nu este vorba de nicio sărbătoare, de nicio ocazie specială pentru a dărui ceva cuiva. Pur și simplu doamna s-a așezat la sfat cu tinerii Delfini și au ajuns la concluzia că unii au ceva mai puțin în viața asta și că este frumos, este bine, este reconfortant din punct de vedere emoțional să te mai gândești și la ceilalți, mai mult decât la tine.

Copiii (cu sprijinul necondiționat al părinților) au strâns 220 de lei. S-au gândit că ar putea fi de folos cuiva acești bănuți. Și dacă tot m-au întrebat, am găsit și destinatarii: Monica și familia ei care numără nici mai mult, nici mai puțin de 11 copii. Înainte de a sări careva cu aruncatul pietrei, am să spun că aici nu analizăm de ce are 11 copii, ce a fost în capul femeii sau alte discuții care nu ne privesc. Par oameni muncitori, căsuța și gospodăria arată îngrijite și curate, copiii cei mari merg la școală, sunt la fel de îngrijiți.

Am sunat-o, ca de obicei, să o întreb ce să-i aduc, de ce are nevoie urgentă (pentru că îmi imaginez că la 11 copii (dintre care ultimii, gemenii, au doar 3 luni) este mereu nevoie de ceva. A răspuns la fel ca de fiecare dată: „Ce vreți dumneavoastră”. S-a bucurat mereu de ceea ce a primit, fără să ceară niciodată nimic anume. Așa că am decis că ar fi bine să cumpărăm ceva de-ale gurii. Cu Delfinul casei în frunte, ne-am dus la supermarket și am pus în coș ce am crezut.

davdav

La final, bonul a arătat aproape suma pe care au strâns-o delfinii:

dav

Am mai adăugat și noi câte ceva, ca să nu ne lăsăm mai prejos.

Delfinii au primit mulțumiri pentru gestul lor frumos. Au făcut o faptă bună și pentru asta se pot simți mândri de ei înșiși.

 
4 comentarii

Scris de pe Martie 14, 2017 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

E ziua ta, mămico!

Și mi-a dat în dar inima lui. Sau eu i-am dat-o pe a mea. Nu mai știu cum stau lucrurile. Cert este că pentru mine, 8 martie este o zi strâns legată de două persoane importante din viața mea. Mă gândesc la mama mea și la fotografiile făcute la școală cu ocazia zilei de 8 Martie, cu celebrul ghiocel și mesajul standard care să bucure inimile mamelor noastre. De aceea, am sunat-o dis-de-dimineață să-i cânt, de dragul vremurilor trecute. M-am bucurat să o aud râzând și că se simte iubită.

Și apoi mă gândesc la copilul meu datorită căruia simt bucuria de a fi mamă în fiezare zi, chiar și în momentele când urlu că nu mai pot. De fapt, mai pot și el știe asta! 🙂

Dincolo de fastul acestei zile, de speculațiile politice sau comerciale, de interesele personale sau de un anumit „trend” al ultimilor ani, vreau să o văd așa cum trebuie să fie de fapt: un moment de bucurie, când gândurile tuturor ar trebui să se întoarcă spre cea al cărei chip l-ai văzut prima dată, cea a cărei voce te-a liniștit și te-a alinat, cea care ți-a purtat mereu de grijă și încă o mai face.

“Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă… până se ajunge la o singură mamă, una imensă…” (Marin Sorescu – Iona)

Astăzi m-am gândit și la alte mame… 😉 Pentru mamele bune și frumoase de la Colina, am de transmis un mesaj important: La mulți ani, direct de la sursă!

Mulțumesc complicilor mei, știu ei cine!

 
5 comentarii

Scris de pe Martie 8, 2017 în Despre viață, Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , ,

9

Astăzi este despre mine! Este despre un 9 care cred că este norocos. Sau cel puțin așa mi s-a arătat până acum, dacă e să ne luăm după norocul pe care îl au sau îl atrag oamenii, ori dacă e să credem în puterea pe care o au numerele în viețile noastre. Un 9 pe care îl aleg, conștient sau nu, să mă reprezinte, deși pare să mă fi ales el pe mine.

Mi-am dorit o zi altfel. Fără alt motiv decât acela că fiecare zi de naștere trebuie să fie specială. Și ALTFEL a și fost! De la prima secundă a zilei și până la finalul ei. Mi-am dorit să o petrec într-o atmosferă…spirituală, nu pentru că mi-aș fi descoperit vreo evlavie nemaipomenită, ci pentru că așa i-am promis sufletului că îi potolesc setea de liniște. Am adunat oameni frumoși care să-mi fie alături, iar pentru mine a fost suficient. Mi-am văzut casa plină și vreau să cred că ăsta este semn bun.

Prietenii m-au surprins, m-au bucurat și m-au făcut să cred că am un loc important în viețile lor. Am primit zeci de mesaje. M-am bucurat și pentru cele de complezență, căci omul și-a făcut timp câteva secunde să tasteze un „La mulți ani”, fără să ignore diverse notificări în rețelele de socializare. M-am oprit însă mai mult asupra mesajelor care au vrut neapărat să spună ceva. Și mi-au spus că trebuie să fi făcut ceva bun pe lumea asta, de se îndreaptă gândurile lor frumoase spre mine! Oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme și-au amintit de lucrurile care îi leagă de prezența mea în viața lor. Și apoi oameni pentru care, se pare, că am făcut mai mult decât să le predau o lecție sau să îi pregătesc pentru un examen! Am savurat fiecare urare și fiecare mulțumire, pe care o păstrez într-un colț de suflet pentru momentele când simt un soi de deznădejde. Și pentru că azi este despre mine, am să le las aici, amintire, ca să mă hrănesc cu urările lor când îmi vine să renunț:

„Vreau să vă urez un sincer La Mulți Ani frumoși și multă sănătate alături de familia dumneavoastră frumoasă, vă mulțumesc pentru tot și să aveți ani frumoși și minunați de acum încolo, fiindcă îi meritați din plin!”

„La mulți ani! Vă doresc tot binele din lume! Să știți că mă mândresc enorm cu dumneavoastră în continuare, chiar am vorbit și în facultate cu unii profesori despre dumneavoastră! ❤️❤️❤️❤️ Mi-ați marcat viața! ❤️ Sunteti o persoana minunată, vă pup și îmi este dor de dumneavoastră ! Vă doresc o zi frumoasă! 💋💋💋💋

„La mulți ani !!! 💋🍩🎉🎁🎊 Doamna profesoară, să știți că vă doresc tot ce este mai frumos și mai bun. Îmi lipsesc orele pe care le petreceam cu dumneavoastră la liceu, fie că erau ele ore de curs sau de pregătire pentru examen. Pentru mine reprezentați în continuare un cadru didactic care și-a dat tot interesul și a încercat să ne inspire ceva în procesul maturizării. Vă pup cu drag 💋😍

„La mulâi ani, doamna dirigintă!! Vă doresc multă sănătate, fericire și iubire, iar tot ce vă doriți, să vi se îndeplinească. Să știți că sunteți o persoană greu de uitat prin felul dumneavoastră de a fi… Îmi pare rău că nu am fost din clasa a 9-a aici … ar fi fost frumos, dar chiar și așa, acești (aproape) doi ani au fost cei mai frumoși ani din cei (aproape) 12 ani de școală… vă mulțumesc că mi-ați acordat atenția dumneavoastră,  că m-ați ascultat și m-ați sfătuit când am avut nevoie. Vă rămân recunoscătoare pentru tot. Să știți că: YOU ARE SPECIAL FOR ME AND I WON’T FORGET YOOOOUU🤗🤗🤗

„ Vreau să vă urez la mulți, mulți ani! Să aveti parte doar de bucurii, sănătate multă și sănătate familiei dumneavoastră, bineînțeles ! Imi pare rău că v-am dezamăgit în unele privințe sau că sfaturile pe care mi le-ați oferit cu toată căldura nu le-am luat în considerare. Am ajuns fix la cuvintele dumneavoastră, pentru că știți ce vorbiți și m-am învățat minte ca altă dată să ascult. Vă consider ca o mamă pentru mine și știu că vreți să mă ajutați mereu. Îmi cer iertare pentru tot și pentru momentele mele de naivitate. Vă mulțumesc mult și să trăiți înca 82828822828 de ani, pentru că merită ca o persoană ca dumneavoastră să fie cadrul didactic !”

„Cu ocazia zilei de naștere, doresc să vă urez din toată inima la mulți ani .. Să aveți parte de multa fericire și să vi se îndeplinească toate dorințele. Vă mulțumesc pentru lucrurile frumoase pe care le-am învățat de la dumneavoastră!! De asemenea, vă mulțumesc pentru toate sfaturile pe care mi le-ați dat și pentru că mereu m-ați ascultat când am avut o problemă!! Sunteți cea mai bună dirigintă!!; Să aveți o zi frumoasă că dumneavoastră❤❤❤Vă iubesc și  vă pup”

„La mulți ani, doamna dirigintă! 😗 Sunteți un om minunat de la care am avut foarte mult de învățat și mereu pentru mine, oriunde aș fi, dumneavoastră sunteți „diriga”. Să aveți o zi minunată alături de cei dragi! 💋💋❤

Dacă am avut o aniversare frumoasă? Hm… Am avut o aniversare plină. Și am trăit-o din plin. Cu bucurii și, pe alocuri, cu lacrimi de bucurie! De aceea, am mulțumit fiecăruia în parte.

Și astăzi ai fost tot în sufletul meu, bunicule drag! De ziua noastră! Ca întotdeauna.

 

 
16 comentarii

Scris de pe Februarie 9, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice