RSS

Arhive pe etichete: despre profesori

La…revedere

Am întâlnit-o pe stradă întâmplător. Slăbită și cu câteva urme săpate adânc de timpul neiertător. Cu toate astea, îi distingi clar trăsăturile atât de familiare, care nu s-au estompat în cei peste 30 de ani de când am văzut-o prima oară. Elegantă, cu un sacou purtat pe umeri și cu o hârtie în mână, ne striga pe fiecare dintre cei care aveam să-i fim elevi patru ani de zile.

scoala 15

Bună ziua, fetiță! Un zâmbet larg i se desena pe chip în timp ce mintea ei derula, probabil, generații întregi de copii pe care i-a pregătit pentru viață. Mi-a rostit numele fără ezitare și mi-a strâns mâna cu un soi de familiaritate ce mi-a adus fiori.
Era atât de încântată că mi-am adus aminte de ea! Cum aș fi putut să o uit? Ea mi-a pus stiloul cel auriu în mână, cu ea am învățat primele semne, litere, calcule, de la ea am prins drag de școală. I-am cerut numărul de telefon, cu promisiunea că o voi invita într-o zi la o cafea.
Dar suntem atât de ușor de păcălit de minunatul Timp! Cu iluzia că mai e vreme, că „azi nu, dar mâine sigur”, trecem prin viață cu repeziciune și lăsăm în urmă lucruri, oameni, promisiuni. Am dat peste articolul Cristinei Lincu despre felul în care tot el, Timpul, ne dă câte o palmă, după ce ne-a amețit cu ritmul infernal al trecerii sale. Ideea că s-ar putea să nu mai am ocazia să o văd și să-i mulțumesc, m-a scuturat puțin. Și totuși am amânat… Din inerție, din dorința de a face mai mult decât o întâlnire la o cafea sau poate din falsa iluzie că „mai e timp”.

Uneori faci planuri cu multă vreme înainte și, deși pregătești totul în detaliu, constați că tot nu ies lucrurile așa cum ai fi vrut. De aceea, de data asta nu am organizat nimic! Am pus mâna pe telefon și am găsit oameni frumoși cu aceleași …melancolii ca mine.

Doamna mea învățătoare! Și-a păstrat aceeași atitudine a dascălului care împarte celor din jur din înțelepciunea sa și a altora. Citează și acum din memorie, la cei aproape 80 de ani, găsește câte o vorbă care să se potrivească momentului. Am avut impresia că îi era dor să-și exerseze calitățile de dascăl. Ne-a scris fiecăruia dintre cei de față câte o vorbă, aleasă cu mare grijă, pe câte o felicitare.

Un citat din Agatha? Să fie coincidență? 🙂

Copleșită de emoții (reale!) nu se oprea din a ne mulțumi că ne-am adus aminte de „bătrâna noastră învățătoare” și că i-am adresat cuvinte atât de frumoase despre ce înseamnă ea pentru noi. Nu și-a pierdut prestanța și eleganța, doar că greutățile unei vieți dureroase au mai ciobit din ele…Și lacrimi i se rostogolesc pe obraz de câte ori vine vorba despre asta…Întocmai cum se întâmpla bunicii mele acum…atât de mulți ani, când i-am recitat lângă patul de spital Mama, de George Coșbuc, poezie aleasă de doamna mea învățătoare pentru o serbare.

M-am bucurat să o găsesc și să o invit la aceeași masă și pe doamna dirigintă din clasele de gimnaziu. Cred că a fost prima femeie puternică și hotărâtă cu care am intrat în contact. Sunt sigură că multe dintre reacțiile și replicile mele ca profesor sunt modelate după exemplul ei. Foarte ciudat cum Timpul nu a marcat-o foarte mult. Poate doar ridurile sunt ușor mai adânci. Aceeași vioiciune, aceleași replici semi-tăioase, dar pline de umor. Mi-a arătat că poți fi încă plin de viață la 76 de ani și că indiferent ce ți se întâmplă, trebuie să ții minte că lucrurile pot ieși cum vrei!

scoala 15 2

Nu puteam să uit de doamna mea profesoară de română din gimnaziu! Nu știu dacă am apucat să-i mulțumesc vreodată și ei pentru ceea ce m-a învățat. Pentru că atunci când a intrat in viața mea, în clasa a șasea, am știu ce vreau să fac atunci când „voi fi mare”! Pentru că ne-a învățat să gândim, nu să reproducem, să citim, să căutăm, să nu ne fie teamă să ne exprimăm. Pentru că a fost un dascăl model din toate punctele de vedere! Și pentru că atunci când am avut nevoie de ajutor ca să învăț pentru a intra la facultate, nu a ezitat să o facă!

Și-au amintit nume, locul fiecăruia în bancă, năzdrăvănii… Am vorbit despre colegi și ceilalți profesori, despre vremea când eram „domnița Ruxandra”, am depănat amintiri.

intalnire 3.jpg

Aș fi vrut tare mult să-l revăd pe domnul meu profesor de sport din școala generală! Sper din suflet că este sănătos!  Mi-ar fi plăcut să-i mai pot mulțumi o dată pentru felul în care m-a învățat că mișcarea este esențială pentru sănătatea minții și a trupului!

Trei dascăli, trei elevi recunoscători. Mă bucur mult că am avut ocazia să pun la cale revederea! Chiar și așa, total pe nepusă masă și informal, la 24 de ani de când am terminat clasa a VIII-a.

Unii spun că exagerez cu dorințele astea siropoase. Alții evită să participe la astfel de întâlniri (nu am să înțeleg niciodată de ce!). Eu am avut noroc de colega mea de bancă. Loredana nu a spus niciodată „nu”, de câte ori am avut o idee. M-a susținut, și-a schimbat programul după toanele mele, a venit într-un suflet și cu suflet! M-a înțeles pentru că noi două avem multe lucruri în comun.

Miroase a toamnă… Se aud guguștiucii întocmai ca pe vremuri, pe străduța școlii mele. M-am întors pentru câteva momente în timp. Și m-am bucurat de amintiri și de oameni frumoși.

Mulțumesc!

Anunțuri
 
12 comentarii

Scris de pe Septembrie 17, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

#elevicucarenemândrim

#elevicucarenemândrim

Postarea aceasta este despre ei! Poate și puțin despre mândria mea nemărginită astăzi, la aflarea unor rezultate la examenul lor cel mai important.

Ni se pun în mână destinele unor copii. Unii sunt vulnerabili, alții ambițioși. Pe unii îi poți modela ușor după principii și valori general umane, în timp ce alții sunt nărăvași, refractari la tot ceea ce înseamnă părere venită de la un adult. Adesea este o luptă ”care pe care” din care ar trebui să iasă numai învingători. Iar despre elevii mei de clasa a XII-a pot spune astăzi că sunt niște învingători!

Este foarte greu să lupți cu mentalitățile! Doar pentru că sunt la un liceu cu program sportiv, elevii mei au fost adesea ironizați sau subestimați. Cei mai mulți nu au fost foarte afectați, însă o parte s-au revoltat. Și asta pentru că eforturile lor sunt duble față de ale unor colegi de la alte licee. Ei trebuie să-și împartă mereu timpul între a învăța și a face sport de performanță. Trebuie să recupereze materia între două antrenamente dificile sau între cantonamente care îi epuizează. Cu toate acestea, au ținut pasul mai mult decât onorabil. O dovedesc și mediile foarte bune de la finalul clasei a XII-a. Iar bacalaureatul nu este decât este un test pentru ei, în acest sens.

Este foarte greu să lupți și cu un sistem construit anapoda. Nu există o programă diferențiată pentru cei de la liceele cu program sportiv, deși ei au, evident, un alt orar  decât cel obișuit. Trei ore de română pe săptămână, o oră de istorie și una de geografie – materiile lor de examen. O fi suficient? Nouă nu ni se pare. De precizat că nu dau teze la istorie și geografie, ci la biologie și un obiect de specialitate, dar care NU se află între opțiunile lor de examen.

Este foarte greu să lupți cu ceea ce este în sufletul lor! Depresiile sapă adânc în inima celor ai căror părinți sunt plecați în străinătate de prea mult timp. Sau în sufletul celor care se știu și se simt diferiți de ceilalți și, prin urmare, sunt inadaptați. Unii își câștigă deja existența în domeniul sportiv. Ce ai alege între a merge la școală și a merge la antrenamente și competiții care îți aduc un venit, oricât de mic ar fi el? Alții se luptă cu ei înșiși și cu lumea din jur, singuri (a se citi ”orfani”!), fără să înțeleagă ce fel de Dumnezeu i-a lăsat fără un sprijin pe lume. Le repeți că viața este un dar și că numai noi înșine o putem face frumoasă și împlinită. Și în timp ce le spui asta privindu-le ochii triști, îți dai seama că nu este suficient! Și te simți cu mâinile legate, neputincios. Sunt prea puține lucruri pe care le poți face pentru ei, dincolo de datoria (morală) de dascăl…

Dar tocmai aceștia au răzbit primii! Au obținut medii peste 8 și aceasta a devenit una dintre marile bucurii ale vieții pentru ei! Azi am făcut ”slalom” printre apelurile telefonice. Închideam unora, răspundeam altora! I-am auzit chiuind de fericire, țopăind și râzând (sau chiar plângând). Și m-am bucurat alături de ei!

Da, sunt mândră de elevii mei de la Liceul cu Program Sportiv Bacău! Sunt mândră că și-au învins temerile, că au știut să se mobilizeze și că au dat la o parte toate obstacolele de care se tot împiedicau.

12 A LPS Bacău

Astăzi nu mai este vorba despre rezultate dezastruoase la examenul de bacalaureat! Ci despre niște copii frumoși care au reușit să facă pasul cel mare!

 

 

 

 
4 comentarii

Scris de pe Iulie 5, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , ,

„Huo, profesorilor!”

E deja o replică foarte prezentă, mai ales în preajma examenelor sau când e vorba despre vreo mărire de salariu pentru această categorie, Doamne ferește!

Profesorii? Niște inutili! Niște incapabili și incompetenți care nu reușesc să completeze deloc (pardon, să o construiască de la zero, mai exact!) educația pruncului tău! Nu fac decât să stea degeaba 4 (patru) ore pe zi, cu trei luni de vacanță (cel puțin!!!) și cu timp berechet de făcut meditații pe bani grei. Adică evaziune fiscală, mai pe înțelesul tuturor!

Stimată cucoană,

Țin să încep prin a-ți dezvălui din dedesubturile vieții de profesor. Cunosc eu însămi vreo 4 (patru) exemplare total incompatibile cu „meseria” asta. Sunt oameni cu care sunt nevoită să-mi împart activitatea educativă. Spun „să împart” întrucât consider că pruncul dumitale nu se va face om doar cu porcăriile de comentarii pe care trebuie să i le vâr pe gât eu. Mai sunt și alte elemente din școală, de la laborantă, bibliotecară, profa de desen sau părintele care predă religie (ăsta e rost de alt subiect „fierbinte”, cu altă ocazie) de la care el are de învățat. De aceea, consider că fiecare dintre cei enumerați trebuie să aibă o conduită morală și profesională în concordanță cu menirea lor. Dar nu! Despre ăștia 4 nu am nimic bun a spune, și crede-mă, am încercat de nenumărate ori să văd circumstanțele atenuante. Dacă sistemul a considerat că locul lor este la catedră…cine sunt eu să îl contrazic! Exemple din astea să tot fie peste tot. Nu stau să le caut sau să le număr, sper doar să nu mai dau peste ele.

Dar, stimată duduie-cu-gura-mare-și-degetul-arătător-întins-spre-tagma-profesoricească, mai cunosc niște oameni. Tot unde lucrez. Cu aceleași greutăți ca toată lumea și în aceleași condiții, poate nu așa de călduroase ca biroul dumitale tot din sectorul bugetar. Și față de aceștia, am un mare respect. Una dintre colegele astea de care zic este mai mult decât implicată. Împinge la piatra lui Sisif cot la cot cu alții, la fel de conștiincioși. Dacă face pregătire? Face! Dar înainte de cea de acasă, prestează două ore pe săptămână GRATIS, la școală, pentru cei care au de dat examene. Dacă are și copii de la clasă? Are! Și nu pentru că ar vrea să încalce vreo „deontologie profesională”, pentru că nu i-a chemat ea. Considerentul a fost alegerea liberă a majorului:„ dumneavoastră știți mai bine ce goluri am!”.  Ai idee cum e la o pregătire de două ore? Când stai și buchisești fiecare capitol ca să fie ușor de înțeles pentru candidat sau candidați (maxim doi în grupă!)? Hai să-ți spun eu, stimată, ce a făcut colega asta a mea cu o parte din banii ăia nenorociți de la pregătire:

  • a dat, fără să clipească, celor trei elevi din Republica Moldova, rămași fără banii de bursă și fără șanse prea mari de a primi „de dincolo”.
  • tot lor le-a plătit niște analize medicale fără de care cei trei nu puteau să activeze la echipa de fotbal la care se înscriseseră.
  • împreună cu alți colegi, le-a plătit mesele pe timpul unei vacanțe, când cantina nu era funcțională, iar ei nu ar fi avut unde să mănânce în altă parte.

Copiii nu au aflat asta niciodată, explicația a fost că „școala” le-a întins o mână de ajutor, și asta pentru a nu le încălca mândria.

Exemple aș mai avea, dar sunt sigură, stimată, că nu asta vrei să auzi de la mine. Știu sigur că vei da din gură în continuare despre profesorii corupți, șpăgari și, mai ales evazioniști. Pentru că nimic nu te va convinge că nu suntem o gloată, ci că, la fel ca în toate domeniile, inclusiv în cel în care lucrezi, există oameni și oameni. Unii calcă în străchini și plătesc pentru asta. Alții calcă grav în ditamai oala și nu sunt prinși. Dar foare mulți își fac datoria, așa cum se pricep ei mai bine. Arătatul cu degetul nu se face la general, ci cu exemple concrete, cu argumente și, dacă este cazul, cu plângeri semnate cu numele clar pentru a putea fi remediate.

Dacă aș ști că am cu cine, te-aș invita la orele mele timp de o săptămână întreagă sau cât îți poftește inima. Poți să observi cu ochiul liber tot ce e de observat, poți să consulți și cele patru dosare grele pe care le tot completez de la 1 septembrie. Poți să vezi și ce manuale nenorocite ni se dau și cât de greu e să-i aduci pe unii copii la școală și să-i și ții acolo. Uite, îți arăt și teancurile de caiete pe care le-am luat de corectat (la clasele de liceu), ca să descopăr dacă scrisul prescurtat de pe FB a devenit oficial și în caietele lor. Ba chiar îți dau voie să dai niște chestionare anonime elevilor mei ca să te convingi singură de ceea ce se întâmplă dincolo de poarta școlii.

Ba, dacă stau bine și mă gândesc, mai curând aș vrea să facem schimb! Că dacă e tot așa de simplu să fii profesor, mă mir că nu se înghesuie toată lumea să ne ia locul! Ăia de or fi plecat din sistem, deși erau extrem de capabili, or fi făcut mofturi.

Ah, am uitat să te întreb, stimată, când tu îți duci pruncul la meditație zâmbind languros doamnei, o întrebi și de evaziunea fiscală? Sau te bucuri că ai reușit să te dai bine pe lângă ea, sa-i fie pruncului bine la școală?

NOTĂ: În realitate, stimata nu merită atâta atenție. Nu a făcut o remarcă la adresa mea în mod direct, ci a aruncat o replică așa…între scuipatul a două semințe. Iar eu m-am descarcat aici, pentru că așa am simțit. Este foarte ușor să-ți dai cu părerea când…„nimic nu ai a spune”

 

 
10 comentarii

Scris de pe Aprilie 9, 2017 în Păreri

 

Etichete: , , ,

Bac 2016 sau Teleportarea în Absurdistan!

Această postare reflectă o frustrare a unui dascăl învins de vremurile moderne. De aceea, pe alocuri (?!) poate fi considerată malițioasă! A se servi cu un duș rece sau a nu se servi deloc! Poate provoca indigestii severe!

Timpul trece și odată cu el se duc naibii toate lucrurile pe care le credeam clare și certe în lumea asta, tot ce era considerat odată a fi valoros. Pe vremurile acelea, era clar: elevul trebuie să învețe, indiferent de absurditatea profesorului sau de greutatea materiei. Legea era lege, nu se discuta, nimeni nu sărea să facă o petiție ca să susțină o anomalie. Examenele erau o treabă serioasă și erau privite ca atare.

Am așteptat cu sufletul la gură subiectele de la proba de Limba și literatura română de anul acesta, pentru că am avut o generație pentru care am stabilit un motto apăsător: „si dă-i si luptă, și luptă și dă-i!”. E drept, mai mult eu decât ei, dar, ce să-i faci? Când valoarea ta ca profesor se vede exclusiv după rezultatele de la bac, în tandem cu profa de istorie și cea de geografie, faci pe dracu’-n patru să dai bine la „dosar”. Că doar nu pentru prea-binele elevilor am luptat (mai ales) în ultimul an, ci pentru consolidarea imaginii dascălului care-și face bine treaba. Mă tot întreb, ăștialalți de predau alte obiecte care nu sunt „de bac”, cum sunt măsurați la final? După mediile de 10(zece) din catalog la obiecte la care uneori nu apar nici elevii, nici profesorii?

Nu știu dacă activitatea mea poate fi trecută la „așa da” sau la „așa nu”. Știu însă că m-am străduit. Cu elevi care au intrat la liceu având nota 3 la Evaluarea Națională și media 8 de admitere (trăiască mediile din clasele 5-8 și probele eliminatorii de la liceele vocaționale!). Cu elevi care nu vorbesc bine românește (pentru că în familie se vorbește altceva). Cu elevi care fac naveta zeci de kilometri pe frig, pe ploaie, pe ninsoare și care, adesea, nu au ce mânca. Sau cu elevi care au avut totul pe tavă și pe care părinții nu au reușit să-i învețe că pentru a obține ceva în viață, trebuie să muncești! Ori cu elevi extrem de buni ca sportivi (campioni!), dar care au petrecut mai bine de jumătate de an prin cantonamente sau prin competiții naționale și internaționale.

Însă, până la urmă, treaba unui profesor nu este să se plângă! Căci are opțiuni, aruncate în față de opinia publică: „dacă nu-ți convine, n-ai decât să pleci în străinătate”, „de ce te-ai făcut profesor?”, „de ce nu te-ai făcut și tu profesor de…muzică/desen/dansuri etc.”. Deci nu m-am plâns. Da, am mai vociferat prin ședințe sau pe la întâlniri nonformale, nici acum nu prea știu exact de ce. Poate pentru că mi se pare corect să se înțeleagă unele lucruri:

1. Examenul de bacalaureat NU înseamnă trei obiecte: română, istorie, geografie! Înseamnă că elevul ăla a parcurs 4 ani de școală, timp în care și-a format:

a) o cultură generală

b) o gândire critică

c) niște deprinderi și abilități

d) o opinie despre anumite aspecte ale existenței, opinie pe care și-o poate susține cu argumente pertinente.

2. Examenul de bacalaureat are nevoie de trei actori importanți: elevul, profesorul și părintele. În ce ordine doriți. Dacă oricare din aceștia nu-și face partea de treabă, s-a dus naibii tot!

3. A greși este omenește. Asta nu înseamnă că nu trebuie să-ți asumi consecințele acestei greșei. Să accepți că ți-a fost capul în altă parte și că nu e nimeni altcineva vinovat.

Și acum să revin la subiectele de anul acesta și noile scandaluri create în jurul lor (nu pentru a susține un punct de vedere pertinent, ci pentru a divaga și de a zăpăci privitorii de pe margine).

Profil real, subiectul al III-lea: un eseu despre viziunea despre lume şi viaţă într-un roman interbelic studiat.
În esență, ai avut 5 (cinci!) romane de toate, dintre are 4 erau interbelice și unul postbelic. Nu 10, nu 50! Doar 5! (Cică și alea, prea multe!) Cât de greu e să ții minte că unul dintre ele, respectiv cel al lui Marin Preda, este singurul roman postbelic! Pe care l-ai făcut anul acesta! Și la comentariul căruia trebuia să apară neapărat trăsături ale acestui tip de roman! Ce confuzie puteai să faci? Că acțiunea se desfășoară în perioada interbelică? Dă-mi voie să te anunț că nu ai înțeles nimic atunci. Fie ai învățat pe de rost ceva ce nu ai înțeles, fie a fost singura operă pe care ai învățat-o. Și acum faci petiție ca să ce? Să schimbăm toată istoria literaturii române pentru că tu ai „înțeles greșit”! Iar dacă mă uit la felul în care ți-ai argumentat petiția, îmi dau seama că sunt mai multe lucruri pe care le-ai înțeles greșit de-a lungul timpului!

Profil uman, subiectul al III-lea: un eseu despre particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un roman psihologic studiat.

Profil uman? Asta înseamnă că lectura trebuia să fie una dintre preocupările tale. În plus, ai avut o oră în plus în programa școlară, numai bine să-ți fixezi niște concepte operaționale, niște noțiuni de teorie literară. Când ai învățat „comentariul” minunatelor romane, ai învățat specificul lor. Trebuia să știi că romanul psihologic trebuie să urmărească un conflict interior al personajului principal, că de aceea are forma unei confesiuni, adică arată ca un jurnal, prin urmare, perspectiva este subiectivă, adică evenimentele sunt narate la persoana I singular. Trebuia să mai știi că predomină monologul interior și că romanul va urmări o experiență, pe baza introspecției și a retrosecției. Numai un roman modern are aceste trăsături, adică acela al lui Camil Petrescu. Nu era prea greu de reținut, nu? Facem o petiție, mai bine! Poate-l exhumăm pe Rebreanu să modifice pe ici, pe colo și să-l facem pe „Ion” roman psihologic.

bac 2

Aici nu mai este vorba despre un examen dificil! Anul acesta a fost unul dintre cele mai ușoare și mai generoase subiecte! Nu aveți nicio scuză! Este vorba despe ignoranță și superficialitate! Este vorba despre faptul că nu vă interesează să aprofundați și copiați modelul (prost) al generației noastre: „Lasă că merge și așa”. Ba bine că nu!

Să ne apucăm de învățat, zic! Iar dacă profesorii voștri nu v-au învățat ceea ce trebuie (fiți obiectivi!), faceți ceva în sensul acesta! Schimbați ceva! Însă, dacă v-au învățat, respectați-le munca și nu mai aruncați cu noroi, nu mai inventați petiții care să vă susțină ignoranța!

P.S. : Răsuflu ușurată: ai mei nu au încurcat romanele! Nu știu dacă e pentru că au învățat cu simț de răspundere sau au făcut o fixație de câte ori mi-au auzit vocea: „Ăsta e singurul roman postbelic! Să nu mi-l încurcați!”

Mda…

 
18 comentarii

Scris de pe Iulie 5, 2016 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , ,

Clasa I a trecut, temerile rămân

Mi se pare că a fi mamă a devenit o treabă din ce în ce mai grea, o misiune imposibilă de cele mai multe ori, mai ales când ai un băiat care își alege singur direcția spre a se dezvolta. Mă aflu adesea în dificultate când trebuie să iau o decizie în ceea ce privește educația lui, reacțiile mele sau sprijinul pe care ar trebui să i-l ofer. Și de cele mai multe ori simt că eșuez. Unde greșesc? Nu mi-e foarte clar, pentru că valorile lumii moderne au luat-o razna de tot. Îl vreau un copil cuminte, educat, ferit de vulgaritățile și de pericolele societății în care îl cresc? Normal! Mă străduiesc să calc potecile bătătorite de ai mei și să-l cresc cu bun-simț, priceput la cât mai multe lucruri  și atent la detalii. Poate că aici e problema. Poate că vremurile acelea au apus, iar la vremuri noi, se impun măsuri noi…Poate sunt prea „fixistă”, poate insist prea mult, poate pun deasupra nevoilor și abilităților lui o conduită morală expirată…Să-l las să evolueze liber? În ritmul lui? Fără limitări? De unde naiba știu cum o fi mai bine? Mai arunc câte un ochi în curtea altora, de încredere, să văd cum se mai descurcă și ei! 🙂

A mai trecut un an… Față de clasa pregătitoare, când încă exista stresul unui nou colectiv, al unei noi etape, al unui om nou la „cârma” educației sale, m-am trezit cu un copil a cărui personalitate a explodat. „Aproape 8 ani” înseamnă un copil cu alte „apucături”, unele mai distractive, altele mai îngrijorătoare:

-Mami, ce mâncăm azi? mă întreabă când exersăm (din nou!) spălatul pe mâini CU SĂPUN și cu simț de răspundere!
-Bătaie! îi răspund, în timp ce ne stropeam cu apa rece de la chiuvetă.
-A, da? Și ai pregătit-o deja?

Clasa I a fost…interesantă. Cu bune și cu rele, cu răbdări pierdute, cu supărări, cu lipsă de chef, cu multe „FeBe-uri”, cu teme, cu cărți citite, cu bucurii… Noroc de „Doamna” că mă mai scutură din când în când, cu pilde din experiența ei cu copiii. De câte ori simțeam că nu e ceva în ordine, mă liniștea și-mi spunea să am răbdare. Am avut încredere în „Doamna” și m-am bucurat de reușitele copilului meu:

Nici anul acesta „Doamna” nu a făcut ierarhizări! Nu a croit coronițe pentru „elită”, nu a lăsat să curgă lacrimi de frustrare pe obrajii copiilor și nici nu a dat ocazia părinților să se umfle în pene pe spinarea muncii copiilor lor. În schimb, „Doamna” i-a adunat în clasă, i-a luat pe rând pe fiecare, le-a înmânat diplome și a ținut un discurs individualizat în care a scos în evidență că fiecare copil a fost extraordinar în felul lui, a progresat în ritmul lui, a ieșit în evidență în felul lui. Apoi a citit fragmente din scrierile Delfinilor, sub ochii lor, care amestecau mândria și emoția. „Doamna” nu s-a sfiit nici să puncteze unde mai trebuie să lucreze fiecare și le-a urat „Vacanță plăcută”, nu înainte de a le da sfaturi pentru ceea ce au de făcut ca să continue să crească până în toamnă.

Cred că de aceea o și iubesc atât de mult copiii! Imediat după ce a terminat vorba dulce, fetele s-au repezit să o îmbrățișeze. Băieții sunt mai…timizi. 😀 Apoi toți i-au oferit flori bine-meritate! Flori care pentru ei înseamnă mulțumire pentru tot ce au făcut împreună! Pentru îngăduință, pentru prietenie, pentru bomboanele de ziua lor, pentru pizza pe care le-a cumpărat-o cu drag într-o zi oarecare…

A fost anul în care chiar Pințul a decis că EL este ce care trebuie să ofere aceste flori și nu m-a mai împins pe mine ca până acum.

Totuși, mai am unele gânduri care nu îmi dau pace. Încerc, însă, o terapie până la anul:

  • Nu mai citi cărți! Parentingul se simte.
  • Nu te mai gândi atât! O iei razna.
  • Nu mai face comparații! E inutil.
  • Relazează-te și trage aer în piept!

Între timp, îmi repet că am un copil minunat și sănătos și deștept și că are nevoie de o mamă întreagă la cap!

Vacanță plăcută! 

 
17 comentarii

Scris de pe Iulie 3, 2016 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Răspunsuri la „întrebări adresate profesorilor”

🙂

Din ciclul „A fi sau a nu fi…profesor”, am avut ocazia să dau peste un articol care adresa câteva întrebări pertinente dascălilor din România. Da, este clar că s-a pierdut interesul pentru calitatea educației, chiar dacă avem comisii peste comisii care, chipurile, încearcă să reglementeze acest lucru. Nenorocirea este că, din nou, totul se face generalizat și nu ținându-se cont de particularitățile școlilor, elevilor, profesorilor, societății în care trăim. Apoi, noi generalizăm, la rândul nostru și emitem păreri: profesorii despre elevi, elevii despre profesori, părinții despre profesori, profesorii despre societate și alte asemenea…combinații și permutări luate câte două. Am scris în câteva rânduri despre profesori și despre relațiile cu elevii sau cu părinții din perspectiva mea. Ba chiar am fost „catalogată” drept NEPOTRIVITĂ pentru această „meserie” pentru că nu am concepții „sănătoase” care să mă recomande în acest sens. Sper că această provocare să nu se soldeze cu noi acuzații la adresa autoarei acestui articol sau cu interpretarea eronată a cuvintelor și a ideilor prezentate aici.

Lumea asta e împărțită în Bine și Rău de la începuturile ei, iar această dihotomie se regăsește în tot ce formează existența noastră. „Arta” constă în (auto?)educarea fiecărui individ astfel încât să poată face distincție între cele două și să ALEAGĂ..

După acest principiu, există profesori buni și elevi buni, precum și profesori dezastruoși și elevi dezinteresați. Combinațiile acestor elemente au rezultate variabile:

  • profesori buni+elevi buni= performanță
  • profesori dezastruoși+ elevi buni= eșec în educație
  • profesori buni+elevi delăsători= eșec în educație
  • profesori dezastruoși+elevi delăsători= ratarea unei întregii nații

Desigur, este și aceasta o generalizare, întrucât apar variabile în context care pot influența rezultatul (părinți, societate, perioadă, condiții etc.), dar dacă m-aș apuca să dezvolt, aș transforma o simplă postare într-un roman-foileton sau o trilogie 😀 .

Cert este că există profesori care nu merită să fie puși la zid (nu, nu vorbesc despre mine; încă! 😀 ). Care fac mai mult decât să predea o materie. Care se implică mai mult decât este cazul, nu pentru că ar avea ceva material de câștigat, ci pentru că asta simt că trebuie să facă, încălcând, poate, niște reguli stupide. Și care au ghinionul să trăiască într-o societate care nu-i valorizează și nici nu îi sprijină. Am fost uimită când mi s-a spus că nu trebuie să te întinzi mai mult decât îți cere „datoria”, că tendințele „umane” te fac să plătești scump. Probabil încă o generalizare, care nu poate să însemne că nu trebuie să fim umani de teama de a nu suferi după aceea.

Apoi, există profesori care nu își merită acest nume (nu, nici aici nu vorbesc despre mine; încă! 😈 ). „Profesori” care lovesc elevii, care îi desconsideră, care nu vin la ore, care sunt profesori doar pentru că au o diplomă ce atestă că au acumulat niște informații într-un anumit domeniu (dacă informațiile stocate într-un creier performant nu ajung la învățăcei, ele nu fac din posesor un educator!)

Există, de asemenea, profesori care se străduiesc (da, aici vorbesc despre mine! 😈 ) și care seamănă teribil cu Don Quijote. Oameni a căror muncă nu se vede tocmai pentru că sunt prea multe morile de vânt. Care mai lasă din „obiectivele” lecției, atât de frumos stipulate în „programă”, ca să mai facă loc altor „activități” ușor „umanizate”. Care preferă o oră de discuții uneia de dictare, etc. etc. etc.

Ceea ce facem noi, de obicei, este să aruncăm vina. Suntem campioni la asta! [Cum a fost cu bietul copac de a picat acum câteva zile prin București. Nu e vina proprietarei mașinii că a parcat-o acolo deși copacul arăta de o mie de ani. Nu e vina autorităților locale care se ocupă cu spațiile verzi etc. Nu e nici vina membrilor comunității locale care sălășluiesc în zonă și care au văzut că bietul copac era șubred. Atunci? Dacă nu a fost furtună, deci nu putem da vina pe ea, numai copacul putea să răspundă! Să-l dăm în judecată, zic!]

Așadar, devine un cerc vicios:

  • profesorii dau vina pe elevi că nu învață, care dau vina pe profesori că nu le predau pe înțelesul lor;
  • părinții dau vina pe profesori că nu se implică și nu își fac datoria, profesorii dau vina pe părinți că nu se implică și nu își fac datoria;
  • profesorii, elevii și părinții dau vina pe societate că nu le oferă șanse și condiții, dar surpriză: societatea suntem noi toți!

În concluzie: a cui este vina? A NOASTRĂ! Când ni se întâmplă ceva nedrept, când se încalcă reguli sau drepturi, când nu-și face cineva datoria trebuie să luăm atitudine! În fond, este binele nostru la mijloc, nu? Altfel, ne merităm soarta cu toții: profesorii care nu au elevi implicați, părinții care nu au copii realizați, elevii care nu au rezultatele dorite, societatea care nu progresează.

 Nu am răspuns la întrebările postate în articolul citat, pentru că eu nu mă regăsesc acolo. O fi lipsa de modestie, poate 🙄 . Dar:

  • nu am lăsat niciodată ca răspunsul meu pentru salariul mic să se răsfrângă asupra elevilor mei! O pot confirma oricând, mai ales cei care au beneficiat de nenumărate ore în plus din timpul meu liber și neplătit pentru a recupera pentru examen.
  • nu am crezut niciodată că nu merită ceea ce fac, chiar dacă din 30 de elevi, doar vreo 10 au fost influențați pozitiv de activitatea mea în timpul unei ore sau a alteia, sau dacă unul dintr-o clasă întreagă îmi spune la final: „Doa’n-‘soară, mă bucur că mi-ați fost profesor”!
  • am încurajat mereu dialogul și am dat dreptul la replică, atâta vreme cât acesta a fost argumentată. A, și mi-am recunoscut greșeala când s-a întâmplat (destul de rar, totuși) să greșesc.
  • nu am refuzat nicio opinie, ba chiar am fost acuzată că prea le permit să spună „inepții” în legătură cu un subiect sau altul.
  • ajung, uneori, la concluzia că totul este pierdut, mai ales când azi spun una și mâine se uită, lucru care se repetă la infinit. Dar asta nu a însemnat niciodată că am renunțat! Și nu, nu e toată lumea dezinteresată! 😉
  • sunt dispusă ca „împreună, să aducem acea schimbare în bine pe care cu toţii ne-o dorim”. Împreună cu cine, zic? Cam cum e cu grupul curajos care zice: „du-te tu primul, că noi venim să te susținem!” Și te trezești la o ședință cu părinții părintele unic care oricum era cel mai interesat dintre toți sau doar cu 5 elevi la pregătirea pentru examen pe care o faci benevol pentru că au cerut-o toți 30.
  • da, sunt dispusă să ofer „înţelegere, comunicare, încurajări, sfaturi, posibilitatea reală de a evolua”, dar dacă la primire nu e nimeni?

Am luat articolul ca pe o provocare decentă și nu am ales să răspund pentru că aș fi vreo frustrată care s-a simțit atinsă. Ci pentru că l-am considerat o invitație la dialog, ceea ce sper că am reușit să onorez.

🙂

 
11 comentarii

Scris de pe Mai 18, 2014 în A fi sau a nu fi...

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice