RSS

Arhive pe etichete: despre religie

Filosofia religiei (7) – Dialoguri. Despre Dumnezeu

 

Când Moartea pare să dea târcoale ca să fie sigură că oamenii nu uită de existența ei, se întâmplă, de obicei, două lucruri. Fie se trezește în ei teama, pe care o țin cu greu în frâu, pretinzând că sunt ocupați cu treburile zilnice. Teama aceea care te lasă paralizat, cu fiori reci trecându-ți pe șira spinării și cu gândul că poate următoarea oprire a ei este în curtea ta. Fie se nasc discuții, adevărate filosofii, despre viață, despre moarte, despre nedreptăți, despre Dumnezeu…

Dacă reiei datele problemei, încercând să înțelegi ce căuta Moartea în trenul Interregio într-o dimineață răcoroasă de duminică, descoperi că:

  • se moare, nedrept, la 40 de ani
  • se moare, nedrept, la exact 7 ani după moartea unui frate, care a pierit în același fel
  • se moare, nedrept, înainte să începi să trăiești cu adevărat
  • se moare, nedrept, departe de cei dragi, într-un tren InterRegio gonind spre București

Și apoi, descoperi că

  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce o mână de oameni s-au chinuit, în același tren,  să se lupte cu Moartea
  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce mâna aia de oameni, au adus-o înapoi pentru câteva clipe, pe femeia aceea tânără și foarte frumoasă
  • se moare, nedrept și inexplicabil, într-o salvare necorespunzător echipată, deși fusese anunțată situația când a fost chemată în cea mai apropiată gară.

Iar șirul ăsta de nedreptăți, scutură încrederea în existența unui Dumnezeu care, chipurile, „a lăsat să se întâmple asta” sau generează reacții de tipul „Ți-am spus eu că Dumnezeu nu există!”. Dialoguri empirice, fără pretenția de a spune decât gânduri ale celor care percep existența umană pur și simplu. 

– Ăsta e unul din momentele în care… realizezi că lucrurile astea nu sunt drepte deloc. Și îmi întăresc pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu există! Și că unica sursă de bunătate și de frumos e în unii dintre cei care trăiesc și care, dacă nu pot să existe în continuare prin urmași, rămân prin ceea ce au impregnat celor din jur. 

-Nu, El există! Dar altfel…

– Nu, nu există!

– Ba da! Dar nu în ritualul mătăniilor sau al canoanelor bisericești Îl găsesc eu. E mai presus de toate acestea. 

– Există doar nevoia de a justifica nedreptăți precum asta prin intermediul unei rațiuni superioare, care nouă ne scapă. 

– Nevoia asta de a justifica despre care vorbești a creat toate miturile din jurul lui Dumnezeu. 

– Pentru că omul este, fundamental, bun. Dumnezeu nu! Și, În bunătatea lui, omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a justifica ceea ce nu poate fi justificat. 

– Omul este el însuși autor al binelui și al răului. Și da, a creat miturile din jurul lui Dumnezeu, tocmai pentru a justifica… energiile pe care nu le înțelege. 

– Sunt multe de spus…

– Da… 

(…)

– Totuși, El nu există! Îți spun eu!

– Ba există, îți spun eu! 🙂 

– Un demiurg care să se uite… insensibil la ceea ce se întâmplă? Asta să fie Dumnezeu? (Am încercat să-i fac un nemeritat compliment).

– Există niște legi ale firii pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate controla. Există fizică, există matematică, există timp, există spațiu. Fiecare cu legile proprii. 

– Nu legile îl fac pe Dumnezeu!

– Nu. Și nici Dumnezeu nu face legile. Ele există acolo, cumva… dincolo de El.

– Și atunci, dacă nu e atotputernic, ce fel de Dumnezeu mai e?

– Nu e atotputernic, tocmai. Ăsta e mit. Inventat de oameni ca să explice inexplicabilul. Dumnezeu este ALTCEVA!

– Atunci să nu-i mai zică Dumnezeu! Să-i zică.. nu știu… Flying Spaghetti Monster! Și mai sunt încă vreo doi de teapa lui. 

(I-am zâmbit.)

-Ai văzut discursul lui Vlad Voiculescu le TedEx? Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc despre cum a creat rețeaua citostaticelor. Dacă ar veni cineva să spună că e mâna lui Dumnezeu, aș trage o mare înjurătură! Și tu știi că eu nu înjur, decât foarte rar.  

„Nu am om!” – Da, văzusem discursul. Și da, oamenii sunt cei care fac diferența dintre bine și rău. Nu Dumnezeu. Dumnezeu există pur și simplu. Există prin noi, în aceeași măsură în care noi existăm prim El. Dincolo de metafore și mituri, dincolo de ritualuri, dincolo de religii, dincolo de războaie, dincolo de dialoguri duse la ceas de seară. Cine este, ce este, de ce este… sunt întrebări care arată că noi, oamenii, nu am înțeles niciodată esența Lui. Că alegem să vedem lucrurile printr-o sită fină, prin care se cern aparențele, iar ceea ce este cu adevărat important despre El rămâne acolo, printre găurile sitei. Dumnezeu există! În celulele care îmi alcătuiesc corpul, în aerul pe care îl respir, în lumina stelelor pe care le privesc. Dacă nu mă rog la El așa cum „scrie la carte”, cu în felul meu, dacă uneori uit că există, preocupată de imensitatea falselor mele probleme, dacă adesea nu înțeleg tot ce mi se întâmplă, nu înseamnă că El nu există, ci că, poate, nu m-am străduit suficient să-i înțeleg existența. Nu cred că este bătrânul acela înțelept cu barbă albă, a cărui față nu o poate nimeni distinge. Cred că este vocea din noi, energiile care ne ghidează, sentimentul care ne cuprinde ori de câte ori facem ceva bine, frumos. 

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și încă foarte tânără nu știu să explic. Dar cred că există, undeva, o explicație și pentru asta, așa cum există pentru fiecare lucru din existența noastră efemeră. Pentru a o afla, cred că trebuie să parcurgem o cale lungă, începând din noi înșine.

Mulțumesc! 🙂

……………………………………………….

Alte… filosofii:

Filosofia…religiei

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

 

 
4 comentarii

Scris de pe iulie 31, 2018 în Dialoguri, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

Când vine vorba de credința în Dumnezeu, mă gândesc mereu la câteva lucruri:

  1. Relația asta este individuală: tu și Dumnezeul tău. Nu e nevoie de intercesori (fie ei sfinți, fie ei preoți) ca să ajungi la El. Trebuie să te deschizi și să-l cauți în lucrurile frumoase din jur. Am zis bine „al tău”, pentru că eu cred că Dumnezeu se înfățișează fiecăruia în forma și în maniera proprie. Poate tocmai asta este una dintre cauzele atâtor conflicte: tendința de uniformizare până și a ideii de Dumnezeu.
  2. Crezi în Dumnezeu dacă preferi simplitatea lucrurilor, dacă ai niște valori pe care le respecți cu sfințenie, dacă ajuți, dacă ești empatic și plin de compasiune (fără a fi și prost!), dacă ești dezinteresat, dacă îți vezi de viața ta fără să dorești sau să faci rău altora intenționat. Nu te purifică nici mersul la biserică în fiecare duminică, în timp ce gândul ți-a rămas pe undeva prin locurile profane pe unde ai umblat cu o zi înainte, nici mătăniile evlavioase făcute în public, nici postul ținut doar cu speranța că ți se vor ierta păcatele, eventual și cele viitoare.
  3. Ideea de Dumnezeu exclude orice aspect negativ sau malefic, orice idee izvorâtă din răutate.

Când vorbești de religie, treaba stă altfel. Fundamental diferit. De unde reiese faptul că lucrurile trebuie să rămână simple și individuale, eliminând spiritul de turmă. De câte ori nu ați mers la biserică și nu v-ați simțit în largul vostru? Nu v-ați simțit într-o Casă a Domnului, ci într-un loc al profanului, unde lumea s-a adunat simulând o falsă credință în Dumnezeu. (Atenție! Nu promovez ideea că nu trebuie să mergi la biserică! Scopul pentru care o faci este cel care contează.)

Evenimentele din ultimii ani (sau dintotdeauna!) au demonstrat că religia și credința nu sunt același lucru. În timp ce oamenii simpli îl caută pe Dumnezeu în ei înșiși, în lucurile mici sau poate în ceea ce au învățat ei de la părinți și strămoși, ceilalți – care se consideră atotștiutori – au folosit credința primilor ca să-i poată controla, manipula sau să-și satisfacă propriile nevoi primare, să-și hrănească orgoliul și lăcomia. Poate că alte clasificări pe tema asta par mai pertinente decât aceasta, mult mai simplistă.

Dumnezeu sau Allah?

Contează? Contează numele pe care i l-am dat convențional? Cineva a născocit la un moment dat că unul ar fi mai bun decât celălat, insinuând că nu reprezintă aceeași idee. Și de aici, am devenit două tabere: una a lui Cain și una a lui Abel. Mai facem schimb din când în când, omorându-ne fratele cu aceeași aroganță și cu speranța că o facem în numele unei dreptăți închipuite. Creștinii urăsc musulmanii pe care îi văd ca pe niște asasini sângeroși, gata să atace oriunde, oricând. Musulmanii îi urăsc pe creștini, pe care îi consideră păgâni și pe care îi condamnă că se amestecă în treburile lor. În esență, aceasta este o falsă problemă legată de credințe și religii! Conflictul este, de fapt, între oameni și felul lor de a fi, de a vedea lucrurile, de a deține controlul, de a avea puterea.

Cine are dreptate? Niciunul și fiecare în parte. Este un conflict alimentat de veacuri întregi și la baza căruia stau mai multe decât simpla și veșnica întrecere între Dumnezeu și Allah. Sunt comploturi, sunt interese majore, sunt bani (murdari), sunt orgolii, sunt așa-zise puteri, dornice de a controla totul. Ah, da! Și victime colaterale! Asta sunt copiii nevinovați, tinerii, femeile, bătrânii, bolnavii, turiștii, trecătorii etc: victime colaterale.

Să nu ucizi!

Indiferent de care parte a taberei este cineva, nu pot să cred că atâtea crime pot jutifica o idee în care crezi și pe care o pui în cârca unui Dumnezeu la fel de închipuit precum credința ta. Musulmanii ucid în numele lui Allah, ca să-i pedepsească pe necredincioși. Creștinii ucid în numele dreptății și adevărului absolut pe care cred că îl dețin. Campanii agresive, invazii, cuceriri, operațiuni militare… cărora li se răspunde cu atentate sinucigașe ori cu bombe, ori mașini capcană. Ne alimentăm reciproc frustrările, ura, nebunia. Cine are dreptate? Mai există dreptate? Da, e război în toată regula! Al treilea? Aduce sfârșitul? Asta o va arăta timpul.

13654173_862392940558614_2484898953385716316_n.png

(sursa: Facebook)

Am citit două articole astăzi care m-au pus pe gânduri. Nu înseamnă că le aprob în întregime sau că nu pot naște discuții controversate. Încă nu sunt sigură cât sunt de acord cu cele scrise acolo, dar sunt niște opinii, poate mai argumentate decât cea de față.

  1. Am cercetat degeaba, teroriştii nu există – cu rezerva unui titlu cam îndrăzneț, dar cu câteva opinii pertinente.
  2. Sunt musulmană și m-am săturat de teroare – cu rezerva unei păreri subiective, dar cu câteva afirmații îndrăznețe.

Între timp, am rămas setată pe porunca a șasea (am aflat): să nu ucizi! Dacă o faci, înseamnă că nu ai niciun Dumnezeu!

 
49 comentarii

Scris de pe iulie 19, 2016 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Discuție matinală între Prinț și prietenul Alex, în automobilul proprietate personală, în drum spre școală:

– Azi am religia.
– Noi am avut-o ieri. În sfârșit nu ne-a mai spus iar de Colectiv!

Pupilele mi se dilată a nedumerire, iar capul mi se întoarce involuntar spre bancheta din spate, locul acțiunii. Țin să precizez că Alex este în clasa a treia (a III-a!). Întreb cu naivitate, sperând că este o coincidență de…nume:

– Cum adică…„despre Colectiv”?
– Păi…în fiecare oră de religie, doamna ne zice de cei din Colectiv.

Sângele îmi inundă fiecare arteră și fiecare capilar. Prințul are aceeași profesoară la clasă.

– Ce anume vă zice despre ei?
– Că trebuie să învățăm să nu mergem în club, că de aia i-a pedepsit Dumnezeu pe cei de acolo!

Mă uit mută la consort, aflat la volan, cu fumuri vizibile ieșind pe nări. Încerc să blochez toate cuvintele și expresiile care se îmbulzeau de sub cerul palatin, printre dinți și buze. Le explic puștilor că lucrurile nu stau chiar așa:
1. Dumnezeu înseamnă bunătate, El NU pedepsește. Noi suportăm consecințele faptelor noastre, iar dacă facem un lucru fără să-l gândim, este posibil să o încurcăm.
2. Oamenii mari – chiar și profesorii – spun tot felul de lucruri, dar este bine să ne obișnuim să citim mai multe despre un subiect sau altul, pentru a ne forma singuri o părere.

Alex insistă:

– Doamna a mai spus că Dumnezeu ne pedepsește și dacă nu ne facem rugăciunea de seară. Ne-a spus că un băiețel a uitat (?!) într-o seară să se roage și a doua zi a fost pedepsit: a răcit.

Doar huruitul mașinii mai ascundea clocotul infernal din propriul creier, făcut knock-out de cele două povești de groază. Slavă Domnului că baionetele sunt ilegale, că aș fi căzut în păcat în acea dimineață de februarie!

Considerații…generale

Stimată doamnă profesor de religie,

* Suntem de aceeași parte a baricadei doar teoretic! Dumneavoastră nu creați oameni, ci îi distrugeți! Nu-i învățați să gândească, ci îi îndoctrinați! Nu-i învățați să-L iubească pe Dumnezeu, ci să se sperie de El și de pedepsele Lui. Genul acesta de lecții au îndepărtat pe mulți de biserică.

* Nu mai trăim într-o lume care poate fi condusă/manipulată prin frică! Dacă vrem să formăm caractere și să le insuflăm ideea de Bine, de Frumos, de Dumnezeu, ar fi bine să învățăm cum să purtăm o discuție constructivă. Un bun pedagog trebuie să dețină arta persuasiunii prin argumente logice, simple și adevărate și să folosească metode adaptate nivelului de cunoaștere: prin joacă, prin experiențe, prin experimente, prin cuvinte magice care să deschidă minți și suflete.

* Copiii ăștia nu sunt nici idioți, nici ignoranți! Nu le poți pune broboada pe cap sau pedepsi cu mătănii, amăgându-i că astfel vor ajunge în Împărăția Cerului. Nici nu poți să-i convingi că Dumnezeu stă sus și privește, notând la catastif de câte ori nu și-au făcut oamenii rugăciunea de seară. Pe ei trebuie să-i învățați ce înseamnă smerenia, bunul simț, curajul, bunătatea și alte valori morale care, însumate, înseamnă Dumnezeu.

* Cred sincer că și dumneavoastră ați înțeles greșit ideea de Dumnezeu și o perpetuați la fel de greșit copiilor. Ei nu se vor supune dictonului „Crede și nu cerceta!”. Ei vor pune mereu întrebări, pentru că este firesc să vrea să descopere. Într-o lume în care există atâta tehnologie, în care atâtea lucruri au explicație logică și științifică, nu mai funcționează replicile primite de noi înșine în copilărie. Astăzi, copiii se așteaptă să primească răspunsuri concrete la întrebările lor:

  • Bun, Dumnezeu a creat lumea. Dar de ce?
  • Dar pe Dumnezeu, cine L-a Creat?
  • Noi de ce existăm?
  • Cum se face că am apărut noi pe pământ?
  • Dincolo de cer, ce se află?

Asta mă întreabă uneori copilul meu în mașină la drumuri mai lungi sau mai scurte. Uneori mă ia pe nepregătite. Uneori nu știu dacă răspunsurile mele au un ecou pozitiv în mintea lui fragedă. Alteori aș vrea să am eu însămi o minte mai sclipitoare ca să-i explic lumea pe înțelesul lui. Nu e deloc simplu. Și cred că nu e rezolvă nimic dacă scăpăm repede de orice fel de explicație aruncând totul în cârca lui Dumnezeu!

dumnezeu si un copil

(sursa foto)

Analiză pe textul dumneavoastră

Dumnezeu i-a pedepsit pe cei din Colectiv

Aș vrea tare mult ca părinții, frații, surorile, iubitele, copiii celor care au pierit acolo să nu citească niciodată afirmația dumneavoastră! I-ar copleși durerea din nou. Ce să înțeleagă copilul de clasa a III-a de aici? Că Dumnezeu …omoară oameni? Nu se presupune, oare, că oamenii sunt copiii Lui? O mamă (sau un tată) care vrea să-i dea copilul său o lecție de viață, îl omoară??? Și cum a făcut Dumnezeu selecția? Unii au murit, alții, nu. Cum alege un părinte care copil să-i moară? După numărul de păcate?? Dumneavoastră ați văzut vreo imagine de acolo? Ați auzit cuvintele muribunzilor? Ați văzut lacrimile mari rostogolindu-se pe chipul desfigurat? Ați simțit mirosul de piele arsă? Cum ar putea Dumnezeu să provoace așa ceva? Ca pedeapsă? Ce păcat să fi avut copilul ăla de 16 ani care a pierit? Acela de a fi mers într-un club? De când e acesta un păcat capital? Dar unii munceau acolo! Femeia aceea de serviciu și-a lăsat copiii acasă singuri ca să mai aducă un ban. Fotografii aceia își făceau meseria! Ce va înțelege copilul? Că Dumnezeu nu …agreează unele meserii? Poate că Alex a exagerat sau poate nu a înțeles prea bine ce ați zis, un motiv în plus să nu abordați astfel de subiecte la un nivel la care este foarte puțin probabil a) să meargă vreunul în club și b) să înțeleagă morala poveștii.

Dacă nu-ți faci rugăciunea de seară, te pedepsește Dumnezeu cu…o răceală

Probabil că voi spune o răutate, pe care mi-o asum, dar… se vede că dumneavoastră nu aveți copii. Încă. Altfel, ați ști că uneori, mamele cad istovite în timp ce le citesc povestea de seară copiilor lor, după o zi în care au făcut atâtea altele. Dacă ele nu stau în genunchi la marginea patului, nu înseamnă că nu se roagă! Iar „a uita, este omenește”, nu cred că acest act involuntar necesită o pedeapsă. Cu atât mai puțin când e vorba despre un copil, „prins” de treburile lui copilărești. Iar dumneavoastră tocmai l-ați învățat că Dumnezeu te pedepsește când uiți ceva important. Doamne ferește să uite vreodată să-și sărute părinții înainte de a pleca de acasă. Ce catastrofă s-ar putea întâmpla! De asemenea, se vede că nu cunoașteți ce furtuni se nasc în mintea unui copil când își simte amenințat confortul fizic și psihic. Eu știu ce urmări au vorbele mele aruncate aiurea asupra lui pentru că îi văd reacțiile și îmi dau seama că am greșit enorm. Dar sunt lângă el, știu ce i-a generat acesta reacții, eventualele întrebări sau tresăriri în somn și încerc să repar ce am stricat. Dar dumneavoastră nu aveți șansa, nici timpul și se vede că nici interesul să vedeți ce urmări au cuvintele dumneavoastră asupra copiilor pe care îi educați.

 Ghiciți ce! Într-una din zilele trecute, părintele care este profesor la școala unde predau, era răcit cobză! I-am bătut obrazul: „Părinte, rușinică! Păi ce facem? Uităm de rugăciunea de seară??
Părintele a zâmbit cu îngăduință, așa cum face de fiecare dată când apare câte o discuție neortodoxă. E același părinte care convinge clase întregi cu elevi „problemă” să vină să se elibereze de gânduri grele și de stări de „ne-bine”, la o discuție duhovnicească. Nu i-a învățat că îi pedepsește Dumnezeu, ci că, vorbind despre necazurile lor, se vor simți mai bine.
Copiii nu vor învăța de la dumneavoastră ce înseamnă Dumnezeu și se vor teme de El. Dumneavoastră ar trebui să-i ajutați să se simtă liniștiți și în siguranță când vorbiți de Dumnezeu.

Dragă doamnă profesor de religie, sper că v-ați făcut rugăciunea de seară!

 
8 comentarii

Scris de pe februarie 23, 2016 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează

Sau cum unii preoți smintesc credincioșii

– Doamna [dirigintă n.a.], e adevărat că nu am voie să mă spăl pe cap o săptămână după Bobotează?

M-am uitat lung la ea. Părea destul de încurcată. Pe de o parte, părul ei lung care necesita îngrijire, pe de altă parte o ușoară teamă că ar putea încălca vreo poruncă divină. Mi-am înghițit primele cuvinte care îmi veneau în minte.

Canoanele bisericești nu sunt preferatele mele. Pe unele le înțeleg și le accept ca atare, pe altele nu pot să le descifrez neam. Cum ar fi această taină a…nespălatului. Se sfințesc apele, asta am priceput. Și pentru ziua aceea, de sfințire de ape, zic, eu pot să înțeleg că e oarecum un semn de respect și de credință. Sfânta Aghiazmă Mare – e simbol al sărbătorii. Se bea, se folosește la curățirea trupului, la sfințirea locului. Dar…apele curg! Le oprește cineva din cursul lor? Vin altele care nu au fost acolo la sfințenia dintâi. Lucrurile se schimbă în cele 7 zile de la sărbătoare.

Și apoi…dacă TOATĂ apa e sfințită, ce facem, mă rog cu…cea din canalizări? Nu mai folosim apa deloc? Nici la baie? Zic și eu! Da, sunt păcătoasă, mai ales prin faptul că nu prea m-am supus vorbei „crede și nu cerceta”. Dacă apare o astfel de interdicție în vreo carte esențială a creștinismului, cu explicație cu tot, să spunem că aș crede-o. Deși vremurile s-au schimbat puțin.

De altfel, sunt o mulțime de ritualuri și tradiții de bobotează. Or fi toate…creștinești? Sau se mai strecoară niște „băbisme” sau chiar obiceiuri păgâne?

Dați-mi voie să constat că se confundă din nou credința în Dumnezeu cu găselnițele religiei. Iar una dintre aceste găselnițe este legată de interdicția de a se spăla 7 zile după bobotează. Ca și cum acest ritual de purificare este destinat doar sufletului, de trup ne ocupăm peste 7 zile.

Am tot filosofat pe diverse teme și mai înainte:

1. Filosofia… religiei (1)

2. Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

3. Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

 

 
9 comentarii

Scris de pe ianuarie 13, 2015 în Păreri

 

Etichete: , , , , ,

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Suntem o țară a contradicțiilor și a extremelor. O dăm din una-ntr-alta, fără să gândim la consecințe, mai ales pe termen lung.

Vorbeam dățile trecute despre filosofia religiei, privită din perspectiva greșelilor care duc la depărtarea omului modern de Dumnezeu și din perspectiva dogmelor care adâncesc criza spirituală românească. Având în vedere că al doilea episod a adunat comentarii chiar și după o îndelungă absență a mea de aici, mi s-a năzărit să continui discuția, aducând câteva lămuriri către Roxana, care a completat:

Totuși, nu sunt de acord cu: „Puritatea o găsești în suflet, nu într-o clădire cu altare”. Dacă ar fi așa cum spui, ar însemna ca toți dintre noi să nu mai călcam pe la biserică și să ne rugăm în sufletul nostru. Ceea ce nu e greșit, sigur… numai că mă întreb câți dintre noi stau și se roagă acasă, în genunchi, cu gândul doar la Dumnezeu?!

Țin să precizez că nu este vorba de vreo polemică, ci despre o continuare a discuției, provocată în mod plăcut de o nouă cititoare a blogului D’ Agathei 🙂 . Iar de aici, mi-am adus aminte și de ultimul conflict lansat apropo de eliminarea orelor de religie în școli.

În ceea ce privește afirmația citată din articolul anterior, nu îmi iau vorbele înapoi. 🙂 Ce a fost mai întâi: credința în Dumnezeu sau biserica? Retoric, desigur! Eu cred că este așa cum spun, pentru că altfel, cei bolnavi sau imobilizați care nu au cum să ajungă la biserică, ar fi în imposibilitatea de a se ruga, nu? 🙂 Evident, intenția nu era să discreditez tot ce înseamnă construcție bisericească! Dar cred că a te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeul tău, tu și el, în intimitatea voastră. Asta este rugăciunea adevărată! Asta apropo și de întrebarea ta finală „câți dintre noi stau și se roagă acasă?”. Dacă nu o fac, atunci, dă-mi voie să afirm că mersul lor la biserică este un act de fățărnicie! Nu te duci a biserică să te rogi pentru că nu e bine/corect (?!) să o faci acasă. Te duci la biserică pentru că acolo există cineva care să te ajute să depășești anumite temeri, neîncrederi, căderi etc. Acela ar trebui să fie preotul – mentor spiritual. Sau psihologul de serviciu care să te pună în relație cu tine însuți/însăți, căci, până la urmă, asta e parte din existența lui Dumnezeu. Sunt oameni care se simt mai bine rugându-se în biserică! Asta pentru că acolo au găsit acel ghid de care aveau nevoie. Sau poate acolo, departe de tot, se simt mai aproape de Dumnezeu. Sau poate confundă ideea de Dumnezeu cu imaginea icoanelor aurite din înăuntrul bisericii. Da! Este dreptul și alegerea lor! Dar asta nu înseamnă că acasă nu o pot face! Nu e ca și cum Dumnezeu e închis într-o biserică sau alta și mergi să-l vizitezi o dată pe săptămână, la slujbă!

Și eu merg la biserică. Rar. Pentru că nu-mi place ca fastul bisericilor noastre moderne să-mi fure ochii. Aș prefera o biserică din lemn. Intimă. Goală. Poate să cânte și să predice acolo cine trebuie, în surdină. Să-l simt că face același lucru: se roagă. Pentru mine, pentru alții, pentru el…Aș merge acolo tocmai pentru că ar fi liniște și pentru că aș putea așa să mă rup de cotidianul meu. Stând pe un scaun sau în picioare, cu ochii închiși sau ridicați spre cer, cu mâinile împreunate sau ținându-mi fruntea. Dar pentru a mă ruga la Dumnezeul meu, zău că nu aveam nevoie de catedrala nemuririi neamului! Și nici nu mă ajută mai mult dacă patrafirul e cusut cu fir de aur sau dacă crucea bisericii e toată din aur masiv! În acest context, prefer camera mea. 🙂

Pe de altă parte, nici nu îmi place să mi se impună ceva. Cum să mă rog, când, când să fac cruce, de câte ori etc. Sunt preoți ale căror slujbe le ascultam cu plăcere. Știau să cânte, știau să te facă să te simți important pentru că în toată mulțime aia adunată, mesajul era transmis cu atâta pricepere, încât puteai să juri că vorbea numai cu tine! Știau să adune oamenii, să-i însuflețească și să le vorbească atât de frumos despre Dumnezeu. Din păcate…sunt rari!

Repet: religia trebuie să fie o chestiune de alegere, după ce ești suficient de matur să discerni. Până atunci, trebuie să-ți găsești, în primul rând credința! Și acum ajung la revolta mea legată de orele de religie în școli. De cele mai multe ori, profesorii predau și vor să impună dogme. Religia – ca obiect de studiu, dacă putem spune așa –  nu e o știință! Nu dai două definiții și asculți ridicându-i în picioare. Dar poți să provoci la discuții, poți să ghidezi tinerele suflete spre mântuire, fără să le impui religia ortodoxă sau catolică. Atunci ceilalți unde mai încap? Îi considerăm eretici? Îi ardem pe rug? Îi marginalizăm pentru că nu sunt ca noi? Cum să se simtă un copil din clasele primare când toți colegii lui participă la o oră, iar el fie trebuie să rămână în clasă și să ignore ce se întâmplă, fie să plece cine știe pe unde? Cum îi explici că prietenul lui cel mai bun nu e la fel ca el, că Dumnezeul în care crede el e altfel? Ar fi precum Guliver în țara piticilor sau a uriașilor! Mereu altfel decât ceilalți .Nu-i sădești deja un sâmbure al ruperii de lume? Al discriminării de la o vârstă mult prea fragedă pentru ca el să poată pricepe ce se întâmplă? Poate profesorii sunt preoți. Și atunci ora devine o mini-predică sau o slujbă restrânsă la care copiii trebuie să asiste fie că sunt sau nu pregătiți sufletește pentru asta. (Ăsta e un alt aspect: și la biserică te duci când simți nevoia, când te arde mai tare, când întrebările te macină. Și atunci o găsești închisă, pentru ca nu cumva să intre cineva să fure tot aurul și alte obiecte prețioase…) Prin urmare, orele de religie deveniseră mult prea mult pentru o materie școlară!

Și atunci, mințile luminate au găsit soluția: fără religie în școală! Bun! Fără, fără, dar…ce punem în schimb? O altă oră de matematică? Un alt opțional obligatoriu? Problema pornește tot din confuzia termenilor. Domnilor! Copiii trebuie să primească o educație etică, civică, morală! Ei au nevoie de cineva care să le inducă valorile umane! Da, au nevoie de prezența unui om cu o puternică formare spirituală, poate chiar și de un preot! Dar care să nu-i predea „Religia ortodoxă” sau „Religia catolică”, ci să îl învețe despre cine este sau ar putea fi Dumnezeu, de ce trebuie să se poarte frumos, de ce trebuie să respecte „poruncile”/ legile/ regulile într-o societate modernă. Nu pentru că altfel „îi pedepsește Dumnezeu” (n-am auzit inepție mai mare!), ci pentru că asta face diferența dintre oameni și animale, dintre rațiune și instinct. Pentru că trebuie să ne respectăm și să înțelegem că răul pe care îl facem se întoarce împotriva noastră în cele din urmă.

Așadar, domnilor de sus (atât de sus încât nu mai vedeți ce se întâmplă aici, jos!), nu ați găsit o soluție! Ați aruncat o mănușă care să dezbine și mai mult omenirea, să învrăjbească părinți și profesori, să scindeze lumea. Nu scoatem de tot orele de religie! Ci le adaptăm nevoilor reale ale societății în care trăim! Găsim variante pentru a construi armonios mințile tinerilor noștri. Ne folosim de experiența și dăruirea unora dintre preoți – sau nu – pentru a transmite un mesaj important umanității: pe Dumnezeu îl găsim în fiecare dintre noi. Și nu contează religia căreia te aliniezi, atâta vreme cât ea nu promovează distrugerea omului, sub orice formă ar putea fi înțeles acest lucru.

Bănuiesc, însă, că altele sunt rațiunile care stau la baza luării unor decizii la acest nivel…

 
37 comentarii

Scris de pe noiembrie 17, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Dumnezeu e în noi sau nu e deloc.

Să vorbești despre religie este, de multe ori, un subiect tabu. Pentru că riști să trezești niște monștri care transformă controverse sau polemici în adevărate războaie, iar acestea duc la sciziuni (sau schisme?). Îmi asum, ca de fiecare dată, cele scrise aici, cu riscul de a mai pierde din cititori sau chiar din prieteni.

Am certitudinea că omenirea luată în ansamblu a înțeles greșit conceptul de dumnezeire. Sau poate l-a înțeles prea bine? Atât de bine încât unii au folosit ingenios acest concept pentru a putea controla masele ?

Pentru omul simplu, Dumnezeu concentrează Binele și Frumosul. Este un element indispensabil pentru viețile lor, un etalon, un punct de reper. Se roagă, merg la biserică, respectă poruncile cu strictețe, țin post. Toate acestea în speranța că viața le va fi mai ușoară sau, dacă nu, măcar moartea. Speră că „dincolo” este locul promis, „cu lumină și verdeață”. Și acest lucru le aduce liniște și le direcționează viețile. Și iată cum unele minți…diabolice profită de această încredere oarbă a oamenilor în Dumnezeu! Așa au apărut canoanele! Ca să sperie, să ținutiască, să spele creiere. Una e să dorești a evita haosul și alta a transforma credința într-o „armă” de manipulare. Ca să nu mai spun cât de ridicole, stupide sau fără niciun sens sunt unele dintre aceste „legi” bisericești, conform cărora ar trebui să putrezesc în fundul iadului pentru simplul motiv că am gândit postarea aceasta.

Preoți și popi

Asta ca să nu amestecăm lucrurile, întrucât am cunoscut oameni cu har și cu dăruire, care vorbeau despre Dumnezeu cu tot sufletul lor. Acelora nimeni nu ar putea să le arunce vreo vorbă de ocară, ci, mai curând, chiar atei fiind, ar putea purta o discuție constructivă și elegantă. Sunt preoți care vindecă suflete nu pentru că ar pune pe Dumnezeu într-o lumină mai…strălucitoare decât ceilalți, ci pentru că știu să te facă să te întorci tu însuți asupra ta. Pentru că vorba „Dumnezeu e în noi” nu e o doar o vorbă goală, ci un adevăr. Însă nu mulți îl pot pricepe.

Pe de altă parte, sunt și „popi” care nu-ți văd decât propriul interes, de preferință material, care mormăie în loc să predice, care nu ajung la sufletele oamenilor pentru că se grăbesc la alt „serviciu”, care cer bani ca să te-ngroape, care …știm cu toții și altele. Asta pentru că și ei sunt oameni. De fapt, sunt mai mult oameni decât preoți. Prin urmare, ei sunt mai presus decât ceilalți. De aici toate problemele și controversele legate de biserică și, implicit, îndepărtarea multora de religie.

Femeile și necurăția lor

Nu am înțeles niciodată ce are a face ciclul menstrual cu credința sau necredința în Dumnezeu. O vreme, am luat-o ca pe o regulă și atât, fără să pun întrebări. Țandăra mi-a sărit când s-a pus problema de a nu participa la botezul propriului meu copil, eveniment unic, de altfel, și în viața lui și a mea, dacă sunt în perioada de lehuzie. Adică…pântecele meu a ținut un copil vreo nouă luni, am plâns și m-am sleit de puteri născându-l pentru că mi l-am dorit și l-am iubit din prima secundă a existenței lui și vine unul să-mi spună că eu trebuie să stau la ușă cât ține slujba, pentru că sunt necurată! Parcă Dumnezeu zicea „Cresteți, înmulțițivă și umpleți pământul!”. Acum, deodată e păcat??? Și tot din cauza mea, că am păcătuit când l-am conceput, copilul poartă cu el păcatul strămoșesc? Adică de ce să vină el pe lume cu un păcat pe care nu poate și nu are de ce să și-l asume?

Înmormântările creștinești

 Văzusem o știre acum multă vreme și m-a tot frământat o întrebare legată de acest caz. Unei mame i-a murit copilul la naștere. Nu a știut nimeni să-i spună de ce, dacă totul părea în ordine. „Așa a vrut Dumnezeu!” De parcă Dumnezeu ar putea fi atât de monstruos încât să se joace cu sentimentele oamenilor și, știind cât de mult își doresc un copil, să îl ia de lângă ei fără a le îngădui să se bucure de acest dar. Eu nu cred într-un astfel de Dumnezeu! Și cred că nici biata mamă nu a fost consolată de o astfel de explicație. Lucrurile se întâmplă! Dumnezeu nu stă pe un nor și se distrează cu destinele oamenilor! Dumnezeu nu cauzează nimic! Dumnezeu este forța aceea din noi care ne ajută să trecem peste câte ni se întâmplă din/fără voia noastră.

Sunt sigură că mama aceea a căutat consolarea în Dumnezeu, probabil după clipele de revoltă. Simți nevoia să te agăți de ceva în astfel de momente. Ce le mai rămâne oamenilor ca ea, dacă acest Dumnezeu în care cred le…refuză înmormântarea creștinească a unui copil nenăscut sau care a plecat înainte de a fi botezat? Poate pentru o mamă rămasă aici, singură, cu brațele la fel de goale ca pântecele în care l-a simțit atâtea luni, înmormântarea după canoanele obișnuite, poate fi o ușurare. Că al ei prunc e acolo unde-și închipuie ea că e paradisul, într-un loc ”mai frumos” unde este bine. Are nevoie să știe asta, să simtă asta ca să nu o ia razna întrebându-se de ce! Cum întreții credința unui astfel de om îndurerat, disperat să creadă în ceva când e mai vulnerabil? Refuzându-i înmormântarea?Adică e firesc să îngropi creștinește un criminal în serie care poartă păcatul cel mai grav reiterat de atâtea ori, dar nu un copil, pentru că nu e botezat și nu a scăpat, astfel, de stigmatul unui „păcat strămoșesc” care nici măcar nu e al lui? Cum se poate explica asta?

Până la urmă, Dumnezeu nu e în biserici și în canoane. Dumnezeu este în noi sau nu este deloc!

 
62 comentarii

Scris de pe septembrie 25, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

Nu am apucat să-l întreb încă…

E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)

 
37 comentarii

Scris de pe septembrie 21, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Blog despre munte, turism si cultura

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice