RSS

Arhive pe etichete: despre viață

9

Astăzi este despre mine! Este despre un 9 care cred că este norocos. Sau cel puțin așa mi s-a arătat până acum, dacă e să ne luăm după norocul pe care îl au sau îl atrag oamenii, ori dacă e să credem în puterea pe care o au numerele în viețile noastre. Un 9 pe care îl aleg, conștient sau nu, să mă reprezinte, deși pare să mă fi ales el pe mine.

Mi-am dorit o zi altfel. Fără alt motiv decât acela că fiecare zi de naștere trebuie să fie specială. Și ALTFEL a și fost! De la prima secundă a zilei și până la finalul ei. Mi-am dorit să o petrec într-o atmosferă…spirituală, nu pentru că mi-aș fi descoperit vreo evlavie nemaipomenită, ci pentru că așa i-am promis sufletului că îi potolesc setea de liniște. Am adunat oameni frumoși care să-mi fie alături, iar pentru mine a fost suficient. Mi-am văzut casa plină și vreau să cred că ăsta este semn bun.

Prietenii m-au surprins, m-au bucurat și m-au făcut să cred că am un loc important în viețile lor. Am primit zeci de mesaje. M-am bucurat și pentru cele de complezență, căci omul și-a făcut timp câteva secunde să tasteze un „La mulți ani”, fără să ignore diverse notificări în rețelele de socializare. M-am oprit însă mai mult asupra mesajelor care au vrut neapărat să spună ceva. Și mi-au spus că trebuie să fi făcut ceva bun pe lumea asta, de se îndreaptă gândurile lor frumoase spre mine! Oameni pe care nu i-am văzut de multă vreme și-au amintit de lucrurile care îi leagă de prezența mea în viața lor. Și apoi oameni pentru care, se pare, că am făcut mai mult decât să le predau o lecție sau să îi pregătesc pentru un examen! Am savurat fiecare urare și fiecare mulțumire, pe care o păstrez într-un colț de suflet pentru momentele când simt un soi de deznădejde. Și pentru că azi este despre mine, am să le las aici, amintire, ca să mă hrănesc cu urările lor când îmi vine să renunț:

„Vreau să vă urez un sincer La Mulți Ani frumoși și multă sănătate alături de familia dumneavoastră frumoasă, vă mulțumesc pentru tot și să aveți ani frumoși și minunați de acum încolo, fiindcă îi meritați din plin!”

„La mulți ani! Vă doresc tot binele din lume! Să știți că mă mândresc enorm cu dumneavoastră în continuare, chiar am vorbit și în facultate cu unii profesori despre dumneavoastră! ❤️❤️❤️❤️ Mi-ați marcat viața! ❤️ Sunteti o persoana minunată, vă pup și îmi este dor de dumneavoastră ! Vă doresc o zi frumoasă! 💋💋💋💋

„La mulți ani !!! 💋🍩🎉🎁🎊 Doamna profesoară, să știți că vă doresc tot ce este mai frumos și mai bun. Îmi lipsesc orele pe care le petreceam cu dumneavoastră la liceu, fie că erau ele ore de curs sau de pregătire pentru examen. Pentru mine reprezentați în continuare un cadru didactic care și-a dat tot interesul și a încercat să ne inspire ceva în procesul maturizării. Vă pup cu drag 💋😍

„La mulâi ani, doamna dirigintă!! Vă doresc multă sănătate, fericire și iubire, iar tot ce vă doriți, să vi se îndeplinească. Să știți că sunteți o persoană greu de uitat prin felul dumneavoastră de a fi… Îmi pare rău că nu am fost din clasa a 9-a aici … ar fi fost frumos, dar chiar și așa, acești (aproape) doi ani au fost cei mai frumoși ani din cei (aproape) 12 ani de școală… vă mulțumesc că mi-ați acordat atenția dumneavoastră,  că m-ați ascultat și m-ați sfătuit când am avut nevoie. Vă rămân recunoscătoare pentru tot. Să știți că: YOU ARE SPECIAL FOR ME AND I WON’T FORGET YOOOOUU🤗🤗🤗

„ Vreau să vă urez la mulți, mulți ani! Să aveti parte doar de bucurii, sănătate multă și sănătate familiei dumneavoastră, bineînțeles ! Imi pare rău că v-am dezamăgit în unele privințe sau că sfaturile pe care mi le-ați oferit cu toată căldura nu le-am luat în considerare. Am ajuns fix la cuvintele dumneavoastră, pentru că știți ce vorbiți și m-am învățat minte ca altă dată să ascult. Vă consider ca o mamă pentru mine și știu că vreți să mă ajutați mereu. Îmi cer iertare pentru tot și pentru momentele mele de naivitate. Vă mulțumesc mult și să trăiți înca 82828822828 de ani, pentru că merită ca o persoană ca dumneavoastră să fie cadrul didactic !”

„Cu ocazia zilei de naștere, doresc să vă urez din toată inima la mulți ani .. Să aveți parte de multa fericire și să vi se îndeplinească toate dorințele. Vă mulțumesc pentru lucrurile frumoase pe care le-am învățat de la dumneavoastră!! De asemenea, vă mulțumesc pentru toate sfaturile pe care mi le-ați dat și pentru că mereu m-ați ascultat când am avut o problemă!! Sunteți cea mai bună dirigintă!!; Să aveți o zi frumoasă că dumneavoastră❤❤❤Vă iubesc și  vă pup”

„La mulți ani, doamna dirigintă! 😗 Sunteți un om minunat de la care am avut foarte mult de învățat și mereu pentru mine, oriunde aș fi, dumneavoastră sunteți „diriga”. Să aveți o zi minunată alături de cei dragi! 💋💋❤

Dacă am avut o aniversare frumoasă? Hm… Am avut o aniversare plină. Și am trăit-o din plin. Cu bucurii și, pe alocuri, cu lacrimi de bucurie! De aceea, am mulțumit fiecăruia în parte.

Și astăzi ai fost tot în sufletul meu, bunicule drag! De ziua noastră! Ca întotdeauna.

 

 
16 comentarii

Scris de pe Februarie 9, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , ,

Gică. Gică Contra. De profesie cârcotaș!

N-am să înțeleg, zău, tendința asta a oamenilor de a jigni înainte de a spune „Bună ziua”. Îți vezi liniștit de existența efemeră fluierând a pagubă și pac! Una după ceafă. Din senin.

E ca și cum m-ai vedea pe stradă și m-ai pocni imediat doar pentru că:

  • fusta e prea scurtă,
  • vorbesc pițigăiat,
  • nu mă duce capul să îndrug ceva inteligent,
  • îndrug ceva ce nu e pe înțelesul tău sau care e în deplin dezacord cu principiile tale de viață,
  • râd zgomotos,
  • alte motive pe care le consideri numai bune pentru aplicat o scatoalcă.

Cineva, așadar, mi-a analizat mișcările și a constatat că nu sunt inteligente, prin urmare s-a decis să-mi dea o lecție. Smaf! Până la urmă, de ce m-ai pocni? Ți-am greșit cu ceva? Ce m-aș bucura dacă ai face la fel cu ăia de aruncă ditamai inepțiile pe toate posturile!

Numai că uneori devine grav. Adică nu mă prinzi pe stradă, dar intri în ograda mea. Și mă izbești acolo tot așa, înainte de „bună ziua” ăla de l-ai învățat acasă înainte să împlinești 7 ani.

Un om își face un blog. Ce contează din ce motive? Și pe blogul ăla scrie ce vrea omu’. Că așa e moda: libera opinie și libera exprimare a opiniei în cauză. A, nu ești de acord cu opinia? Foarte bine! Poate omu’ are și el ceva de învățat din asta. Deci dacă dai cu parul, nu se va întâmpla nimic constructiv. Dimpotrivă! Fie primești răspuns identic – ceea ce ar însemna să cobor o treaptă evolutivă ca să vorbim de la egal la egal – fie te dau afară elegant și discret și trag obloanele ca să nu mai intri veci pe tarlaua mea.

Să reluăm: ceva nu-ți convine, intri frumos, dai șapca jos de pe cap, zici „bună ziua”/„salut”/„noroc” sau ceva din aceeași arie lexicală, aștepți să te invit să iei loc și discutăm ca să mă cunoști mai bine. Apoi zici frumos ce anume ți-a deranjat retina și te-a umplut de spume, cu tot cu argumentele contra, ca să pricep. Astfel, mă convingi că dau cu bâta-n baltă când, de fapt, eu credeam că sunt de o inteligență sclipitoare. Și după asta, dacă e cazul, îmi pun cenușă în cap, înghit în sec că am comis-o și remediez inepția.

Ce zici? Mai încercăm o dată?

 
21 comentarii

Scris de pe Ianuarie 16, 2017 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Nea Sorine, da’ coletu? Unde-i coletu’?

Sau cum poate să-ți strice unul bucuria de a primi un pachet mult-așteptat cu niște produse proaspăt comandate de pe un site!

posta-modifica-tarifele-cat-va-costa-un-colet-pe-care-il-trimiteti-in-italia-spania-sau-sua

(sursa foto)

Duminică, 16.10

Dacă tot mi-am luat notebook, nu-l puteam lăsa așa, în pielea goală, așa că m-am documentat și i-am găsit niște „hăinuțe” foarte elegante, de care am fost încântată maxim. Și dacă tot eram pe acolo, mi-am comandat și o carte de căpătâi care-mi lipsea din bibliotecă. Entuziasmul – maxim, dorința de a le avea mai repede – și mai maximă (sic!). Apăs butonul Trimite comanda, primesc mesaj de cofirmare:screenshot_2016-10-21-18-09-04Îmi frec palmele a satisfacție și dau drumul cronometrului să ticăie, cu maaare nerăbdare. Cam cum aștepți, copil fiind, să deschizi un cadou de la Moș Crăciun în dimineața Ajunului, care pare că urmează după o noapte extrem de lungă.

Marți, 18.10

Aștept telefon de la marea firmă de curierat rapid, uimită de promtitudinea cu care se rezolvă lucrurile în zilele noastre. Doar că ziua de marți, 18.10, s-a scurs, cu nicio veste primită în intervalul anunțat. Unde-o fi coletul? Ușor dezamăgită, am decis să acord circumstanțe atenuante: o fi ajuns mai târziu la sediu și nu l-or mai fi putut trimite. Dar mâine… Și iar mi-am frecat palmele a entuziasm, făcându-mi speranțe pentru când soarele avea să răsară din nou.

Miercuri, 19.10

Ajunge mesajul mult așteptat:

screenshot_2016-10-21-18-09-18

8: 57! Oameni serioși, încep munca de dimineața devreme. Dar cu cât timpul se scurge, nenorocitul de telefon nu sună deloc. Constat că e trecut de multișor de ora 9, așa că îmi fac curaj pe la ora 13 și sun la numărul afișat pe ecran. Niciun răspuns. Unde-o fi coletul?? Eh, o fi ocupat omul cu livrările. Mai așteptăm. Revin la ora 15. Vocea „suavă” de la celălalt capăt mă asigură că este în zonă (aproximativ) și că mai are livrări, dar că va ajunge negreșit. Am devenit Penelopa în așteptarea lui Ulise, doar că nu țeseam o pânză, ci un șir nesfârșit de înjurături. Mi-aduc aminte că aceeași voce mă isterizase cu câteva luni în urmă cu un alt colet, când după două ore de pălăvrăgeli telefonice, nu am reușit să-l fac pe om să priceapă unde trebuie să ajungă. Mai curând a nimerit orbul Brăila și americanii, luna! Atunci, pentru că era deja întuneric – ora 20 – s-a îndurat consortul de nervii mei și a coborât cu mașina după colet. Amintirea asta îmi întărâtă și mai mult nervii!

Joi, 20.10

Unde mama naibii o fi coletul ăla??? Sună telefonul în jurul orei 9.30. Răspund cu emoție:

(Atenție: dialogul de mai jos este o reconstituire din ceea ce bănuesc că a zis, mai mult sau mai puțin coerent, stimatul livrator de colete.)

– Aveți un colet.
Zău?!
– V-am așteptat aseară! (și nu la portiță!)
– Știți, doamnă, eu am colete de livrat. Nu am cum să ajung așa…
– Îl aștept de două zile!
– Ajung în zonă imediat.

Presimțind că nu voi vedea nici joi, 20.10, coletul, mă iau căldurile!

– Sunt la serciciu!
– Ah! Atunci va trebui să veniți după el la sediul firmei.
– Bre, e ora 10! Matale ai program de lucru până la ora 17! Cum să merg după el la sediu? (Colina – Bacău – Sediul Fan Courier= vârfurile unui triunghi dreptunghic, aflate la mama naibii unul de altul)
– Doamnă, eu nu livrez colete când vreți dumneavoastră!
Simt cum explodez. Dar ca să-mi scot coletul de la neînfricatul păstrător al tainelor coletelor, mă străduiesc:
– Între 12 și 13 ar trebui să fie soțul acasă. Iar după ora 14 mă găsiți cu siguranță pe mine.
– A…dar unde sunteți acum?
– În centru. La LPS.
– LPS? Aham. Și cine mai este director acolo acum? Că am și eu soția, Maria…
M-au posedat din nou necurații!
– Alo, domnu’ curier! Eu sunt în timpul programului! Nu stau acum la povești despre directori și soții! Vă rog să găsiți o modalitate prin care coletul să ajungă la mine ASTĂZI!
– O să încerc. Dar nu promit.
– Cum adică…„o să încerc”??
– Faceți-mi reclamație!
Pfuai! Îi aduc aminte de coletul anterior când m-a plimbat două ore după cai verzi pe pereți. Nu pare să-l sperie, așa că am terminat conversația – el bolmojind ceva despre cum va vedea dacă rezolvă, iar eu turbată.

Ora 12.15. Sună.
– Sunt de la Fan Courier. Aveți un colet!
Încep să mă îndoiesc că omul e în toate capacitățile mintale.
– Știu, domnule, nu abia am vorbit dimineață?
– Sunt în zonă. (Colina n.n.)
– Imediat îl sun pe soț să văd dacă a ajuns acasă, și să iasă.
– Doamnă, eu nu aștept după soțul dumneavoastră!
– ÎL SUN SĂ IASĂ! Revin în câteva secunde cu telefonul.
– Ia veniți dumneavoastră la sediu după colet!
WTF! Sunt oare la „Camera ascunsă”/ „Microfonul ascuns”??
– Domnule, dacă sunteți în zonă, sunați la apartamentul indicat pe colet să iasă soțul atunci!
– Veniți după el la sediu!
La sediu???? Caut numărul de telefon de la sediu. Sun, mă plâng, explic. Îl sună don’șoara pe nea Sorin să vadă care e baiul. Nea Sorin refuză să ducă minunatul colet la domiciliu. E în drum spre sediu. Renunț să mai înțeleg, don’șoara nu știe să-mi explice care e treaba.

Ora 13.30. Timp în care am simțit că-mi explodează capul. Sună. Alt număr. Răspund. Ceva neclar despre organele bărbăteți și femeiești într-o frază incoerentă care semăna a înjurătură.

 -Alo! zic.
– Da, răspunde altă voce. Cine sunteți?
– Eu cine sunt? M-ați sunat!
– Da, dar cine sunteți?
– Omule, ești întreg? De ce m-ai sunat?
– Ăăăă… aveți vreun colet?
Nu știu dacă e de râs sau de plâns, dar eu aveam niște dorințe foarte clar conturate de crimă cu premeditare!
– Suntem de la Fan Courier. Am înțeles că aveți un colet nelivrat. Ce s-a întâmplat?
O iau de la capăt cu povestea, plină de speranță. A concluzionat:
– Știți, nea Sorin nu a avut niciodată plângeri…
– Va avea acum!
– Da, dar…știți…nu prea aveți unde să faceți plângere la noi…
– Ei, nu! Pariu?
Și ca să scurtez agonia:
Da coletu’? Unde e coletu’????
– La sediu.

Mă urc în autobuz, cobor la ultima, mai merg pe jos o bucată și ajung victorioasă precum alergătorul de la Maraton.
– Am venit după colet!
Don’șoara cu care vorbisem la telefon, ușor stânjenită, mă invită să aștept, cerându-și scuze pentru întâmplare. Tocmai fusese șeful, care îl deposedase pe nea Sorin de restul de colete și primesc asigurarea că nea Sorin nu va mai deraja pe nimeni de acum încolo. Don’șoara dispare după colet. Se întoarce după 5 minute, ușor lividă.
– Câte colete trebuie să aveți?
Nea Sorin spusese ceva de 4. Cele 4 produse fuseseră ambalate individual.
– Puteți verifica să vedeți ce lipsește din comandă?
Am râs. Eram imună. Lipsea un produs. Fără care oricum nu puteam ridica restul coletelor.
Don’șoara dispare din nou. Dă telefoane, transpiră, probabil că și înjură. Eu bănuiesc că nea Sorin a vrut să-și facă plecarea triumfală!
După 20 de minute de cercetări apare și numărul 4. Achit, le iau și fug. Cu un zâmbet tâmp pe față și cu dorința de a nu mai lucra vreodată cu Fan Courier. EVER!

 
13 comentarii

Scris de pe Octombrie 23, 2016 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Wordless Wednesday (23) Soarele e mare sau e mic?

watermarked.jpg

…………………………………………………………………….

După o idee preluată de la Călin și…adaptată 😉

 
24 comentarii

Scris de pe August 17, 2016 în Wordless Wednesday

 

Etichete: , , , , , , ,

O fi sau n-o fi…pedofil?

Îmi făceam turul de seară pe una din paginile de Facebook (cea „de serviciu”), să mă mențin „informată”, adică să știu de ce mă mai feresc pe lumea asta. Întâmplător (sau nu) dau peste o postare care m-a oripilat, m-a speriat și mi-a întunecat mințile în același timp!

Pedofil drăguț, caut loc de joacă cu părinți ocupați

Constanța, într-un parc foarte aglomerat la ora 6 seara. Cu greu mai poți găsi un loc de cățărat în marea de copii ce aleargă haotic spre disperarea părinților care nu-i mai pot supraveghea. Mă așez pe o bancă și încerc să îi urmăresc pe amândoi, printre tricouri multicolore, țipete, râsete și plâns de copil lovit sau rătăcit. În fața mea, un individ la vreo 40 de ani a adunat în jur un cârd de fetițe despletite și drăguțe pe care le învață să se dea peste cap agățate de o bară. Se alătură grupului și Ema, fericită că domnul o ținea bine de burtică și o ajuta să facă răsucirile. N-am oprit-o, dar urmăream mișcările individului iubitor de fetițe și atât de amabil să le ajute pe toate. Nu rata nicio ocazie să le atingă abdomenul și spatele ori câte ori se dezgoleau și se juca cu părul lor înainte de fiecare ridicare. În scurt timp, am realizat că domnul nu venise însoțit de vreun copil, n-avea atârnat de el vreun rucsac, jucărie, pantof sau orice altceva i-ar fi putut trăda calitatea de părinte….

Continuarea postării o puteți citi direct pe pagina unde am descoperit-o. Scopul meu nu este de a crea un articol bazat exclusiv pe o poveste preluată de la altcineva, ci de a-mi urla neputința, ca om, de a schimba ceva în lumea în care trăiește. (A se obseva că nu am spus „țara”, pentru că fenomenul depășește toate granițele. Și toate limitele!)

pedofil

(sursa foto)

Subiectul în sine m-a alarmat. Nu pentru că ar fi adus o noutate. Se întâmplă astfel de lucruri de când lumea. Mai frecvent sau mai puțin frecvent, totul depinde de cât de mediatizate sunt cazurile și de interesele celor care le prezintă (mă refer la presă!) Să recapitulăm:

  • Parcul este plin, așadar, FOARTE public.
  • Omul (deși l-aș numi deja altfel!) are un tupeu fantastic să se afișeze acolo sau este suficient de bolnav, cât să nu aibă control deloc asupra propriilor instincte. Poate mă ajută cineva în domeniu cu profilul psihologic al pedofilului!
  • Acest…individ se joacă cu niște fetițe total necunoscute!? Dezinteresat? Se plictisește? Îi plac copiii? În sensul…acela?
  • Acest individ LE ATINGE abdomenul și spatele???? (Deja simt cum mi se încrețește pielea de nervi!)
  • Părinților, prezenți în parc, li se pare…normal???

Oameni buni! Mai citiți o dată textul! Nu simțiți cum vă ia un val de căldură pe șira spinării?

Am căutat să văd cine este în spatele postării, ca să știu dacă este o persoană credibilă. Doamna este avocat, mamă a doi copii. Da, am luat chiar legătură cu dumneaei, iar activitatea afișată arată preocupări ale unui om decent și serios. Totuși, și dacă nu aș fi putut afla nimic despre această persoană, simplul fapt că am dat peste o astfel de poveste extrem de veridică, e suficient să o iau în seamă și să iau atitudine în felul meu. Ce m-a șocat și mai tare (dacă mai poate exista ceva și mai șocant ca povestea în sine) a fost atitudinea unuia dintre comentatori, care a ales să devină „avocatul diavolului”:

Screenshot 2016-07-22 17.27.55.png

Cu tot respectul pe care (încerc să) îl păstrez pentru fiecare individ pe care nu îl cunosc, vreau să contraatac, cât de decent pot:

„Dacă omul avea o relație de prietenie platonică cu unul dintre copii la care s-au alăturat și alți copii, nefiind băgați în seamă?” – O relație platonică? Ori îl cunoaște, e de-al casei, ori nu are ce relație să aibă un om de 40 de ani cu un copil! Și, să fim serioși, câți adulți se joacă așa, for fun, cu o droaie de copii în parc, de bună voie și nesiliți de nicio împrejurare! Restul frazei reprezintă speculații, prin urmare, domnul Emil cade în aceeași capcană de care o acuză pe autoare. Nu ai de unde să știi ce e în capul omului, un motiv în plus să fii cu ochii în patru!

„Am uitat vremurile când mergeam la film singuri la 6 ani și stăteam între adulți pe întuneric, când copii în fundul gol se jucau pe cearceaful vecinului la plajă, când pe la petreceri e câte un nene cu magnet la copii care devine loc de cățărat, de jumulit.” Eu la 6 ani NU mergeam singură la film, primul film la care am fost, nu singură, ci cu o prietenă, a fost în liceu. NU stăteam între adulți pe întuneric(?!), pentru că am fost învățate să nu căscăm gura la treburile adulților, ci să ne vedem de păpușile noastre. NU am stat în fundul gol niciodată, decât la baie (fac parte din generația…„comunistă”!), dar pentru cei care s-au aflat în această situație, cuvântul cheie este „vecin”, prin urmare, cineva familiar, nu un străin apărut în parc. Iar „nenele cu magnet la copii”, fiind invitat la petrecere, era, cu siguranță dintre cunoscuți. Bunicul meu era mereu sufletul petrecerilor, iar copiii trăgeau la el pentru că știa să facă tot felul de giumbușlucuri. Dar NU a atins niciodată pe vreunul pe funduleț sau pe abdomen! Nici baie nu ne făcea el, copii fiind! DAR NU am uitat vremurile acelea când, venind de la școală, am dat peste un bărbat în casa scării, fluturându-și organul cu un zâmbet idiot pe față, în timp ce eu alergam pe scări până la etajul 4, îngrozită de ceva ce nu înțelegeam la vârsta aceea! Ei, uite, asta m-a marcat!

„Societatea asta a devenit bolnavă și are nevoie de psiholog.” Corect! Tocmai de aceea nu mă poți acuza, ca mamă, că devin paranoică atunci când lucrurile nu mi se par tocmai în ordine!

„Eu sunt curios cam ce ai putea răspunde ca barbat dacă ai făcut greșeala să bagi copilul cuiva în seamă și vine și se ia de tine că ce treabă ai cu copilul lui… Dacă eu stau cu copilul/sau fără undeva și vine alt copil că maică-sa stă pe facebook sau la bârfe, ce trebuie să ii fac să îi dau două șuturi în fund să plece? Să ii spun două vorbe tăioase în stilul societății ca să învețe să fie antisocial?”. Ooo, domnu’ Emil! Se pare că experiența dumneavoastră de viață nu este atât de bogată. Eu, ca femeie, nu bag niciun copil în seamă aiurea decât dacă este al vreunei cunoscute sau dacă are legătură cu copilul meu. Și în niciun caz nu vorbesc cu el fără să fie unul dintre părinți de față. E lege! Nici dacă vreau să-l servesc cu ceva ce mănâncă al meu copil. Aveți idee ce dezastru poate provoca o „faptă bună” de acest gen în cazul în care copilul are vreo alergie la un aliment pe care eu i-l servesc cu bunătate? Și nu, nu e paranoia, e bucată dintr-o experiență! Dacă vine alt copil la mine, îi caut părintele cu privirea și neapărat îl anunț că al lui copil vrea să se joace cu al meu (nu cu mine!), făcându-l atent, tocmai pentru că eu nu vreau să-mi asum eventuale accidente neplăcute (copiii mai cad de pe tobogan, se mai ceartă, uneori se lovesc reciproc etc.) Păi de ce să-i dați două șuturi? De vorbă bună n-ați auzit: „Părinții tăi trebuie să fie îngrijorați, mai bine mergi la ei să le spui unde ești!”. Dar, din experiența mea cu copiii (și vreau să cred că este destul de bogată, deși niciodată suficientă!) un copil, indiferent de vârstă nu vine la un adult decât dacă îl atrage ceva anume: o jucărie, ceva strălucitor, un covrig, un animal, copilul lângă care stă etc. Nu vă fie teamă, nu vă vor ataca prichindeii doar pentru că stați pur și simplu în parc, să vă relaxați!

„Eu am fotografiat copii¹ altora mai ales la evenimente. Am văzut de multe ori acea privire „acuzatoare” pe ideea bă de ce îi face ăla poza copilului meu.”  Bănuiesc  că ați fost la aceste cevenimente în calitate de prieten sau în calitate de fotograf plătit pentru acest lucru! Altfel, a face poze, mai ales unor minori, fără acordul părinților cred că poate să vă aducă mari necazuri din punct de vedere legal.

„Băi dar chiar așa am ajuns? Faptul că sunt 10 nebuni/ zi la știrile de la ora 17 la 16 milioane de oameni nu înseamnă că este realitatea băi fratilor, treziți-vă². Vi se par puțini 10 nebuni pe zi??? Dar ăia care nu au „norocul” să fi ajuns la știri? Se întâmplă lucruri în lumea asta la care nici cu gândul nu gândiți! Una dintre elevele mele, și este doar un exemplu, mi-a răspuns, la acuzele mele că nu se concentrează să învețe, că a plecat de acasă pentru că propriul tată o molesta! Era în clasa a 12-a și trăia cu trauma asta de câțiva ani buni! ACEASTA este o realitate, domnule Emil! Dacă aș avea timpul necesar să-i ascult pe toți elevii mei, aș afla că sunt mult mai mult de 10 nebuni pe zi! Ah! Și sunt 20,1 milioane de oameni (la recensământul din 2011), nu 16!

„Dar chiar e nevoie să acuzăm lumea înainte să știm detaliile pe baza aparențelor? Sau este lipsa de _educație_ și paranoia anti-socială?” Doamna nu acuză. Nu există un acuzat, nu există un document oficial care să acuze. Doamna a prezentat o situație, exprimându-și opinia. Același lucru l-am făcut și eu. Educată sunt, parol! Și se pare că și doamna avocat. Da, și paranoică sunt, dar nu dintr-o atitudine anti-socială, ci din teama că aș putea să mă găsesc neputincioasă în fața unui lucru monstruos care i s-ar putea întâmpla copilului meu! Pentru că atunci aș uita și de educație și de tot! 

Despre părinții prea ocupați, într-o altă postare! E de zis și acolo!
………………………………………………………………………………………
¹și² – am ales să redau exact textul comentatorului, mi-am luat libertatea de a adăuga doar diacriticele.

 
9 comentarii

Scris de pe Iulie 22, 2016 în A fi sau a nu fi...

 

Etichete: , , , , , , , ,

Clasa I a trecut, temerile rămân

Mi se pare că a fi mamă a devenit o treabă din ce în ce mai grea, o misiune imposibilă de cele mai multe ori, mai ales când ai un băiat care își alege singur direcția spre a se dezvolta. Mă aflu adesea în dificultate când trebuie să iau o decizie în ceea ce privește educația lui, reacțiile mele sau sprijinul pe care ar trebui să i-l ofer. Și de cele mai multe ori simt că eșuez. Unde greșesc? Nu mi-e foarte clar, pentru că valorile lumii moderne au luat-o razna de tot. Îl vreau un copil cuminte, educat, ferit de vulgaritățile și de pericolele societății în care îl cresc? Normal! Mă străduiesc să calc potecile bătătorite de ai mei și să-l cresc cu bun-simț, priceput la cât mai multe lucruri  și atent la detalii. Poate că aici e problema. Poate că vremurile acelea au apus, iar la vremuri noi, se impun măsuri noi…Poate sunt prea „fixistă”, poate insist prea mult, poate pun deasupra nevoilor și abilităților lui o conduită morală expirată…Să-l las să evolueze liber? În ritmul lui? Fără limitări? De unde naiba știu cum o fi mai bine? Mai arunc câte un ochi în curtea altora, de încredere, să văd cum se mai descurcă și ei! 🙂

A mai trecut un an… Față de clasa pregătitoare, când încă exista stresul unui nou colectiv, al unei noi etape, al unui om nou la „cârma” educației sale, m-am trezit cu un copil a cărui personalitate a explodat. „Aproape 8 ani” înseamnă un copil cu alte „apucături”, unele mai distractive, altele mai îngrijorătoare:

-Mami, ce mâncăm azi? mă întreabă când exersăm (din nou!) spălatul pe mâini CU SĂPUN și cu simț de răspundere!
-Bătaie! îi răspund, în timp ce ne stropeam cu apa rece de la chiuvetă.
-A, da? Și ai pregătit-o deja?

Clasa I a fost…interesantă. Cu bune și cu rele, cu răbdări pierdute, cu supărări, cu lipsă de chef, cu multe „FeBe-uri”, cu teme, cu cărți citite, cu bucurii… Noroc de „Doamna” că mă mai scutură din când în când, cu pilde din experiența ei cu copiii. De câte ori simțeam că nu e ceva în ordine, mă liniștea și-mi spunea să am răbdare. Am avut încredere în „Doamna” și m-am bucurat de reușitele copilului meu:

Nici anul acesta „Doamna” nu a făcut ierarhizări! Nu a croit coronițe pentru „elită”, nu a lăsat să curgă lacrimi de frustrare pe obrajii copiilor și nici nu a dat ocazia părinților să se umfle în pene pe spinarea muncii copiilor lor. În schimb, „Doamna” i-a adunat în clasă, i-a luat pe rând pe fiecare, le-a înmânat diplome și a ținut un discurs individualizat în care a scos în evidență că fiecare copil a fost extraordinar în felul lui, a progresat în ritmul lui, a ieșit în evidență în felul lui. Apoi a citit fragmente din scrierile Delfinilor, sub ochii lor, care amestecau mândria și emoția. „Doamna” nu s-a sfiit nici să puncteze unde mai trebuie să lucreze fiecare și le-a urat „Vacanță plăcută”, nu înainte de a le da sfaturi pentru ceea ce au de făcut ca să continue să crească până în toamnă.

Cred că de aceea o și iubesc atât de mult copiii! Imediat după ce a terminat vorba dulce, fetele s-au repezit să o îmbrățișeze. Băieții sunt mai…timizi. 😀 Apoi toți i-au oferit flori bine-meritate! Flori care pentru ei înseamnă mulțumire pentru tot ce au făcut împreună! Pentru îngăduință, pentru prietenie, pentru bomboanele de ziua lor, pentru pizza pe care le-a cumpărat-o cu drag într-o zi oarecare…

A fost anul în care chiar Pințul a decis că EL este ce care trebuie să ofere aceste flori și nu m-a mai împins pe mine ca până acum.

Totuși, mai am unele gânduri care nu îmi dau pace. Încerc, însă, o terapie până la anul:

  • Nu mai citi cărți! Parentingul se simte.
  • Nu te mai gândi atât! O iei razna.
  • Nu mai face comparații! E inutil.
  • Relazează-te și trage aer în piept!

Între timp, îmi repet că am un copil minunat și sănătos și deștept și că are nevoie de o mamă întreagă la cap!

Vacanță plăcută! 

 
17 comentarii

Scris de pe Iulie 3, 2016 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Un fel de recenzie: Cărămiziu, de Florin Spătaru

Am primit o provocare de genul „blind date with a book”: Cărămiziu, de Florin Spătaru. Nu am știut absolut nimic despre carte sau despre autorul ei (decât, poate, care îi este „jobul”), despre vreun background sau despre intenții. Am deschis-o pur și simplu și am început să citesc, cu ochiul celui care nu are niciun orizont de așteptare, ci se lasă suprins de ceea ce poate găsi pe fiecare pagină.

M-a cucerit primul motto: „En Santa Catalina los ojos se convierten en mariposas.” Nu știu dacă a fost pentru că ador limba spaniolă sau pentru că mi s-a părut genială ideea metamorfozării ochilor în fluturi. E drept că am trișat în legătură cu orizontul de așteptare, pentru că atunci am pus imediat o etichetă cărții ale cărei coperte nu apucasem, încă, să le deschid: va fi, cu siguranță, ceva ce-mi va atinge sufletul, ceva suav, ceva delicat. Ceea ce e ciudat, pentru că nu mi se părea potrivit cu profilul pe care i-l atribuisem scriitoului (iată, prejudecățile!). M-am înșelat și nu prea.

∗∗∗

Cartea lui Florin Spătaru cuprinde 12 „episoade”, douăsprezece povestiri scurte, fără legătură între ele. Titlurile combină un punct de reper spațial cu un cuvânt cheie al experienței redate, ca un pilon puternic care să fixeze experiența în memoria uneori înșelătoare. Fiecare dintre ele prezintă un subiect abordat într-o manieră care te intrigă. Șocant a fost să termin prima povestire și să constat că nu există o continuare a ei. Mi-am imaginat un roman exotic, bazat pe retrospecția anilor copilăriei, în care Casandra este fata misterioasă, țiganca inexplicabil de atrăgătoare tocmai prin apariții și dispariții, prin lecții laconice și gesturi. Existența îi pare tânărului un joc de șah, o pendulare permanentă între negru și alb, iar unicul ei scop este acela de a manevra pionul astfel încât să-i lase pe ceilalți cu gura căscată. Fraza urmează același tipar al pionului care înaintează timid, pătrățică cu pătrățică, o dată pe negru, o dată pe alb. Casandra devine un fel de Luntraș care îl poartă într-o lume întunecată și misterioasă, ca într-un fel de dans al țigăncilor lui Eliade, rupându-l de realitatea imediată fie prin rochia albă, fie prin rujul stacojiu: „am început să cred că are puteri supranaturale”.

Partea a doua debutează cu interesul vădit pentru detaliu. De altfel, detaliul pare să facă mult mai mult decât subiectul în sine. Impresia este de reconstituire a unei lumi din filmele vechi englezești, singurul element care trădează sunt numele personajelor, neaoșe. Autorul șochează din nou punând în contrast detaliul stilat și limbajul ușor vulgar al celor doi protagoniști, izvorât nu din incultură (de altfel, intertextualitatea evidențiază preocupările lor), ci din revolta împotriva unei societăți devenite ostilă.

A treia povestire crește tensiunea prin prezența unui element izvorât parcă din vremurile moderne, chiar dacă semănă izbitor cu ceea ce se întâmpla în beciurile ascunse ale securității: interogatorii, torturi, amenințări, durere, teamă, absurdul existenței: „Ahmed Al-Jin Hamsi, vărul lui Mohd Zaini Asmawi. Nume scîrbos, terorişti scîrboşi.”

Lecția despre pușcărie este, poate, cea mai intensă dintre povestiri prin felul în care autorul alege să reflecte realitatea prin puterea limbajului argotic. Este un alt fel de inițiere față de prima povestire, o inițiere pentru o situație ipotetică, dar nu imposibilă, având în vedere îndeletnicirile tinerilor. „Cel mai dur bătăuș din gașcă, Piele. El era Dumnezeul nostru acum” – îngrozește gașca prin poveștile terifiante despre închisori. Personajul principal este un damnat, care nu-și găsește locul în grupul de infractori, dar e o condiție „moștenită”, o viață pe care au ales-o alții pentru el (tatăl- un gunoier bețiv, mama – nu poate decât să înjure, complăcându-se în situația dată). În final, teama se transformă în ură față de cei care i-au torturat mințile, astfel că, previzibil sau nu, alege să-i toarne poliției.

Povestirea cu numărul cinci schimbă din nou registrul. Perspectiva este aceea a Bogdanei, un psiholog sătul de problemele închipuite ale ciudaților săi pacienți. Textul pare un caleidoscop, un sertar cu dosare care cuprind destinele fiecătui pacient. Elementul comun al pacienților pare să fie obsesia sexului, ceea ce o face pe Bogdana să aștepte cu nerăbdare finalul ședințelor, ascultând declarațiile lor doar pe jumătate, restul fiind o deducție bazată pe cunoștințele ei și pe experiență.

În cea de a șasea povestire, îl avem pe pictorul în căutarea perfecțiunii, pe care încearcă să o recompună din imaginea femeii de lângă el, imperfectă din toate punctele de vedere: bărbia, sânul, gâtul, picioarele. Departe de a fi un Pygmalion, pictorul pare să nu înțeleagă de ce o acceptă în viața lui, cu atitudinea aceea a unei dominatoare, însă finalul povestirii elucidează, oarecum, acest mister.

Numărul șapte amintește cititorului de motto-ul citat mai sus. De data aceasta, este un registru liric, în care totul se învârte în jurul unei nuanțe: fucsia. Lectura poemelor în costumul adamic, interpretarea unor semnificații amestecând relitatea cu dorințele ireale izvorâte dintr-un romantism desuet se desfășoară ca un ritual al înfăptuirii păcatului originar: descoperirea sinelui, a goliciunii dincolo de goliciunea trupească. Persoana I a narațiunii aduce autenticitate trăirilor.

Scriitorul îndrăznește și mai departe, adăugând narațiunii subiective perspectiva feminină, în cea de a opta povestire. Într-un fel, este o continuare a celei anterioare, pictorul devine fotograf, dar femeia de lângă el este cea care interpretează imaginile imortalizate de aparatul fotografic: chipuri, momente, mistere:„E ceva aparte în dansul mereu prezent al colecţionării de imagini.” Ea este fascinată atât de Henri, „bătrânelul meu drăguț și răutăcios”, cât și de rezultatul actului său artistic. Pentru ea, el este „un partener de șah”, purtând-o printre momente care nu le aparțin și intrigând-o prin felul în care suprinde detaliul.

„Clădirea cu două etaje de pe strada Tudor Arghezi” este un nou prilej pentru scriitor de a-și dovedi măiestria în tehnica detaliului. Textul exclusiv descriptiv, induce din nou cititorul în eroare. Dincolo de perdelele ca o cortină, se află un alt spațiu al profanului (care, se pare, îl atrage ca o mână nevăzută pe autor). Scenele descrise, amintesc de Gamiani sau noaptea plăcerilor, a lui Alfred de Musset.

Povestirea cu numărul 10 este o tulburătoare confesiune a unui suflet care pare într-o continuă căutare a ceva ce nu și-a definit încă nici el însuși. Un „stream of consciousness” care ne poartă prin senzații, trăiri, dorințe și gânduri, undeva prin București, între Splai și Gara de Nord sau prin Grădina Botanică.

Decorul se schimbă în povestirea cu numărul 11, care mută acțiunea undeva în New York. Este un alt spațiu al profanului, care reprezintă pentru protagonist, o modalitate de cunoaștere și de experimentare a existenței: droguri, iarbă, alcool, sex. El e barman și crede că poate scăpa de „viața de șobolan”, fugind în America. Corina – fata fadă și prostuță din liceu – părea să fie salvarea. Dar destinul îi rezervă o surpriză, căci pozițiile s-au inversat. Ajunge să fie „șofer, instalator, masor, gunoier, cameraman pentru aventurile erotice ale lui C.”

Finalul nu dezminte deloc stilul – deja format și inconfundabil – al scriitorului. O altă scenă de (alt fel de) sex șochează cititorul. De ca și cum porțile desfrâului au fost izbite de perete, iar Sodoma și Gomora reînvie pentru că societatea a evoluat (?!) în această manieră, reîntorcându-se spre „instinctul primar”.

∗∗∗

Cele 12 povestiri sunt și ele „dosare ale existenței”. Autorul pare să fie el însuși în ipostaza pihologului din povestirea cu „mormoloci”, astfel că redă fărâme ale existenței umane fără să intervină asupra lor, dar savurează posibila reacție acititorului, de undeva de după cortină. Scriitorul schimbă permanent formula narativă. Trecerea de la narațiunea obiectivă la cea subiectivă se face cu brutalitate, șocând în permanență cititorul, care este bulversat de ceea ce tocmai citește și nu are timp să realizeze nici când s-a terminat povestirea anterioară, nici când începe următoarea. El face un slalom printre destine, condus de naratorul cameleonic, ca un orb care bâjbâie în întunericul minților personajelor.

12 povestiri despre: o brățară aurie, niște dungi portocalii, nisip roz, un braț negru, mormoloci albi, o iconiță verde, buze fuchsia, o lucarnă galbenă, perdele stacojii, dude albe, un vraci gri și niște pete roșii sau Singurătate, adolescență penibilă, bătrînețe senilă, dorințe obscure, libertate chinuită, nebunie latentă, droguri și întîlniri sado-maso, toate într-o carte despre ura cotidiană”.

Dacă ești vreunul dintre acei cititori pudici, care roșesc la prima înjurătură sau se oripilează la prima vulgaritate, cartea nu-ți este recomandată. Cu siguranță îți trebuie curaj ca să treci dincolo limitele autoimpuse ca să înțelegi „ce a vrut, de fapt, autorul să spună”. Ceea ce poate trece drept o aroganță nepermisă pentru unii, înseamnă, în cazul lui Florin Spătaru, curajul de a-ți lua de mână cititorii și de a-i duce în spațiile ascunse ale existenței umane, pe care nu le poate nega nimeni. Scriitorul este, de fapt, o Casandră, care te poartă, sub o vrajă, în cimitir ori pe bloc, dispărând apoi pentru totdeauna, nu înainte de a-i lăsa amintire, o tablă de șah.

Cartea a apărut la Editura Univers poate fi citită pe platforma digitală Streamland.

 
15 comentarii

Scris de pe Iulie 1, 2016 în Recenzie

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice