RSS

Arhive pe etichete: despre viață și moarte

„Primăvara asta n-o să mă găsească acasă…”

Te ia prin surprindere, te izbește, zdrobindu-ți mințile. După ce te-a pândit o vreme, să vadă cât ești de fericit, cât de frumos crești, câte lucruri te așteaptă să le înfăptuiești, se repede flămândă spre tine. Fără milă. Fără preambul. Fără măcar o notificare prealabilă. Nici ursitoarele nu au voie să citească asta când stau la căpătâiul nou-născutului. Și dacă ai timp să arunci o privire peste umăr, aproape poți să o zărești hulpavă și cu dinții rânjind a victorie meschină.

Ne pare rău…diagnosticul s-a confirmat…aveți cancer…

„Ne pare rău…”

De ca și cum ar putea fi tras cineva la răspundere pentru faptul că au răsărit celule nenorocite, distrându-se printre cele sănătoase într-o joacă stupidă, nedreaptă, sfâșietoare de-a cine crește mai repede.

Mintea refuză să accepte, pentru că este unul din acele lucruri care ție…nu ți se pot întâmpla, nu-i așa? Și după ce navighezi cu disperare printre „de ce”-uri, te lași pe un fotoliu ostenit și gata să renunți. Astfel că, după ce te-a paralizat psihic, nenorocita pune stăpânire treptat pe toată ființa ta. Da, te des-ființează la propriu! Iar organismul cedează pas cu pas până ajungi de nerecunoscut chiar și pentru tine. Nu știi dacă să lupți sau să renunți pentru că totul pare imposibil. Și chiar în momentul ăsta de cumpănă, vine dumneaei din nou și zice:

„Bun, să zicem că te las să te împotrivești. Arunc o licoare magică și dacă o prinzi, te las să trăiești”

Ce faci atunci? Te trezești! Alergi, suni, cauți, întrebi, cheltuiești și, cel ai important, reîncepi să speri! Dai deoparte toate obstacolele. Nu găsești tratamentul? Nu-i nimic, ai prieteni – că doar lucrezi în domeniu. Iată-l. E scump? Nu-i nimic! Ai prieteni și vor face tot ce pot să strângă suma în timp record. E dureros? E greu e îndurat? Nu-i nimic! Lupți până la ultima picătură de sudoare pentru că unele tratamente se vând cu promisiuni. Apoi observi că viața ta pare din nou normală. Râzi, călătorești, ai grijă ce mănânci, îți faci cu regularitate analizele și în continuare speri! Până într-o zi când primești o hârtie cu antet, pe care sunt scrijelite niște cifre. E de fapt un cod prin care ți se semnează sentința. Iar tu, mirat, te uiți din nou peste umăr, în timp ce nenorocita îți rânjește din nou:

Aș! A fost o glumă. Doar nu credeai că…

Ba tu chiar credeai! Ai crezut cu fiecare celulă sănătoasă rămasă în corp că va funcționa…

Săru-mâna, mamă, săru-mâna tată! De azi înainte eu vă voi privi de dincolo

Îți faci ordine în gânduri. Te ierți pentru câte nu ai făcut așa cum ai fi vrut. Le ceri iertare și celorlalți pentru că nu ai fost cum ar fi vrut să fii. Nu mai încerci să înțelegi, nu te mai împotrivești. Cărțile astea cu file îngălbenite sunt scrise cu mult înainte de a ne naște și nu pot fi nici deschise ca să știm din timp ce ni se întâmplă, nici șterse…Facă-se voia Lui…

La revedere, iubita mea soție.. De azi înainte te voi veghea de dincolo

Și te desprinzi cu luciditate din ultima îmbrățișare, a cărei memorie o iei cu tine dincolo, drept umbră a vieții tale aici. Simți că oboseala îți vlăguiește trupul, până la ultima bătaie a inimii. Și apoi…pleci. Cu un sunet de bocet în surdină care să te petreacă pe lumea cealaltă.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Zilele trecute o citeam din nou pe Gabriela. Am putut să trag cu privirea dincolo de cortina ei… Fiecare postare doare. Chiar și pe un străin ca mine, care se trezește rătăcind printre finaluri, lacrimi, frici, urlete, berze, primăveri goale și tristețe. Multă tristețe. Nu pot decât să-mi înghit câte o lacrimă și să tac. Ce poți să-i spui unei mame care e nevoită să-ți trimită copilul înaintea ei în brațele vreunui înger? Că așa a fost să fie? Că așa e mai bine? Că nu mai suferă? O fi suficient? Refuz să-mi imaginez chiar și pentru o clipă fugară ce gânduri tăioase și ce încleștări de pumni…

Iar astăzi…ne-am luat cu toții la revedere de la Răzvan. Sper să-și fi găsit liniștea și calea luminată…

Drum bun, Răzvan! Odihnește-te în pace!

 
10 comentarii

Scris de pe februarie 21, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

„Știți…doamna dirigintă…eu…am cancer”

Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.

Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…

 
46 comentarii

Scris de pe august 26, 2014 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Dreptul la viață vs dreptul la moarte

banner-pisicafea-250x250

Acum câteva zile mă preumblam plină de gânduri prin camerele imobilului pe care îl posed în cârdășie cu jumătatea mea și cu o anumită bancă. Pentru că teve-ul era „pe știri” – ceea ce mi se întâmplă rarisim! – surprind o informație care m-a făcut să mă opresc din ce făceam și să rămân cu o privire tâmpă înspre sinele… meu. Mi s-a părut atunci că tot universul ăsta e croit atât de nedrept și că uneori viața te pune în niște ipostaze de îți vine să îi tragi tu însuți/însăți niște șuturi: parlamentul belgian a aprobat legea eutanasierii copiilor cu boli incurabile.

Nici nu știu ce s-a discutat sau dacă s-a dezbătut această lege pe undeva la noi (media, blogosferă etc.) [între timp, am aflat că Adelina mi-o luase înainte] și cred că oricum nu aș putea urmări o astfel de dezbatere, pentru că mintea mea s-a blocat în punctul ăla în care am aflat că, iată, se poate pune și o astfel de problemă. Justificat? Habar nu am! Un astfel de subiect mi se pare mai dur decât orice altceva și singurul meu gând a fost „dă-i, Doamne, sănătate puiului meu și nouă să-i fim aproape cât mai mult!” Apoi m-am gândit la alți copii…cărora nu li s-a dat cu adevărat o șansă în lumea asta…care s-au bucurat de câteva apusuri și prea puține răsărituri…care au cunoscut suferința mult prea devreme…

Și cu toate acestea, într-un colț de lume civilizată (cred) sau poate în mai multe astfel de colțuri, se pune problema în această manieră: îl lași să se chinuiască sau îi curmi suferința? Cui îi faci bine, de fapt: lui pentru că suferă de o boală care îl stinge treptat sau ție pentru că nu mai suporți să-l vezi chinuindu-se astfel?

M-au șocat câteva pasaje ale acestei legi și nu pentru că aș putea spune dacă sunt sau nu de acord cu ele, ci pentru că simpla aducere în discuție a acestora anihilează orice pornire a minții mele de a se concentra asupra unei astfel de dileme:

  1. minorul trebuie să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire care să conducă oricum la deces şi să aibă o suferinţă fizică insuportabilă pentru a putea opta pentru terminarea vieţii.
  2. cu acordul părinților
  3. doar după testarea psihologică a minorului care să confirme faptul că el înţelege că face un lucru ireversibil.

Și mă întrebam, referitor la aceste aspecte:

1. Dacă așa stau lucrurile, ce ne facem cu miracolele (e drept, prea puține) care au uimit mereu lumea medicală? Cum definim insuportabilul având în vedere că fiecare individ are propriile limite…?

2. Ce te faci cu părinții iresponsabili? Sau cu cei insuficient informați? Sau cu cei prea îndurerați ca să ia o astfel de decizie, în ciuda suferințelor puiului?

3. Testarea psihologică a minorului? La ce vârstă înțelege un copil ce e viața  și, mai ales, ce e moartea? Cum ar arăta un astfel de dialog cu un copil pe moarte?

În concluzie, putem trăi liniștiți după o astfel de decizie? Este, oare, o alegere în adevăratul sens al cuvântului? Până la urmă ce variantă ar fi mai potrivită: să rămâi cu imaginea suferindului urlând de durere sau să rămâi cu imaginea propriei tale mâini apăsând butonul de turn off?

Suntem în măsură să decidem, dincolo de orice alte circumstanțe când și unde se termină o viață? Putem la fel de ușor să dăm naștere unei vieți noi? Suntem capabili să ne asumăm un astfel de gest?

…………………………………………………………………………………………………………

Probabil că sunt prea multe întrebări. Probabil că subiectul e prea sensibil pentru unii. Probabil că e greu de imaginat o astfel de situație… De aceea am profitat de Pisicafeaua de marți a Clubului Psi și am aruncat… mănușa.

 
69 comentarii

Scris de pe februarie 25, 2014 în Pisicafeaua de marți

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

Sinapse

Simple, dar cu viață

Incercari

de ginduri

O Cale

o-cale.ro

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Blog despre munte, turism si cultura

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice