RSS

Arhive pe etichete: Dumnezeu

Filosofia religiei (7) – Dialoguri. Despre Dumnezeu

 

Când Moartea pare să dea târcoale ca să fie sigură că oamenii nu uită de existența ei, se întâmplă, de obicei, două lucruri. Fie se trezește în ei teama, pe care o țin cu greu în frâu, pretinzând că sunt ocupați cu treburile zilnice. Teama aceea care te lasă paralizat, cu fiori reci trecându-ți pe șira spinării și cu gândul că poate următoarea oprire a ei este în curtea ta. Fie se nasc discuții, adevărate filosofii, despre viață, despre moarte, despre nedreptăți, despre Dumnezeu…

Dacă reiei datele problemei, încercând să înțelegi ce căuta Moartea în trenul Interregio într-o dimineață răcoroasă de duminică, descoperi că:

  • se moare, nedrept, la 40 de ani
  • se moare, nedrept, la exact 7 ani după moartea unui frate, care a pierit în același fel
  • se moare, nedrept, înainte să începi să trăiești cu adevărat
  • se moare, nedrept, departe de cei dragi, într-un tren InterRegio gonind spre București

Și apoi, descoperi că

  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce o mână de oameni s-au chinuit, în același tren,  să se lupte cu Moartea
  • se moare, nedrept și inexplicabil, după ce mâna aia de oameni, au adus-o înapoi pentru câteva clipe, pe femeia aceea tânără și foarte frumoasă
  • se moare, nedrept și inexplicabil, într-o salvare necorespunzător echipată, deși fusese anunțată situația când a fost chemată în cea mai apropiată gară.

Iar șirul ăsta de nedreptăți, scutură încrederea în existența unui Dumnezeu care, chipurile, „a lăsat să se întâmple asta” sau generează reacții de tipul „Ți-am spus eu că Dumnezeu nu există!”. Dialoguri empirice, fără pretenția de a spune decât gânduri ale celor care percep existența umană pur și simplu. 

– Ăsta e unul din momentele în care… realizezi că lucrurile astea nu sunt drepte deloc. Și îmi întăresc pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu există! Și că unica sursă de bunătate și de frumos e în unii dintre cei care trăiesc și care, dacă nu pot să existe în continuare prin urmași, rămân prin ceea ce au impregnat celor din jur. 

-Nu, El există! Dar altfel…

– Nu, nu există!

– Ba da! Dar nu în ritualul mătăniilor sau al canoanelor bisericești Îl găsesc eu. E mai presus de toate acestea. 

– Există doar nevoia de a justifica nedreptăți precum asta prin intermediul unei rațiuni superioare, care nouă ne scapă. 

– Nevoia asta de a justifica despre care vorbești a creat toate miturile din jurul lui Dumnezeu. 

– Pentru că omul este, fundamental, bun. Dumnezeu nu! Și, În bunătatea lui, omul l-a creat pe Dumnezeu pentru a justifica ceea ce nu poate fi justificat. 

– Omul este el însuși autor al binelui și al răului. Și da, a creat miturile din jurul lui Dumnezeu, tocmai pentru a justifica… energiile pe care nu le înțelege. 

– Sunt multe de spus…

– Da… 

(…)

– Totuși, El nu există! Îți spun eu!

– Ba există, îți spun eu! 🙂 

– Un demiurg care să se uite… insensibil la ceea ce se întâmplă? Asta să fie Dumnezeu? (Am încercat să-i fac un nemeritat compliment).

– Există niște legi ale firii pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate controla. Există fizică, există matematică, există timp, există spațiu. Fiecare cu legile proprii. 

– Nu legile îl fac pe Dumnezeu!

– Nu. Și nici Dumnezeu nu face legile. Ele există acolo, cumva… dincolo de El.

– Și atunci, dacă nu e atotputernic, ce fel de Dumnezeu mai e?

– Nu e atotputernic, tocmai. Ăsta e mit. Inventat de oameni ca să explice inexplicabilul. Dumnezeu este ALTCEVA!

– Atunci să nu-i mai zică Dumnezeu! Să-i zică.. nu știu… Flying Spaghetti Monster! Și mai sunt încă vreo doi de teapa lui. 

(I-am zâmbit.)

-Ai văzut discursul lui Vlad Voiculescu le TedEx? Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îmi amintesc despre cum a creat rețeaua citostaticelor. Dacă ar veni cineva să spună că e mâna lui Dumnezeu, aș trage o mare înjurătură! Și tu știi că eu nu înjur, decât foarte rar.  

„Nu am om!” – Da, văzusem discursul. Și da, oamenii sunt cei care fac diferența dintre bine și rău. Nu Dumnezeu. Dumnezeu există pur și simplu. Există prin noi, în aceeași măsură în care noi existăm prim El. Dincolo de metafore și mituri, dincolo de ritualuri, dincolo de religii, dincolo de războaie, dincolo de dialoguri duse la ceas de seară. Cine este, ce este, de ce este… sunt întrebări care arată că noi, oamenii, nu am înțeles niciodată esența Lui. Că alegem să vedem lucrurile printr-o sită fină, prin care se cern aparențele, iar ceea ce este cu adevărat important despre El rămâne acolo, printre găurile sitei. Dumnezeu există! În celulele care îmi alcătuiesc corpul, în aerul pe care îl respir, în lumina stelelor pe care le privesc. Dacă nu mă rog la El așa cum „scrie la carte”, cu în felul meu, dacă uneori uit că există, preocupată de imensitatea falselor mele probleme, dacă adesea nu înțeleg tot ce mi se întâmplă, nu înseamnă că El nu există, ci că, poate, nu m-am străduit suficient să-i înțeleg existența. Nu cred că este bătrânul acela înțelept cu barbă albă, a cărui față nu o poate nimeni distinge. Cred că este vocea din noi, energiile care ne ghidează, sentimentul care ne cuprinde ori de câte ori facem ceva bine, frumos. 

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu femeia frumoasă și încă foarte tânără nu știu să explic. Dar cred că există, undeva, o explicație și pentru asta, așa cum există pentru fiecare lucru din existența noastră efemeră. Pentru a o afla, cred că trebuie să parcurgem o cale lungă, începând din noi înșine.

Mulțumesc! 🙂

……………………………………………….

Alte… filosofii:

Filosofia…religiei

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Filosofia religiei (4) – Găselnițe de Bobotează

Filosofia religiei (5) – Ce-are a face Dumnezeu?

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

 

Reclame
 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 31, 2018 în Dialoguri, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Suntem o țară a contradicțiilor și a extremelor. O dăm din una-ntr-alta, fără să gândim la consecințe, mai ales pe termen lung.

Vorbeam dățile trecute despre filosofia religiei, privită din perspectiva greșelilor care duc la depărtarea omului modern de Dumnezeu și din perspectiva dogmelor care adâncesc criza spirituală românească. Având în vedere că al doilea episod a adunat comentarii chiar și după o îndelungă absență a mea de aici, mi s-a năzărit să continui discuția, aducând câteva lămuriri către Roxana, care a completat:

Totuși, nu sunt de acord cu: „Puritatea o găsești în suflet, nu într-o clădire cu altare”. Dacă ar fi așa cum spui, ar însemna ca toți dintre noi să nu mai călcam pe la biserică și să ne rugăm în sufletul nostru. Ceea ce nu e greșit, sigur… numai că mă întreb câți dintre noi stau și se roagă acasă, în genunchi, cu gândul doar la Dumnezeu?!

Țin să precizez că nu este vorba de vreo polemică, ci despre o continuare a discuției, provocată în mod plăcut de o nouă cititoare a blogului D’ Agathei 🙂 . Iar de aici, mi-am adus aminte și de ultimul conflict lansat apropo de eliminarea orelor de religie în școli.

În ceea ce privește afirmația citată din articolul anterior, nu îmi iau vorbele înapoi. 🙂 Ce a fost mai întâi: credința în Dumnezeu sau biserica? Retoric, desigur! Eu cred că este așa cum spun, pentru că altfel, cei bolnavi sau imobilizați care nu au cum să ajungă la biserică, ar fi în imposibilitatea de a se ruga, nu? 🙂 Evident, intenția nu era să discreditez tot ce înseamnă construcție bisericească! Dar cred că a te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeul tău, tu și el, în intimitatea voastră. Asta este rugăciunea adevărată! Asta apropo și de întrebarea ta finală „câți dintre noi stau și se roagă acasă?”. Dacă nu o fac, atunci, dă-mi voie să afirm că mersul lor la biserică este un act de fățărnicie! Nu te duci a biserică să te rogi pentru că nu e bine/corect (?!) să o faci acasă. Te duci la biserică pentru că acolo există cineva care să te ajute să depășești anumite temeri, neîncrederi, căderi etc. Acela ar trebui să fie preotul – mentor spiritual. Sau psihologul de serviciu care să te pună în relație cu tine însuți/însăți, căci, până la urmă, asta e parte din existența lui Dumnezeu. Sunt oameni care se simt mai bine rugându-se în biserică! Asta pentru că acolo au găsit acel ghid de care aveau nevoie. Sau poate acolo, departe de tot, se simt mai aproape de Dumnezeu. Sau poate confundă ideea de Dumnezeu cu imaginea icoanelor aurite din înăuntrul bisericii. Da! Este dreptul și alegerea lor! Dar asta nu înseamnă că acasă nu o pot face! Nu e ca și cum Dumnezeu e închis într-o biserică sau alta și mergi să-l vizitezi o dată pe săptămână, la slujbă!

Și eu merg la biserică. Rar. Pentru că nu-mi place ca fastul bisericilor noastre moderne să-mi fure ochii. Aș prefera o biserică din lemn. Intimă. Goală. Poate să cânte și să predice acolo cine trebuie, în surdină. Să-l simt că face același lucru: se roagă. Pentru mine, pentru alții, pentru el…Aș merge acolo tocmai pentru că ar fi liniște și pentru că aș putea așa să mă rup de cotidianul meu. Stând pe un scaun sau în picioare, cu ochii închiși sau ridicați spre cer, cu mâinile împreunate sau ținându-mi fruntea. Dar pentru a mă ruga la Dumnezeul meu, zău că nu aveam nevoie de catedrala nemuririi neamului! Și nici nu mă ajută mai mult dacă patrafirul e cusut cu fir de aur sau dacă crucea bisericii e toată din aur masiv! În acest context, prefer camera mea. 🙂

Pe de altă parte, nici nu îmi place să mi se impună ceva. Cum să mă rog, când, când să fac cruce, de câte ori etc. Sunt preoți ale căror slujbe le ascultam cu plăcere. Știau să cânte, știau să te facă să te simți important pentru că în toată mulțime aia adunată, mesajul era transmis cu atâta pricepere, încât puteai să juri că vorbea numai cu tine! Știau să adune oamenii, să-i însuflețească și să le vorbească atât de frumos despre Dumnezeu. Din păcate…sunt rari!

Repet: religia trebuie să fie o chestiune de alegere, după ce ești suficient de matur să discerni. Până atunci, trebuie să-ți găsești, în primul rând credința! Și acum ajung la revolta mea legată de orele de religie în școli. De cele mai multe ori, profesorii predau și vor să impună dogme. Religia – ca obiect de studiu, dacă putem spune așa –  nu e o știință! Nu dai două definiții și asculți ridicându-i în picioare. Dar poți să provoci la discuții, poți să ghidezi tinerele suflete spre mântuire, fără să le impui religia ortodoxă sau catolică. Atunci ceilalți unde mai încap? Îi considerăm eretici? Îi ardem pe rug? Îi marginalizăm pentru că nu sunt ca noi? Cum să se simtă un copil din clasele primare când toți colegii lui participă la o oră, iar el fie trebuie să rămână în clasă și să ignore ce se întâmplă, fie să plece cine știe pe unde? Cum îi explici că prietenul lui cel mai bun nu e la fel ca el, că Dumnezeul în care crede el e altfel? Ar fi precum Guliver în țara piticilor sau a uriașilor! Mereu altfel decât ceilalți .Nu-i sădești deja un sâmbure al ruperii de lume? Al discriminării de la o vârstă mult prea fragedă pentru ca el să poată pricepe ce se întâmplă? Poate profesorii sunt preoți. Și atunci ora devine o mini-predică sau o slujbă restrânsă la care copiii trebuie să asiste fie că sunt sau nu pregătiți sufletește pentru asta. (Ăsta e un alt aspect: și la biserică te duci când simți nevoia, când te arde mai tare, când întrebările te macină. Și atunci o găsești închisă, pentru ca nu cumva să intre cineva să fure tot aurul și alte obiecte prețioase…) Prin urmare, orele de religie deveniseră mult prea mult pentru o materie școlară!

Și atunci, mințile luminate au găsit soluția: fără religie în școală! Bun! Fără, fără, dar…ce punem în schimb? O altă oră de matematică? Un alt opțional obligatoriu? Problema pornește tot din confuzia termenilor. Domnilor! Copiii trebuie să primească o educație etică, civică, morală! Ei au nevoie de cineva care să le inducă valorile umane! Da, au nevoie de prezența unui om cu o puternică formare spirituală, poate chiar și de un preot! Dar care să nu-i predea „Religia ortodoxă” sau „Religia catolică”, ci să îl învețe despre cine este sau ar putea fi Dumnezeu, de ce trebuie să se poarte frumos, de ce trebuie să respecte „poruncile”/ legile/ regulile într-o societate modernă. Nu pentru că altfel „îi pedepsește Dumnezeu” (n-am auzit inepție mai mare!), ci pentru că asta face diferența dintre oameni și animale, dintre rațiune și instinct. Pentru că trebuie să ne respectăm și să înțelegem că răul pe care îl facem se întoarce împotriva noastră în cele din urmă.

Așadar, domnilor de sus (atât de sus încât nu mai vedeți ce se întâmplă aici, jos!), nu ați găsit o soluție! Ați aruncat o mănușă care să dezbine și mai mult omenirea, să învrăjbească părinți și profesori, să scindeze lumea. Nu scoatem de tot orele de religie! Ci le adaptăm nevoilor reale ale societății în care trăim! Găsim variante pentru a construi armonios mințile tinerilor noștri. Ne folosim de experiența și dăruirea unora dintre preoți – sau nu – pentru a transmite un mesaj important umanității: pe Dumnezeu îl găsim în fiecare dintre noi. Și nu contează religia căreia te aliniezi, atâta vreme cât ea nu promovează distrugerea omului, sub orice formă ar putea fi înțeles acest lucru.

Bănuiesc, însă, că altele sunt rațiunile care stau la baza luării unor decizii la acest nivel…

 
37 comentarii

Scris de pe noiembrie 17, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Filosofia religiei (2) – Abordare „profană” a ideii de Dumnezeu

Dumnezeu e în noi sau nu e deloc.

Să vorbești despre religie este, de multe ori, un subiect tabu. Pentru că riști să trezești niște monștri care transformă controverse sau polemici în adevărate războaie, iar acestea duc la sciziuni (sau schisme?). Îmi asum, ca de fiecare dată, cele scrise aici, cu riscul de a mai pierde din cititori sau chiar din prieteni.

Am certitudinea că omenirea luată în ansamblu a înțeles greșit conceptul de dumnezeire. Sau poate l-a înțeles prea bine? Atât de bine încât unii au folosit ingenios acest concept pentru a putea controla masele ?

Pentru omul simplu, Dumnezeu concentrează Binele și Frumosul. Este un element indispensabil pentru viețile lor, un etalon, un punct de reper. Se roagă, merg la biserică, respectă poruncile cu strictețe, țin post. Toate acestea în speranța că viața le va fi mai ușoară sau, dacă nu, măcar moartea. Speră că „dincolo” este locul promis, „cu lumină și verdeață”. Și acest lucru le aduce liniște și le direcționează viețile. Și iată cum unele minți…diabolice profită de această încredere oarbă a oamenilor în Dumnezeu! Așa au apărut canoanele! Ca să sperie, să ținutiască, să spele creiere. Una e să dorești a evita haosul și alta a transforma credința într-o „armă” de manipulare. Ca să nu mai spun cât de ridicole, stupide sau fără niciun sens sunt unele dintre aceste „legi” bisericești, conform cărora ar trebui să putrezesc în fundul iadului pentru simplul motiv că am gândit postarea aceasta.

Preoți și popi

Asta ca să nu amestecăm lucrurile, întrucât am cunoscut oameni cu har și cu dăruire, care vorbeau despre Dumnezeu cu tot sufletul lor. Acelora nimeni nu ar putea să le arunce vreo vorbă de ocară, ci, mai curând, chiar atei fiind, ar putea purta o discuție constructivă și elegantă. Sunt preoți care vindecă suflete nu pentru că ar pune pe Dumnezeu într-o lumină mai…strălucitoare decât ceilalți, ci pentru că știu să te facă să te întorci tu însuți asupra ta. Pentru că vorba „Dumnezeu e în noi” nu e o doar o vorbă goală, ci un adevăr. Însă nu mulți îl pot pricepe.

Pe de altă parte, sunt și „popi” care nu-ți văd decât propriul interes, de preferință material, care mormăie în loc să predice, care nu ajung la sufletele oamenilor pentru că se grăbesc la alt „serviciu”, care cer bani ca să te-ngroape, care …știm cu toții și altele. Asta pentru că și ei sunt oameni. De fapt, sunt mai mult oameni decât preoți. Prin urmare, ei sunt mai presus decât ceilalți. De aici toate problemele și controversele legate de biserică și, implicit, îndepărtarea multora de religie.

Femeile și necurăția lor

Nu am înțeles niciodată ce are a face ciclul menstrual cu credința sau necredința în Dumnezeu. O vreme, am luat-o ca pe o regulă și atât, fără să pun întrebări. Țandăra mi-a sărit când s-a pus problema de a nu participa la botezul propriului meu copil, eveniment unic, de altfel, și în viața lui și a mea, dacă sunt în perioada de lehuzie. Adică…pântecele meu a ținut un copil vreo nouă luni, am plâns și m-am sleit de puteri născându-l pentru că mi l-am dorit și l-am iubit din prima secundă a existenței lui și vine unul să-mi spună că eu trebuie să stau la ușă cât ține slujba, pentru că sunt necurată! Parcă Dumnezeu zicea „Cresteți, înmulțițivă și umpleți pământul!”. Acum, deodată e păcat??? Și tot din cauza mea, că am păcătuit când l-am conceput, copilul poartă cu el păcatul strămoșesc? Adică de ce să vină el pe lume cu un păcat pe care nu poate și nu are de ce să și-l asume?

Înmormântările creștinești

 Văzusem o știre acum multă vreme și m-a tot frământat o întrebare legată de acest caz. Unei mame i-a murit copilul la naștere. Nu a știut nimeni să-i spună de ce, dacă totul părea în ordine. „Așa a vrut Dumnezeu!” De parcă Dumnezeu ar putea fi atât de monstruos încât să se joace cu sentimentele oamenilor și, știind cât de mult își doresc un copil, să îl ia de lângă ei fără a le îngădui să se bucure de acest dar. Eu nu cred într-un astfel de Dumnezeu! Și cred că nici biata mamă nu a fost consolată de o astfel de explicație. Lucrurile se întâmplă! Dumnezeu nu stă pe un nor și se distrează cu destinele oamenilor! Dumnezeu nu cauzează nimic! Dumnezeu este forța aceea din noi care ne ajută să trecem peste câte ni se întâmplă din/fără voia noastră.

Sunt sigură că mama aceea a căutat consolarea în Dumnezeu, probabil după clipele de revoltă. Simți nevoia să te agăți de ceva în astfel de momente. Ce le mai rămâne oamenilor ca ea, dacă acest Dumnezeu în care cred le…refuză înmormântarea creștinească a unui copil nenăscut sau care a plecat înainte de a fi botezat? Poate pentru o mamă rămasă aici, singură, cu brațele la fel de goale ca pântecele în care l-a simțit atâtea luni, înmormântarea după canoanele obișnuite, poate fi o ușurare. Că al ei prunc e acolo unde-și închipuie ea că e paradisul, într-un loc ”mai frumos” unde este bine. Are nevoie să știe asta, să simtă asta ca să nu o ia razna întrebându-se de ce! Cum întreții credința unui astfel de om îndurerat, disperat să creadă în ceva când e mai vulnerabil? Refuzându-i înmormântarea?Adică e firesc să îngropi creștinește un criminal în serie care poartă păcatul cel mai grav reiterat de atâtea ori, dar nu un copil, pentru că nu e botezat și nu a scăpat, astfel, de stigmatul unui „păcat strămoșesc” care nici măcar nu e al lui? Cum se poate explica asta?

Până la urmă, Dumnezeu nu e în biserici și în canoane. Dumnezeu este în noi sau nu este deloc!

 
62 comentarii

Scris de pe septembrie 25, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

Nu am apucat să-l întreb încă…

E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)

 
37 comentarii

Scris de pe septembrie 21, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Veniți de luați lumină!

Nu sunt adepta ritualurilor decât dacă ele îmi transmit sau mă fac să simt ceva. Ca să fiu și mai sinceră, le caut pe cele care mă fac să mă simt bine.

Când eram copil, iubeam Paștele. Și Crăciunul. De fapt, iubeam toate sărbătorile. Cred că asta se datora faptului că nu vedeam decât partea frumoasă, caldă. Sau poate că într-adevăr acele sărbători erau cu mult mai frumoase, în ciuda lipsurilor de atunci. Analizând acum, cred că erau parte din farmecul copilăriei. Mă îndoiesc că aș fi simțit atunci „dumnezeirea” în sensul universal, dogmatic, tradițional. Poate aveam, fiecare dintre noi, imaginea proprie despre Dumnezeu. Nici nu mai știu dacă acum este aceeași imagine sau s-a transformat cumva de-a lungul…evoluției mele. Cert este că am și eu Dumnezeul meu! Ne întâlnim în secret, în locurile noastre preferate și în momentele noastre unice. Uneori Îl chem, alteori pur și simplu dau peste El. Ciudat este că nu am nevoie nici de biserici fandosite, nici de intercesori „abilitați”, „sfințificați” (sic!) sau nu, nici de cărți care să mă învețe cum să-L găsesc. Eu și El. Atât.

„Veniți de luați lumină!”

Replica s-a auzit ca de la un radio de pe vremea primului război mondial, întreruptă de bâzâieli sau de pauze lungi. Jumătăți de cuvinte sau de propoziții, devenite ridicole prin discontinuitate și prin faptul că păreau să-și piardă bruma de pioșenie. De ca și cum divinitatea refuza să fie promovată…la microfon. De ca și cum momentul acesta „celebrat” (?!) de gloată an de an, ar fi trebuit să fie unul al tăcerii și al plecării capetelor și nu o slujbă gălăgioasă pentru oameni surzi, prea preocupați de ale lor, cele pământești.

Nu, nu a fost un ritual dintre acelea care să „mă prindă”, care să mă facă să mă cufund în lumea mai bună, care să mă facă să meditez la ceea ce sunt, la ceea ce am făcut, la ceea ce am gândit. De aceea, simțurile mi-au fost acaparate de alte detalii care nu au nimic în comun cu scopul inițial.

„….a înviat!”

Subiectul era subînțeles. Replica oamenilor din jur a venit la fel de slab, pierdut, ca și cum le lipsea curajul sau le era…rușine. Câteva chicoteli în fundal. Un câine negru care schelălăia câutând mângâiere de la oricine era dispus să îl bage în seamă. Oameni bătrâni pe fața cărora se citea îngrijorarea că acesta ar putea fi ultimul lor Paște. Tinere îmbrăcate prea pretențios pentru un astfel de „moment”. Băieți cu ochii tulburi. Oameni și oameni…

M-am tot uitat la clopote. Am constatat că totul e atât de modern, de tehnologizat și cred că asta este în dezavantajul ideii de „dumnezeire”. Dumnezeu nu mai are loc în biserici! E prea mult aur, prea multe „icoane” mai mult sau mai puțin justificate, prea multe decorațiuni, prea mulți oameni falși și disimulanți și prea mulți păcătoși. Ca mine.

„Veniți de luați lumină!”

Au luat-o. Apoi au sprijinit un gard și au început să înjure, într-o mână ținând un telefon și în alta…lumina pe care tocmai au luat-o. Nu prea se asortau!

„Veniți de luați lumină!”

Dacă nu o aveți pe cea din suflete. Lumânarea aceea se va stinge. Poate unii o reaprind. Dar cea dinăuntru…odată stinsă…e iremediabil pierdută.

Veniți de vă regăsiți lumina!

 
6 comentarii

Scris de pe aprilie 20, 2014 în Jurnal

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Dumnezeu nu joacă…

Acum câteva ere, Dumnezeu s-a jucat de-a creația. Și-a făcut pământul ca o minge pe care să o învârtă după bunul plac ca să nu Se plictisească în infinitul eternității. Apoi S-a făcut pictor și a transformat-o în minge de foc. Pe dinăuntru și pe dinafară. Și i-a dat soarele ca să fie lumină. A scufundat pământul în potirul Lui cu apă și după ce l-a scos de acolo cu pete de albastru, l-a stropit cu puțin verde să pară viu. Nu I-a ieșit, așa că Și-a luat curcubeul și a încercat pe rând toate culorile pământului. A desenat păsări și Și-a imaginat viețuitoare felurite. Dar nu Și-a găsit împăcarea decât după ce a creat Omul. După chipul și asemănarea Lui.

dumnezeu-zaruriDe atunci Dumnezeu nu [se mai] joacă! O fi pentru că i-a dăruit Omului talentul acesta deosebit? Sau pentru că, văzând minunățiile pe care le face noua ființă, I-a pierit cheful de joacă? Trebuie să fie pentru că jocul presupune riscul de a pierde și Dumnezeu nu pierde niciodată! Iar de ar fi să câștige mereu, ce farmec ar mai avea să joace așa la infinit? Cum ar fi să primească la final o medalie sau poate o diplomă pentru cel mai bun jucător?

Și apoi…cu cine să joace? Care se încumetă a-I fi partener? Poate doar nebunii.

Cert e că Dumnezeu NU joacă! Nu face pariuri cu viața, ia totul în serios și parcă nici zâmbet nu se mai zărește într-un colț al aurei Lui.

Dumnezeu NU joacă șah. Și-a făurit piese și le-a învățat potecile pe care să le urmeze singure, iar când Îi vine cheful de o activitate relaxantă, deschide doar tabla și urmărește pendularea lor între negru și alb, ezitările, mișcările greșite, fuga, transformările, până când unul strigă: MAT!

Dumnezeu nu joacă domino. Nu El ne aranjează după reguli prestabilite și nu El suflă peste rezultatul final al muncii noastre de atâta timp. El doar a creat piesele și le-a însemnat pe fiecare pentru a le face unice.

Dumnezeu nu joacă nici cărți. Ar fi nedemn pentru El să trișeze, să clipească a complicitate sau să scoată asul din mânecă la momentul potrivit.

Nu, Dumnezeu NU joacă. Și nici nu Îi place ca noi să ne jucăm de-a Dumnezeu.

…………………………………………………………………………………………………….

Căutând o imagine potrivită pe google, am dat aici peste o alta care pare să mă contrazică 🙂

god plays

Deși am ezitat o vreme… m-am băgat și eu la joaca de luni…Era prea interesantă provocarea clubului anunțată de Alma

S-au mai jucat și alții: alma nahe, Adriana, AdrianaX2,roxanaCuvanta, Dictatura Justitiei, psi – a doua, lili3d

 
39 comentarii

Scris de pe august 18, 2013 în Provocarea de luni

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Scurt eseu despre trădare

Suntem un amestec ciudat de stări şi lucruri: trădăm plângând şi râdem trădând.

Grigore Vieru

Intro

Pisicimea e genială! Vine cu niște idei…

Ultimul subiect care m-a aprins a fost despre trădare.

Inițial, părerile mele pe tema în discuție s-au referit strict la realitate, la oameni, la lucruri care se întâmplă de obicei și inevitabil. Spuneam într-un comentariu că:

Toate „figurile”/„personajele” despre care vorbim aici nu sunt decât niște embleme! Niște exponenți ai unui concept. De ce trebuie să fie mai mulți? Pentru că trebuie să ilustreze mai multe fețe ale aceluiași concept. Trădarea a existat din cele mai vechi timpuri, semn că ea este adânc inscripționată în ADN-ul uman. Fiecare dintre noi a trădat într-un fel sau altul, la un moment sau altul. Nu pentru că „așa a fost destinul”! Ci pentru că este rezultatul unei ALEGERI pe care am făcut-o la un moment dat. Pentru că atunci ego-ul a fost mai puternic sau mai presus decât ceilalți. Pentru că am cedat unui impuls sau unui instinct sau, dimpotrivă, pentru că a fost rezultatul unui plan îndelung elaborat.
De ce trădăm? Nu pentru că a existat Iuda Iscarioteanul! Ci pentru că nu am reușit să ne controlăm dorințele, instinctele. Pentru că așa am crezut de cuviință. Pentru că face parte din viață. Suntem unicii vinovați de tot ceea ce ni se întâmplă și trebuie să ne asumăm asta.

Dar cum lumea era prea serioasă și implicată în discuție, imprimându-i o altă direcție decât cea pe care pornisem eu, folosind argumente de prin cărți, bine susținute sau combătute, m-am gândit că nu are sens să stric șezătoarea și m-am retras aici 😀

Conceptul

Ca să nu avem dubii, voi porni, așa cum îmi place mie când vreau să vorbesc despre un lucru serios, de la definție:

TRĂDÁ, trădez, vb. I. 1. Tranz. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. ♦ A fi neloial față de cineva sau de ceva. ♦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. 2. Tranz. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai funcționa (bine), cauzând dificultăți. Memoria îl trădează. 3. Tranz. și refl. A (se) da pe față; a (se) da de gol. – Din lat. tradere. (sursa: DEX online)

Cred că sunt cuprinse suficiente exemple aici pentru a lămuri conceptul.

Poți să trădezi pe cineva pe care l-ai asigurat de sprijinul tău veșnic.

Poți să trădezi persoana pe care o iubești.

Poți să-ți trădezi cel mai bun prieten.

Poți să trădezi o idee.

Poți să trădezi țara, fugind la inamic cu planul de apărare pus la punct cu mare atenție de conducători.

Poți să-ți trădezi țara și urmându-ți propriile intrese, deși ai promis că vei sluji poporului tău…

Câte forme nu are trădarea...

Să aruncăm piatra!

Cel mai simplu ni se pare să vorbim arătând cu degetul: „(M)-ai trădat!”

Degetul arătător indică în egală măsură sentimentele de indignare profundă privind gestul nenorocitului, cât și imposibilitatea acestuia de a se sustrage faptei. A trădat, să știe toată lumea! De parcă asta ne-ar face să ne simțim mai bine. Mă rog, evenimentele au demonstrat că unii chiar se simt mai bine făcând asta! Au o satisfacție vecină cu cinismul la cele mai înalte cote. Și atunci stai și te întrebi cu ce e mai presus victima, ca moralitate, ca fire, ca om, decât nenorocitul trădător?

„Să-l omorâm cu pietre!” „Să-l spânzurăm!” „Să-i tăiem beregata!”

Nu am înțeles niciodată de ce ne aruncăm la pedepse care mai de care mai crunte și mai inimaginabile. Nedumerirea mea se referă mai ales la cei care se consideră mari credincioși, adepți ai „obrazului întors.” Suntem prea revoltați, umiliți, loviți în orgoliu de gestul nemernicului. Cui îi mai arde de studiu de caz? Contează de ce a făcut-o? De unde a pornit totul? Cum se poate repara ceva? Nu! Legea Talionului: „Cine trădează va fi trădat”. (Marin Preda)

Schimbare de perspectivă

Să zicem (prin absurd, evident, pentru că noi nu am face asta niciodată, nu?), că ne trezim noi înșine trădători. Cum o fi urma rece a zidului? Cum or arăta urmele bicelor aruncate pe spatele nostru? Cum ne-am înghiți propriul sânge printre icnete în vacarmul mulțimii entuziasmate de zgomotul cărnii plesnind sub loviturile „legiuitorului” rânjinnd a satisfacție?

Nu ne-am dori, oare, să fim măcar ascultați? Să ni se dea o șansă? Să spunem, măcar, că regretăm? În schimb, ne trezim cu pumnul în gură: „Să taci, nenorocitule! Nu ai dreptul să vorbești!”

Jocul de rol este întotdeauna cel mai greu. Nu putem vedea și perspectiva celuilalt, din simplul motiv că nu suntem celălalt, ba dimpotrivă, suntem victima suferindă.

Cred cu tărie că eu trebuie să mă orientez nu spre ceea ce mi-a făcut nenorocitul, stând să-mi plâng de milă ani buni și spunând asta tuturor celor pe care îi întâlnesc, ci spre ceea ce am eu de făcut de aici înainte. Evident, aici intervin datele problemei care o nuanțează de fiecare dată: intensitatea suferinței, posibilitatea de a ierta, de a o lua de la capăt sau dimpotrivă. Esența este că atunci când tragi linie, nu trebuie să dea cu virgulă. La final, eu trebuie să mă scutur de praf, să mă ridic și să merg mai departe cu ochii larg deschiși. Are vreun sens să arunc vina? Are vreun sens să port ura în suflet? Cui îi fac rău? Nemernicului sau mie însămi/însumi?

Dacă sunt „de cealaltă parte”…ar fi o povară grea pentru mine. Dar atitudinea este aceeași: o luăm de la capăt, tot cu ochii larg deschiși și cu urmările faptei adânc scrijelite în minte. Poate așa, reușesc să ocolesc prăpastia data viitoare.

Perspectiva biblică

În această direcție au mers cele mai multe comentarii la postarea Pisicimii.

Eu cu Dumnezeu am o relație specială 🙂 Nu am nevoie de ritualuri ca să-mi demonstrez iubirea față de El și nu am nevoie de epifanii, care să mă convingă de iubirea Lui. Trebuie să fac această precizare pentru cei care cred cu habotnicie în tot felul de lucruri bisericești care nu sunt neapărat creștinești. În acest context, susțin că „poveștile” biblice sunt menite a da lecții de viață și de a promova valorile adevărate, iar „personajele” sunt ilustrări ale unor concepte. Nicidecum nu voi înțelege din Biblie că există un destin care lovește omul sau îl provoacă spre a merge pe o cale strâmbă. Voi înțelege, în schimb, că omul, înzestrat cu tot ce are nevoie de către divinitate, își alege propriul drum. Tot ceea ce face nu este rezultatul unei căi „deja scrise”, el este responsabil unic și direct a ceea ce i se întâmplă. Nu Dumnezeu îl pedepsește pentru ceea ce a făcut, ci consecintele faptelor sale îl ajung.

Iuda? Iuda este întruchiparea tuturor trădătorilor ca el. Dovada este chiar faptul că numele lui a devenit un substantiv comun: „ești un iudă” (am găsit acum la grabă, cel puțin două linkuri unde se folosește astfel). Cartea ne învață clar că în viață vom da, cu certitudine. de astfel de oameni. Apropiați, tăcuți, gata să facă orice pentru 40 de arginți.

Petru? E mai prejos? Încălcarea promisiunii că-l va veghea pe Iisus cât se roagă și lepădatul de trei ori înainte chiar de cântatul cocoșului nu sunt tot trădare? Câți nu am promis lucruri de care am uitat sau pe care le-am neglijat cu sau fără a conștientiza acest lucru?

Concluzie

În esență, concluzia o trage fiecare. În funcție de propria educație, de cultură, de experiențe. Am trădat. Am fost trădată la rândul meu. Gustul e la fel de amar chiar și acum.

Trădarea este una din atitudinile care au existat de când lumea și cu care e imposibil să lupți. Dacă nu mă înșel, și-a luat și ea zborul când a fost deschisă Cutia Pandorei. Ea este semn al slăbiciunii omenești. Există și te lovește când nu te aștepți. Ce poți face? Nimic, pentru a preîntâmpina, dar multe pentru a trece peste.

 
33 comentarii

Scris de pe iulie 17, 2013 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice