RSS

Arhive pe etichete: experiențe

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Eat, Pray, Love -Dincolo de film

Știam de multă vreme că există cartea Eat, Pray, Love, de Elizabeth Gilbert. Contextul în care am aflat despre ea, însă, nu a fost foarte avantajos. Nu știu de ce mi-am format o părere, fără să am habar despre ce este de fapt vorba. (Deh, prejudecățile!) Dar cum lucrurile nu sunt întâmplătoare, am dat peste film acum ceva vreme, când mă documentam despre Ashramuri și despre experiența spirituală într-un astfel de loc.

O iubesc pe Julia Roberts! Mi se pare una dintre actrițele formidabile, cu un farmec aparte care nu constă într-o frumusețe după standarde. Și toate rolurile în care am văzut-o i se potrivesc. Sau poate e măiestria actorului de a te lăsa să crezi că rolurile au fost create special pentru el sau pentru ea…

Dincolo de unele dispute (psihologice, de sociologie sau de critică cinematografică) pe marginea subiectului, cred că unele aspecte te lasă măcat pe gânduri, dacă nu îți deschid mintea cu totul. Nu te-ai găsit niciodată în ipostaza de a dori ceva mai mult de la propria existență? Sau poate ai căutat ceva, fără să știi exact ce anume, dar cu sentimentul că acel ceva ți-ar putea aduce un strop de fericire? Ai simțit nevoia aceea de a face o schimbare majoră în viață?

”I used to have this appetite for my life and now it’s just gone!”

Filmul (încă nu am apucat să citesc cartea) nu este despre feminism sau despre dileme existențiale ridicole. Este despre faptul că ne ducem existența fără să realizăm că ne complacem în lucruri care ne sunt comode, care ne asigură confortul de orice fel. Acceptăm compromisuri cu teama de a încerca altceva care să te facă să exclami a uimire. Unii au norocul să trăiască un soi de revelație și atunci reușesc să-și golească mintea de toate lucrurile care o țin încătușată.

”If you could clear out that space in your mind, the universe will rush into!”

Dacă ar fi rețete care să te ajute să-ți poți goli mintea de cele netrebuincioase… Dacă ai ști cum să te rupi de exterior ca să-ți faci loc înăuntrul tău, să mai stai câte puțin de vorbă cu tine…

Dar nu sunt rețete! Niciun guru, fie el cât de luminat, nu te pot învăța cum să te regăsești. Este doar o călătorie a ta către tine, pe care trebuie să o faci de unul singur. Asta nu înseamnă că trebuie să te rupi de tot ceea ce alcătuiește lumea în care trăiești. Ci să le faci loc, să le adaptezi la cine ești tu și nu invers. Trebuie să trăiești, să experimentezi ca să poți înțelege această lume și ca să te poți înțelege pe tine.

Călătoria personajului este crescătoare. De la starea de decădere a propriului eu în care se află la început, la o frenezia lucrurilor materiale și banale (experimentate în Italia), la provocările vieții spirituale descoperite în Ashramul din India, până la descoperirea nevoilor sinelui, în Indonezia.

“Happiness is the consequence of personal effort. You fight for it, strive for it, insist upon it, and sometimes even travel around the world looking for it. You have to participate relentlessly in the manifestations of your own blessings. And once you have achieved a state of happiness, you must never become lax about maintaining it. You must make a mighty effort to keep swimming upward into that happiness forever, to stay afloat on top of it.”

Ești fericit/ă? Cum știi asta? Dacă da, cum ai ajuns până aici? Dacă nu, ce mai aștepți? ”Luptă-te pentru ea!” Și poate că uneori este nevoie să faci o călătorie pentru a o găsi. La capătul lumii sau poate mai aproape, undeva la capătul străzii. Ceva care să te lase uimit și care să-ți aducă mulțumirea sufletească.

 
9 comentarii

Scris de pe Ianuarie 5, 2017 în Despre cărți, Despre viață

 

Etichete: , , , ,

Se lărgește cartierul

Când ne-am mutat aici (au trecut deja 5 ani???) am fost ușor nesiguri în legătură cu alegerea făcută. Ni se părea departe, drumul neșlefuit și plin de pietre constituia un dezavantaj, unde mai pui și că parterul mă speria de moarte, resuscitându-mi visele cu hoți din copilărie. Între timp, am (re)descoperit viața la țară, am trăit experiențe inedite și am făcut experimente de „tătă comédia”.  Toate astea ne-au făcut să ne simțim cu adevărat ACASĂ.

Troubles in Paradise? 

La început, problemele s-au iscat cu vecinii care aveau domiciliul deja stabil. Oamenii se mutaseră departe de oraș, ca să nu mai vadă blocuri și betoane. Și după ce și-au împrejmuit curtea imensă ca să nu pătrunză niciun ochi iscoditor, s-au trezit cu ditamai blocul în fața porții! Patru etaje peste parter, prin urmare, ochii iscoditori priveau nestingheriți peste gardul devenit inutil. Au urmat tentative de procese, speranțe că, pe undeva, proiectul este greșit, au sabotat accesul închizând un drumeag care a devenit „al lor” și tot așa.

Apele s-au liniștit, noi ăștia „de la blocuri” (care, din trei, au devenit 5) ne-am făcut intrarea triumfală în sânul comunității, ne-am pus pe treabă și ne-am gospodărit de ți-e mai mare dragul uneori. A apărut următoarea problemă, a vitezomanilor cu mașini „dă fițe”, care considerau că acei 50 de metri de drum drept urmați de o curbă extrem de strânsă și aproape invizibilă la dreapta, ar fi numai buni de un raliu al comunei. S-a lăsat cu vorbe grele și amenințări și de o parte și de alta. Încă mai lucrăm la acest capitol.

New Kids on the Block in the neighborhood?

De vreo lună, s-a vândut terenul din dreapta. A fost ca tăierea salcâmului lui Moromete! Aici fusese primul leagăn atârnat de crengile unui nuc. Aici se furișau cei mici (și, mai ales, cei mari!) la furat cireșe de peste gardul vecin și tot aici se aduna toată suflarea toamna la cules de nuci. Am resimțit toată povestea asta oarecum ca pe un viol la intimitatea cartierului și, poate de aceea, ne-a fost greu să-i înghițim pe noii proprietari. Patru vile au început să răsară în locul nucilor falnici. În loc de verdeață, mașinării și unelte, în loc de copaci, materiale de construcții și utilaje grele și foarte zgomotoase. Noroi, gunoaie și câini. Pesemne că ne-au ajuns blestemele primilor băștinași! Vilele se ridică, proprietarii par tot mai aroganți, dar probabil că va trebui să găsim un mijloc de conviețuire și de data aceasta.

Numai nucul din vale să nu ni-l ia nimeni! Acela e…sfânt! Și martor important al unor evenimente semnificative pentru comunitatea celor „de la blocuri”!

 
10 comentarii

Scris de pe Iunie 26, 2016 în PA, Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Ieri am fost Rusalie, azi – Sânziană!

„Sunt deopotrivă Rusalie și Sânziană. Am două nume superbe, predestinate.”

Nu mai știu care a fost povestea numelor mele. Știu doar că unul dintre ele era pe atunci „la modă”, iar celălalt, special, e moștenire de la străbunica. La început mi-au fost doar dragi. Pentru că erau ALE MELE. Apoi am descoperit că fiecare dintre ele înseamnă ceva. Poate nu și pentru alții, dar cu siguranță mie îmi spun mai mult decât înșiruirea de litere din care sunt compuse.

Acum câteva zile am fost Rusalie.

(Sursa foto: @Alina Justanangel)

Îmbujorată, cu zâmbetul pe buze și cu soarele prieten, nu am dansat, doar mi-am întins privirile spre soare și am sărutat cerul cu ochii închiși. Mi-am îmbrăcat cămașa albă primită în dar și am savurat câteva clipe de libertate. Nu am smintit pe nimeni, poate doar fotograful a avut ceva de furcă din pricina stângăciilor mele. Mi-am lăsat deoparte gândurile malefice și m-am bucurat de clipă.

Astăzi, m-am trezit Sânziană. Și mi-am pus celălalt veșmânt, primit și el în dar special pentru cele două zâne din mine 🙂 De data aceasta, ploaia mi-a sărutat picioarele și mi-a spălat trupul de toate relele pământului.

20160624_190537-1.jpg

Mi s-a făcut dor de Dagatha și de experimentele și experiențele trecute. Așa că m-am apucat de șters praful și de luminat odaia. Poate apar și musafirii la un moment dat. Dacă nu, m-oi așeza la fereastra din colț, răsfoind filele din album.

…………………………………………………………………………..

Am primit cele două daruri de la prietena mea, Marina, și de la dragii mei părinți, care au vrut neapărat să-mi cumpere o ie! Vă iubesc! ❤

 
29 comentarii

Scris de pe Iunie 23, 2016 în Jurnal

 

Etichete: , , , , , , , ,

Hopa! Popa!

Disclaimer: Această postare este un pamflet. Rugăm a o trata ca atare! 

Seară târzie de toamnă-iarnă. Că numai primăvară nu e.

Sună la interfon. Copilu’ nu a înțeles învățătura caprei către iezi, așa că s-a repezit să tragă zăvorul. În urma lui îmi scot și eu capul fără basma de după ușa bucătăriei. Hopa! E popa! Dau în bâlbâială de așa vizită neașteptată, mai ales că nu prea respectam dress code – ul de primit prea-sfinte fețe bisericești la acea oră târzie din amurg. Dau din mâini aproape robotic, semn că „Hai!”, de ca și cum aș fi fost bucuroasă de oaspeți. Deh! Educație timpurie! Popa pică în capcană și înaintează. Se apropie de mine cu patrafirul…ridicat. Eu, supusă, mă vâr sub dânsul. Sub patrafir, adică! Înșfac și copilul pe drum spre, să nu fiu singură.

Sfințește, Doamne, casa aceasta și pe oamenii care locuiesc în dânsa…

Pauză.  Pesemne că uitasem ritualul. Dar m-am dres repede:

„Dagatha…”. Popa repetă numele spre confirmare. Pauză din nou. Înghiontesc copilu’: „Zi și tu!” El aruncă o privire întrebătoare către mamă-sa, de sub patrafir. „Andrei!” îi șoptesc. El repetă mecanic după mine. Repetă și popa.

„Și…?”

Și ce? mă întrebam. Brusc îmi aduc aminte de consort. El apucase să se refugieze în cameră, ferit de miruială și tămâiere. Nu insist să-i schimb perspectiva, întrucât există riscul unor discuții mult prea filosofice cu părintele despre lucruri deloc legate de ortodoxie.

„Consortul…” zic eu numele, rușinată de așa amnezie. „Consortul”, confirmă și popa. „Și?”

Cum „și”???

„El?”

„Care el”, răspund, scoțând căpățâna de sub patrafir, a uimire. Mă uit nedumerită la popă. Cu ochelarii aburiți din cauza trecerii bruște de la rece la cald, popa căuta cu privirea în spatele meu. Mă întorc și eu. Smaf! Uitasem! Prietenul copilului! Venise în vizită. Vlad privise bulversat toată scena, ținându-se departe de patrafir. Își face curaj și se apropie. Popa ne miruiește pe toți. Consortul scapă. De atâta bine, se zgâlțâia de râs în camera alăturată.

Să fiți sănătoși! Și să postiți măcar săptămâna asta!

Înghit în sec. Lecția despre post o știam… Dar dacă țin deja dietă, se pune? Că și aia tot abstinență e! Numai eu știu cum m-am abținut din ianuarie încoace de la anumite alimente! Să dea o dispensă, zic! Mai ales că, în spatele meu zăcea o pizza cu toate ingredientele interzise în post, gata să fie introdusă în cuptor.

Popa ne binecuvântează de final și dă să plece. Eu mă mișc aproape brownian cu mâinile aeriene, uitând manierele. Nu știam nici ce caut, nici ce trebuie să mai zic ori să mai fac.

„Nu, nu vă costă nimic”, zice popa. Și iese.

M-am liniștit. Oricum, ultimii crăițari îi cheltuisem azi pentru ingredientele din pizza păcătoasă.

 
11 comentarii

Scris de pe Aprilie 4, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

Jurnal de vacanță 1 – Moieciu de Jos

Când eram mică, citeam legendele acelea frumoase despre eroii noștri, despre lupte glorioase, despre apărătorii unei țări mirifice și mă gândeam că am fost binecuvântată să mă nasc aici. În mintea mea de copil existau niște argumente foarte clare și de multe ori erau suficiente pentru a mă liniști când era vorba despre războaie sau despre sfârșitul lumii: „suntem un popor ales! Dumnezeu va avea grijă de noi”. 🙂 Odată ce au trecut anii, lucrurile au fost analizate din perspective noi. Cea a omului revoltat sau frustrat de lipsuri și nedreptăți, cea a tânărului aspirant care vede și aude că „în alte părți e mai bine” sau cea a călătorului care a sesizat diferențe între locurile vizitate. Cu toate acestea, am mai spus-o și cu alte ocazii, nu mă văd locuind în altă parte. Nu e vorba despre (fals) patrotism! Dar am fost în suficiente locuri cât să-mi dau seama că „acasă” nu e doar un cuvânt, ci o stare! De aceea, pentru mine România ESTE inegalabilă! Oricâte miraje ar putea oferi orientul sau occiddentul, oricât de bine m-am simțit de fiecare dată când am călătorit ici și colo, oricâte lucruri degradante aud de fiecare dată din gura unor compatrioți, aici e singurul loc în care mă simt acasă!

Vara aceasta am avut norocul să merg într-un loc de vis! (Mulțumesc, Ioana și Ciprian pentru invitație!) mai fusesem la Moieciu, am mai văzut Cheile Grădiștei, dar acum am avut timp să le…savurez. Și m-am trezit exclamând și eu ca în „Balanța”:

Bă, frumoasă țară avem!

Și chiar e frumoasă! Îmi pare rău că nici vorbele mele și nici măcar imaginile nu vor putea reda fidel senzația aceea de „wow!” pe care am avut-o pe parcursul celor 15 km parcurși în ziua respectivă. Mai întâi am descoperit gustul zmeurei de la munte! Mai mică, dar mai dulce și muuuultă!

20140731_171850

De aceea, unii cu făcut concurență urșilor din împrejurimi, căutând tufele cele mai bogate!

20140731_171520Pe drum, am descoperit și alte minunății, care mai de care mai atractive vizual:

Am plecat cu un câine – aka Scooby – (împrumutat fără voia noastră de la gazde), căci nu poți să știi niciodată… 😉

20140803_165335Astfel că trupa s-a aventurat „orbește” într-o drumeție de zile mari!

Mai întâi, pădurea care mi-a amintit de thriller-ele americane: pustietate, semi-întuneric, nici țipenie de om, foșnete ciudate.

Pe marginea drumului, o mulțime de ciuperci de tot soiul, ca și cum cineva le presărase anume să nu uite drumul de întoarcere.

Iar din pustietate, un bătrân, tot ca în filme, apărut de niciunde cu calul lui negru, cu vorba șugubeață, dar înțeleaptă ne-a îndrumat pașii spre locul pe care îl căutam.

Apoi ne-a prins ploaia…

20140803_180038Dar nu ne-am speriat și am ținut „tot înainte”.

20140803_183017

până când s-a zărit Muntele!

Cu-adevărat ți se taie răsuflarea! 🙂

Mirosul de fân, aerul atât de curat că-ți venea să iei la pachet,

20140803_183106

Moieciul de Jos văzut de sus…

20140803_183110

…liniștea tulburată doar de cântecul greierilor…câte un animal odihnindu-se…

20140803_184238…câte o furcă uitată, amintindu-ne de vremea copilăriei la bunici…

20140803_184223Câte un copac răzleț…

20140803_191047

Apoi am început să coborâm din nou.

20140803_191922pe unde apele au șters pământul cu o seară înainte, pe lângă un șarpe ce avusese ghinion…

20140803_192505…iar înapoi am ajuns când cerul arăta așa:

Este acesta locul meu preferat? Acum, da! 🙂 Cu siguranță voi spune asta de fiecare dată când voi merge în alte locuri la fel de minunate cum a fost acesta, singurul loc unde am văzut apa curgând în două culori!

Dacă am putea păstra toarte locurile acestea la fel de frumoase, dacă Omul nu și-ar lăsa amprenta atât de iresponsabil asupra colțurilor de natură pură, dacă am fi mai atenți și mai orgolioși cu ceea ce ne reprezintă…

De aceea, am profitat de o provocare: campania Inegalabila Românie. Consider că este o cauză pentru care merită să scriu. Nu un articol, ci mai multe. Pentru că sunt experiențe proprii, pentru că toate imaginile acestea frumoase pe care le-am găsit pe pagina de Facebook arată că avem cu adevărat o țară inegalabilă, unică și că trebuie să învățăm să o iubim mai mult! Cu siguranță aveți imagini mirifice cu locuri pe care le-ați vizitat și care merită arătate tuturor. Încărcați-le și voi folosind aplicația Inegalabila Românie și invitați-i pe străini să ne cunoască și altfel!

Eu, una, încă nu am terminat ce am avut de spus! 😉

 

 
9 comentarii

Scris de pe August 6, 2014 în Concurs, Călătorii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Experimente și experiențe…bicarbonat-acetice

Se iau doi copii. De preferință ai tăi, în cazul în care experimentul eșuează, ca să nu trebuiască să plătești și daune morale pe deasupra. Cum noi nu avem decât unul, am mers de am împrumutat de la vecina de la etajul 3. Mai ales că vecina nici nu este acasă zilele astea! (Se evită un scandal în comunitate, dacă, din nou, experimentul eșuează). Până se întoarce stimata vecină, se șterg urmele, se spală (creierul) copilul(ui) și se afișează un zâmbet larg a nevinovăție.

Reluăm: se iau doi copii cu următoarele caracteristici:

  • – vârste apropiate
  • – prieteni de joacă
  • – plictisiți din principiu (sau din naștere)
  • – curioși din fire

Se întreabă tranșant: „vreți să facem un experiment???”. În timp ce glasurile lor cristaline strigă (neașteptat!) „DAAAAAA!!!!”, te străduiești să-ți amintești exact ce scria mama ursuleților năzdrăvani într-o postare recentă. Cauți urgent Postarea și te prefaci misterios/-oasă, știind că există un risc crescut de a pierde repede auditoriul dacă nu e suficient de interesant/intrigant/incitant: Dancing pop corn! Adicătelea, boabe de porumb țopăitoare!

Sa scotocește prin sertare după ingrediente:

  • un borcan curat mare (noi am luat două mai mici pentru a evita conflictele)
  • 2 linguri bicarbonat
  • apă
  • 6 linguri oțet
  • boabe de porumb

Musai să iasă experimentul spectaculos, că altfel…cu copiii nu-i de glumă! Și dacă ai vecinilor pleacă în cele din urmă, cu al tău trebuie să înveți să supraviețuiești on a long term basis. 

Se face experimentul „ca la carte” (sau…aproape) și se pozează filmează momentul artistic (pentru posteritate, desigur!)

Și finalul:


Ca după orice lecție, se obține feedback-ul:

– Cum a fost?
Andrei: Super experimentul!!!!!
Alex: Sper ca următorul să fie mai bun decât ăsta!

Așa că…am trecut la următorul! Că, deh! Nu puteam trimite copilul acasă cu foamea de știință nesatisfăcută! Am verificat rezerva strategică de oțet de mere și bicarbonat și am luat-o de la capăt, după o postare de pe FB apreciată de mama piticilor voinici: „sticluța cu…balon” 😀


Iar poze, iar filme, iar entuziasm. De data aceasta mai vizibil!


Iar eu…am rămas cu cămara goală și cu strânsul…oalelor! 😉

 
21 comentarii

Scris de pe Iunie 23, 2014 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice