RSS

Arhive pe etichete: întâmplări

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

 
8 comentarii

Scris de pe februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Nea Sorine, da’ coletu? Unde-i coletu’?

Sau cum poate să-ți strice unul bucuria de a primi un pachet mult-așteptat cu niște produse proaspăt comandate de pe un site!

posta-modifica-tarifele-cat-va-costa-un-colet-pe-care-il-trimiteti-in-italia-spania-sau-sua

(sursa foto)

Duminică, 16.10

Dacă tot mi-am luat notebook, nu-l puteam lăsa așa, în pielea goală, așa că m-am documentat și i-am găsit niște „hăinuțe” foarte elegante, de care am fost încântată maxim. Și dacă tot eram pe acolo, mi-am comandat și o carte de căpătâi care-mi lipsea din bibliotecă. Entuziasmul – maxim, dorința de a le avea mai repede – și mai maximă (sic!). Apăs butonul Trimite comanda, primesc mesaj de cofirmare:screenshot_2016-10-21-18-09-04Îmi frec palmele a satisfacție și dau drumul cronometrului să ticăie, cu maaare nerăbdare. Cam cum aștepți, copil fiind, să deschizi un cadou de la Moș Crăciun în dimineața Ajunului, care pare că urmează după o noapte extrem de lungă.

Marți, 18.10

Aștept telefon de la marea firmă de curierat rapid, uimită de promtitudinea cu care se rezolvă lucrurile în zilele noastre. Doar că ziua de marți, 18.10, s-a scurs, cu nicio veste primită în intervalul anunțat. Unde-o fi coletul? Ușor dezamăgită, am decis să acord circumstanțe atenuante: o fi ajuns mai târziu la sediu și nu l-or mai fi putut trimite. Dar mâine… Și iar mi-am frecat palmele a entuziasm, făcându-mi speranțe pentru când soarele avea să răsară din nou.

Miercuri, 19.10

Ajunge mesajul mult așteptat:

screenshot_2016-10-21-18-09-18

8: 57! Oameni serioși, încep munca de dimineața devreme. Dar cu cât timpul se scurge, nenorocitul de telefon nu sună deloc. Constat că e trecut de multișor de ora 9, așa că îmi fac curaj pe la ora 13 și sun la numărul afișat pe ecran. Niciun răspuns. Unde-o fi coletul?? Eh, o fi ocupat omul cu livrările. Mai așteptăm. Revin la ora 15. Vocea „suavă” de la celălalt capăt mă asigură că este în zonă (aproximativ) și că mai are livrări, dar că va ajunge negreșit. Am devenit Penelopa în așteptarea lui Ulise, doar că nu țeseam o pânză, ci un șir nesfârșit de înjurături. Mi-aduc aminte că aceeași voce mă isterizase cu câteva luni în urmă cu un alt colet, când după două ore de pălăvrăgeli telefonice, nu am reușit să-l fac pe om să priceapă unde trebuie să ajungă. Mai curând a nimerit orbul Brăila și americanii, luna! Atunci, pentru că era deja întuneric – ora 20 – s-a îndurat consortul de nervii mei și a coborât cu mașina după colet. Amintirea asta îmi întărâtă și mai mult nervii!

Joi, 20.10

Unde mama naibii o fi coletul ăla??? Sună telefonul în jurul orei 9.30. Răspund cu emoție:

(Atenție: dialogul de mai jos este o reconstituire din ceea ce bănuesc că a zis, mai mult sau mai puțin coerent, stimatul livrator de colete.)

– Aveți un colet.
Zău?!
– V-am așteptat aseară! (și nu la portiță!)
– Știți, doamnă, eu am colete de livrat. Nu am cum să ajung așa…
– Îl aștept de două zile!
– Ajung în zonă imediat.

Presimțind că nu voi vedea nici joi, 20.10, coletul, mă iau căldurile!

– Sunt la serciciu!
– Ah! Atunci va trebui să veniți după el la sediul firmei.
– Bre, e ora 10! Matale ai program de lucru până la ora 17! Cum să merg după el la sediu? (Colina – Bacău – Sediul Fan Courier= vârfurile unui triunghi dreptunghic, aflate la mama naibii unul de altul)
– Doamnă, eu nu livrez colete când vreți dumneavoastră!
Simt cum explodez. Dar ca să-mi scot coletul de la neînfricatul păstrător al tainelor coletelor, mă străduiesc:
– Între 12 și 13 ar trebui să fie soțul acasă. Iar după ora 14 mă găsiți cu siguranță pe mine.
– A…dar unde sunteți acum?
– În centru. La LPS.
– LPS? Aham. Și cine mai este director acolo acum? Că am și eu soția, Maria…
M-au posedat din nou necurații!
– Alo, domnu’ curier! Eu sunt în timpul programului! Nu stau acum la povești despre directori și soții! Vă rog să găsiți o modalitate prin care coletul să ajungă la mine ASTĂZI!
– O să încerc. Dar nu promit.
– Cum adică…„o să încerc”??
– Faceți-mi reclamație!
Pfuai! Îi aduc aminte de coletul anterior când m-a plimbat două ore după cai verzi pe pereți. Nu pare să-l sperie, așa că am terminat conversația – el bolmojind ceva despre cum va vedea dacă rezolvă, iar eu turbată.

Ora 12.15. Sună.
– Sunt de la Fan Courier. Aveți un colet!
Încep să mă îndoiesc că omul e în toate capacitățile mintale.
– Știu, domnule, nu abia am vorbit dimineață?
– Sunt în zonă. (Colina n.n.)
– Imediat îl sun pe soț să văd dacă a ajuns acasă, și să iasă.
– Doamnă, eu nu aștept după soțul dumneavoastră!
– ÎL SUN SĂ IASĂ! Revin în câteva secunde cu telefonul.
– Ia veniți dumneavoastră la sediu după colet!
WTF! Sunt oare la „Camera ascunsă”/ „Microfonul ascuns”??
– Domnule, dacă sunteți în zonă, sunați la apartamentul indicat pe colet să iasă soțul atunci!
– Veniți după el la sediu!
La sediu???? Caut numărul de telefon de la sediu. Sun, mă plâng, explic. Îl sună don’șoara pe nea Sorin să vadă care e baiul. Nea Sorin refuză să ducă minunatul colet la domiciliu. E în drum spre sediu. Renunț să mai înțeleg, don’șoara nu știe să-mi explice care e treaba.

Ora 13.30. Timp în care am simțit că-mi explodează capul. Sună. Alt număr. Răspund. Ceva neclar despre organele bărbăteți și femeiești într-o frază incoerentă care semăna a înjurătură.

 -Alo! zic.
– Da, răspunde altă voce. Cine sunteți?
– Eu cine sunt? M-ați sunat!
– Da, dar cine sunteți?
– Omule, ești întreg? De ce m-ai sunat?
– Ăăăă… aveți vreun colet?
Nu știu dacă e de râs sau de plâns, dar eu aveam niște dorințe foarte clar conturate de crimă cu premeditare!
– Suntem de la Fan Courier. Am înțeles că aveți un colet nelivrat. Ce s-a întâmplat?
O iau de la capăt cu povestea, plină de speranță. A concluzionat:
– Știți, nea Sorin nu a avut niciodată plângeri…
– Va avea acum!
– Da, dar…știți…nu prea aveți unde să faceți plângere la noi…
– Ei, nu! Pariu?
Și ca să scurtez agonia:
Da coletu’? Unde e coletu’????
– La sediu.

Mă urc în autobuz, cobor la ultima, mai merg pe jos o bucată și ajung victorioasă precum alergătorul de la Maraton.
– Am venit după colet!
Don’șoara cu care vorbisem la telefon, ușor stânjenită, mă invită să aștept, cerându-și scuze pentru întâmplare. Tocmai fusese șeful, care îl deposedase pe nea Sorin de restul de colete și primesc asigurarea că nea Sorin nu va mai deraja pe nimeni de acum încolo. Don’șoara dispare după colet. Se întoarce după 5 minute, ușor lividă.
– Câte colete trebuie să aveți?
Nea Sorin spusese ceva de 4. Cele 4 produse fuseseră ambalate individual.
– Puteți verifica să vedeți ce lipsește din comandă?
Am râs. Eram imună. Lipsea un produs. Fără care oricum nu puteam ridica restul coletelor.
Don’șoara dispare din nou. Dă telefoane, transpiră, probabil că și înjură. Eu bănuiesc că nea Sorin a vrut să-și facă plecarea triumfală!
După 20 de minute de cercetări apare și numărul 4. Achit, le iau și fug. Cu un zâmbet tâmp pe față și cu dorința de a nu mai lucra vreodată cu Fan Courier. EVER!

 
13 comentarii

Scris de pe octombrie 23, 2016 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

O „altfel” de săptămână: NEBUNĂ!!!

„Norocul bate la uşă o singură dată, dar ghinionul are mai multă răbdare”.

(sursa)

Adevăr grăit-a omul ăsta! Și după așa o vorbă de duh, mi-am amintit cele mai grozave înjurături din carieră, dobândite pe cale orală nu de la străbuni, ci de la elevii mei în preajma examenelor de corigență. Și pentru că nu mi s-a părut suficient, am dat un search pe Google pentru altele mai pline de…substanță, ca să-mi aline suferința pentru toată săptămâna cu pricina. Deci… Cine-o inventat săptămâna școlii mamii ei „Altfel”, să aibă parte de o săptămână ca a mea! Că nu mă putea lăsa Ministerul să mă joc eu frumușel de-a predatul în tot timpul ăsta și să fac eu ce mă pricep mai bine! Ca să înțeleagă cârcotașii de la colțuri, nu am nimic împotriva activităților în afara școlii (știu să scriu și extracurriculare 🙄 ), ba dimpotrivă! Dar nu în sistemul „hai să ne prefacem că facem”, că, vorba cântecului: „timpul trece, leafa merge”. Doar că, pentru a le săvârși „în afară”, s-a inventat un dosar obligatoriu în vederea scoaterii elevilor din incintă spre puncte culturale strategice din târg: listă, tabel, traseu, mijloc de deplasare, cheltuieli (deși nu mai poți strânge bani de la elevi, nici măcar pentru astfel de activități), aprobări director, aprobări părinți – aici am fi avut noroc, că elevii noștri nu par să aibă părinți, dacă ne luăm după prezența la ședințe. Prin urmare, ți se face lehamite și activitățile „extra”, le faci „intra”. Ca o veritabilă „șefă” la departamentul „Culegerea cioburilor de la oalele sparte”, să afișăm tabelul cu activități, care clasă, ce profesor, unde și de ce. Cel mai mult mi-a plăcut „Vizită la Mall”. Sunt absolut convinsă că asta a fost o activitate culturală, reușită, bine coordonată și cu urmări pe termen lung. Elevii nu pot uita așa ceva, iar profesorul care a propus-o…În fine. Dacă omul, considerat în deplinătatea facultăților mintale, a considerat că merge și a primit și aprobare, cine-s eu să zic altfel? Unii ar putea spune că sunt invidioasă că nu m-am gândit eu prima la ea. Se poate! Eu m-am gândit la droguri. Că tot am avut experiențe acum vreo câțiva ani cu vreo patru consumatori. Și, spre satisfacția mea, filmulețul și discuțiile au prins pe majoritatea în „horă”.

Și a venit ziua fatidică de marți!!! (Să nu mai ziceți că exagerez, vă rog! Sunt trei ceasuri rele, pe numărate!) No1. Ziua ecologiștilor. Proiect mare, planuri mari. Să plantăm! „Dar nu, nu se poate!”, mi se spune când sunt aproape în poarta școlii cu doamna de la ONG. „Cum…nu se poate?”, zic eu scărpinându-mă a nedumerire. „A, păi noi (?!) avem deja Echipa Verde și plantăm copăcei și flori în fața școlii”. Hmmm…. „Și eu…de ce nu știu??” – [„EU” – însemnând pompoasa denumire de coordonator pentru proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, na! (că niciodată nu știu exact cum o cheamă pe funcția asta a mea!)]. „A, păi nu știu, dar eu am pregătit”, zise fâșneață, doamna laborantă. „Păi bine și…nu putem face activitatea împreună???” Mai ales că elevii mei trebuiau să fie în același timp în două locuri. În final, am „primit aprobare” de la doamna laborantă să înfrumusețez spatele, că de față se ocupă ‘mneaei.  Până la urmă, scopul nostru era să înverzim asfaltul, așa că ne-am apucat de treabă, inclusiv de sabotaje cu sapa, hârlețul și grebla din dotarea școlii. No2.  Doamna de la ONG dă să plece. Doar un mic detaliu: vrea să vadă unde este afișat bannerul proiectului. „Știți, banii de la elvețieni trebuie justificați, coordonatorii vor sa-l vadă…” „Sigur”! Indic locul cu precizie. „Nu e acolo”, mi se zice. Nu-i nimic, mă informez la administrator și rezolv cât ai zice…. Administrator: Nu… știți, bannerul… nu e. L-a bătut vântul și l-a…rupt. Eu: (îngheț) Păi…și unde-i? Așa, rupt, să-l vadă doamna. Administrator: Îl sun acum pe nea Vasile să vi-l aducă. Aștept cu înfrigurare lângă doamna de la ONG, nedumerită, dar prea drăguță să comenteze ceva. După un sfert de oră de așteptare (deși erau 50 de metri până în curtea școlii) în care am încercat să dreg busuiocul, apare …salvatorul! Nea Vasile (cu capul plecat): Doamnă,… nu pot să vă dau bannerul azi. Mâine. Eu ( 😯 ): Păi, de ce? Nea Vasile: Nu-i aici. Eu (impacientată): Dar..unde-i??? Nea Vasile: L-a luat femeia de serviciu acasă la ea… Eu (presimțind un cutremur, mă apropii de nea Vasile cu ochiul aproape clipind complice și accentuând vorbele pe măsură ce mă străduiam să ies din mocirlă, fără să observe doamna de la ONG): A, l-a luat acasă să-l recondiționeze, nu-i așa? Fiind rupt... Nea Vasile (mai sincer decât mi-aș fi dorit vreodată să-l văd): Nu. Eu (în pragul unei crize de apoplexie, direct proporțională cu rușinea pe care o resimțeam): Nu??? Nea Vasile (îmi dă lovitura de grație): Nu, doamnă, l-a luat că-i trebuia acasă. Voia să pună ceva pe parchet până dă cu var. WTF???? Cad din picioare (doar în imaginația mea, evident, că nu era vreme!) și îngaim ceva aproape monosilabic ca să mă extrag din maldărul de rahat moloz în care mă aruncase cu grație administrația minunatei instituții de învățământ. No.3. O conduc pe doamnă spre poartă, verde-gălbui-pal la față, cu limba împleticită de atâtea scuze. Primesc un telefon. De la clubul H. (for kids entertainment, cu clovni, spectacole etc.). Ce propuneau ei pentru „Școala Altfel”? Un spectacol pentru adolescenți. Ceea ce ar fi fost minunat, doar că spectacolul presupunea un experiment: hipnoză amuzantă. Pe elevii mei??? Mă gândesc dacă uneori adulții gândesc sau…Sau poate mi-ar fi fost util mie! Să descopăr ce e în capul ălora sau să le implantez vreun cuvânt cheie la care să înceapă să se scarpine ca maimuțele când le-o fi lumea mai dragă!

Săptămâna cu pricina a fost plină cu astfel de momente… umoristice (pentru alții!!), că de aia a fost „Altfel”. M-am gândit că dacă o împărtășesc, poate mi se îndulcesc „ceasurile rele” 😀

 
7 comentarii

Scris de pe aprilie 22, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Hopa! Popa!

Disclaimer: Această postare este un pamflet. Rugăm a o trata ca atare! 

Seară târzie de toamnă-iarnă. Că numai primăvară nu e.

Sună la interfon. Copilu’ nu a înțeles învățătura caprei către iezi, așa că s-a repezit să tragă zăvorul. În urma lui îmi scot și eu capul fără basma de după ușa bucătăriei. Hopa! E popa! Dau în bâlbâială de așa vizită neașteptată, mai ales că nu prea respectam dress code – ul de primit prea-sfinte fețe bisericești la acea oră târzie din amurg. Dau din mâini aproape robotic, semn că „Hai!”, de ca și cum aș fi fost bucuroasă de oaspeți. Deh! Educație timpurie! Popa pică în capcană și înaintează. Se apropie de mine cu patrafirul…ridicat. Eu, supusă, mă vâr sub dânsul. Sub patrafir, adică! Înșfac și copilul pe drum spre, să nu fiu singură.

Sfințește, Doamne, casa aceasta și pe oamenii care locuiesc în dânsa…

Pauză.  Pesemne că uitasem ritualul. Dar m-am dres repede:

„Dagatha…”. Popa repetă numele spre confirmare. Pauză din nou. Înghiontesc copilu’: „Zi și tu!” El aruncă o privire întrebătoare către mamă-sa, de sub patrafir. „Andrei!” îi șoptesc. El repetă mecanic după mine. Repetă și popa.

„Și…?”

Și ce? mă întrebam. Brusc îmi aduc aminte de consort. El apucase să se refugieze în cameră, ferit de miruială și tămâiere. Nu insist să-i schimb perspectiva, întrucât există riscul unor discuții mult prea filosofice cu părintele despre lucruri deloc legate de ortodoxie.

„Consortul…” zic eu numele, rușinată de așa amnezie. „Consortul”, confirmă și popa. „Și?”

Cum „și”???

„El?”

„Care el”, răspund, scoțând căpățâna de sub patrafir, a uimire. Mă uit nedumerită la popă. Cu ochelarii aburiți din cauza trecerii bruște de la rece la cald, popa căuta cu privirea în spatele meu. Mă întorc și eu. Smaf! Uitasem! Prietenul copilului! Venise în vizită. Vlad privise bulversat toată scena, ținându-se departe de patrafir. Își face curaj și se apropie. Popa ne miruiește pe toți. Consortul scapă. De atâta bine, se zgâlțâia de râs în camera alăturată.

Să fiți sănătoși! Și să postiți măcar săptămâna asta!

Înghit în sec. Lecția despre post o știam… Dar dacă țin deja dietă, se pune? Că și aia tot abstinență e! Numai eu știu cum m-am abținut din ianuarie încoace de la anumite alimente! Să dea o dispensă, zic! Mai ales că, în spatele meu zăcea o pizza cu toate ingredientele interzise în post, gata să fie introdusă în cuptor.

Popa ne binecuvântează de final și dă să plece. Eu mă mișc aproape brownian cu mâinile aeriene, uitând manierele. Nu știam nici ce caut, nici ce trebuie să mai zic ori să mai fac.

„Nu, nu vă costă nimic”, zice popa. Și iese.

M-am liniștit. Oricum, ultimii crăițari îi cheltuisem azi pentru ingredientele din pizza păcătoasă.

 
11 comentarii

Scris de pe aprilie 4, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

Bad Karma sau Blestemele lui Jeni

De unde învățăm că:

Fie Jeni cât de rea,
tre’ să stau în banca mea
ca să n-o încurc prea tare
când îmi iau bilet la mare.

Din două una: ori Karma mea are multe să-mi demonstreze pentru cele șapte vieți cât trebuie să fi avut de-am adunat atâtea în spinare ori Jeni a aflat că e personaj de poveste și nu i-a plăcut titlul!

Concediul la mare este tot ce-ai așteptat de la începutul verii. Și visezi ca totul să fie, dacă nu perfect, măcar pe aproape. Ziua plecării se trâmbițează sub celebra formă AMR. Doar că la mine AMR-ul s-a blocat la 2. Ziua fatidică de dinaintea plecării la mare, când poștașul a sunat de două ori: ding-ding. Și mi-a lăsat o urâțenie de veste de-mi venea să desfac toate bagajele pe care tocmai le împinsesem elegant în geamantane. Am împăturit vestea la loc și am sperat să o pot lăsa la domiciliul stabil. (Ca să vă faceți vreo idee, dacă ar intra cineva în casa mea prin efracție, sigur s-ar speria rău de veste și ar lua-o la fugă mâncând pământul.) Mi-am luat cartea cu lecturi ZEN și m-am setat pe modulul „flight [to paradise]”, ca să nu-mi stea marea-n gât.

Și-am pornit.
Și-am și ajuns!

Camera, OK. Totul pare în regulă. Ce dacă e înfundată scurgerea la duș? Cartea cu lecturi Zen ne învață să vedem partea frumoasă. E ca și cum am avea cadă, cu prelungire pe gresie, până la ușă. Am decis să o închidem. Ușa, zic.
Ce dacă e criză și nu sunt mai multe prize sau triple în cameră? Găsim sigur un meseriaș să ne ajute. Nenea B. de la întreținere ne aduce o triplă din dotarea lui personală profesională. Încă nu m-am lămurit dacă zăbovea la discuții și explicații ca să se asigure că am înțeles unde returnăm produsul sau pentru că aștepta bacșișul. Dar s-a rezolvat și ne-am mutat pe plajă. Ca să ne întâlnim cu primul scandal. „Chaise-long-ul” ( 😀 ) NU se închiriază la jumătate de preț zi! N-am știut. Nici bad bitch beach-boy-ul care se ocupa cu închiriatul. Am aflat și noi și el de la șeful lui, care nu ne-a dat afară că nu se cădea, dar ne-a invitat politicos (?!) să ne schimbăm plaja. Ceea ce ne-a convenit, pentru că trebuiau alungate tensiunea și duhurile malefice.

Am trecut la plimbarea de seară, întru exorcizarea dracilor acumulați peste zi, cum scrie la cartea cu lecturi ZEN. Jumătate din cartierul nostru pe bulevard. Conving copilul că bugetul e limitat, prin urmare, trebuie cheltuit cu CAP! de aceea, găsesc de cuviință să PIERD 50 de lei. Sau să mă gândesc că i-am donat? Sau că am făcut un român fericit? (Așa scrie la cartea cu lecturi ZEN, mama ei de carte!). Am decis să mă autoflagelez: două zile dietă cu scoici și alge, direct de la sursă, pentru a echilibra bugetul familiei. Noroc că a venit seara! Prima zi s-a dus! De mâine, în schiiiimb… 😈

N-a fost să fie. A doua zi lucrurile au debutat (ne)încurajator:

  1. un herpes mic, dar vizibil și-a făcut culcuș pe buza inferioară. De la scoici și alge, pare-se!
  2. la micul dejun am fost fericita câștigătoare a DOUĂ(!!!) cutiuțe de dulceață, varianta Premium cu mucegai.
  3. (ca să fiu și drama queen!) mi s-a rupt o unghie proaspăt aranjată special pentru evenimentul „Concediu la mare”.

Jeni, Jeni! Sper să fie doar Karma mea de vină, că altfel… 👿 :mrgreen:

 
19 comentarii

Scris de pe iulie 11, 2014 în Călătorii, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Oglinzi

„O coincidenţă, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă”.

Cella Serghi în Pânza de păianjen

Era ora 5 dimineața.

Cu doar câteva ore înainte o îmbrățișase spunându-i că o iubește. Ea pleca la Londra să-și vadă o prietenă. El nu era foarte încântat, și nu pentru că nu ar fi avut încredere în ea că se va putea descurca singură, ci pentru că nu-i plăcea deloc linia aeriană pe care o aleseseră. Simțea un gol în stomac văzând-o cum se îndepărtează și ceva din el îl îndemna să o strige, să amâne momentul, poate chiar să o facă să se răzgândească. Dar în același timp, nu voia să o dezamăgească. Ea își dorise prea mult această călătorie. Cu un licăr de speranță se uita la panouri unde apărea din când în când în dreptul vreunei curse mențiunea „delayed”. Era ca și cum și-ar fi provocat mintea să-și adune toate puterile ca să întoarcă plăcuța aceea și în dreptul avionului ei. Dar nimic nu se întâmplă.
Întors acasă, nu-și găsea locul. Nu credea în presimțiri, astfel că puse totul pe seama faptului că era un tată mult prea grijuliu care vedea în fieare plecare a lui, dar mai ales a ei, o rupere brutală. Și-a turnat un pahar de vin roșu și a pus un film, sperând că timpul va trece mai repede.

Era ora 5 dimineața.

A primit telefonul ei. Plângea:
– Un fulger a lovit avionul!…Pentru zece minute, toată lumea a înnebunit…La aterizare, aripa în care dăduse fulgerul a atins pământul de câteva ori….
O asculta înmărmurit! Nu-și putea imagina ce ar face dacă i s-ar întâmpla ceva…

La capătul celălalt al lumii, ea auzi ca prin vis:
– Mami, vii să dormi cu mine?
Se ridică speriată și încerca să ajungă în camera lui sprijinind pereții în întuneric.
– Da, puiule. Ce s-a întâmplat?
– Vreau să dormi cu mine!
S-a băgat repede sub plapumă, iar el s-a cuibărit ca pe vremuri în brațele ei, simțindu-i respirația caldă în ceafă. Era atât de bine…atât de liniștitor.
Peste câteva minute, ochii lui mici și negri se întâlniră cu ai ei în semiîntuneric. S-au privit așa câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. „S-a mișcat patul?!?”. Nu și-au spus-o, ci a citit-o fiecare în neliniștea celuilalt.
Ea era îngrozită de cutremure din copilărie, de când se trezise smulsă din patul ei și aproape târâtă pe scările blocului, toate cele patru etaje. Nu înțelegea atunci prea bine ce i se întâmplase, dar a rămas cu spaima aceea în suflet, care revenea de câte ori simțea pământul tremurând sub ea. Acum încerca să nu-i transmită și lui același sentiment.
– De ce nu încerci să adormi la loc? E devreme încă.
– Vreau să beau niște apă.
În timp ce-i aducea paharul cu apă, se uită la ceas.

Era ora 5 dimineața…

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 22, 2014 în Semi-ficțiune

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

French Toilette

Oameni buni!

Toate ca toate, mi-a plăcut în Franța, oamenii sunt minunați, extrem de politicoși, dornici să îți facă pe plac, locurile sunt superbe. Dar au o meteahnă, domnule: toaletele. Toaletele sunt…cel puțin ciudate! Dacă la prima încercare am zis că e o eroare de calcul, dar fiecare „new encounter” a fost de-a dreptul bulversant!

Episodul 1. Hotel de trei stele în centrul orașului (pentru cele două zile extra-proiect).

Intru în cameră. Drăguță, spațioasă, destul de aerisită. Verific baia. Curată. Dușul – Ok. Toaleta…pauză! Caut nedumerită în toată încăperea. Tot ce găsesc, este o ușă aproape secretă. În spatele ei, Evrika! Toaleta.Care arăta cam așa:

lsursa de… împrumut foto

Un spațiu de 0.5m/0.5m (exagerez, dar nu cu mult, și chiar așa îți dădea senzația!), de nu încăpeai decât pe o parte. Când am închis și ușa, am simțit cum mă ia cu claustrofobii! Ba mai mult, dacă înălțimea subiectului depășea standardele, acesta risca să stea cu fruntea sprijinită de ușă, iar dacă gabaritul era la fel de depășit, putea rămâne cu ușurință înțepenit/ă în tocul acesteia. I-am găsit repede nume camerei: Auschwitz. În plus, a fost momentul când am realizat de ce găinile în cușcă nu sunt foarte eficiente în procesul de…știți voi…
Apa maronie șiroind în dispozitiv, mi-a slăbit cu totul încrederea și mi-a anihilat dorința de a-l folosi prea des.

Episodul 2. Restaurant select în Mall-ul din centrul orașului.

Să mâncăm după o alergătură culturală prin târg. Alegem restaurantul potrivit, cu prețuri acceptabile pentru toate buzunarele. Mirific. Mesele – impecabile, servirea – la fel. Oamenii zâmbeau, iar eu savuram vorba lor atât de muzicală. „Să ne spălăm pe mâini”, zic. La baie…surpriză. Colega experimenetază prima și vine cu părul vâlvoi și cu ochii cât cepele. „Fetelor”, zice, „ce rușine am pățit! E toaletă mixtă!” „Cum…..mixtă?”, întreb, sperând că prin „mixtă” se înțelege o încăpere cu vreo două cabine sau cel puțin una singură, unde pot intra, pe rând, desigur, atât doamnele, cât și domnii. Calcul greșit! Urc. Semnul…la locul lui, pe ușă:

_726715_unisex_loos_tp300sursa: Google

Colega nu s-a înșelat. Deci…mixt, carevasăzică! Trag aer în piept și intru. Oroare!!! Nu numai că era mixtă, dar avea și…deschidere către public:

purdue-worst-urinals-physics-tn(Aceata este o variantă găsită pe Google, mult prea elegantă față de cum arăta locul, pentru că numai aparatul de fotografiat nu mi-a trecut prin minte să-l iau cu mine acolo. Dar grăitoare pentru a înțelege…poziționarea…dispozitivelor!)

Așadar, pentru a ajunge în…cabină…trebuia să traversezi…aleea veselă, care s-a întâmplat, în cazul meu, să fie destul de…populată, dacă mă înțelegeți. Am închis ochii și am bâjbâit ușa de la cabină, încuindu-mă rapid acolo, de unde nu am mai ieșit decât după ce s-a auzit ușa de la intrare, semn – am crezut eu – că a plecat „colegul” de vizavi. Fatalitate! „Colegul de vizavi” ieșise, într-adevăr, dar, intrase altul! Iar ușa s-a deschis exact în….Eh! Am ieșit și mai rapid, scuturându-mă ca după o sesiune de exorcizare!

Episodul 3. Al doilea hotel – epopeea continuă.

Altă localitate, unde am stat restul de cinci zile, alături de toată echipa din cele cinci țări, profesori și elevi, vreo 40 la număr. Am intrat cu rezervă în noua cameră, tinând-o strâns de mână pe colega de „apartament”, cu care împărtășeam temerea. Toate păreau la locul lor. Baia…încăpătoare, avea de toate în ea mai puțin…ușă. Da, ușă! Cabina de toaletă nu era cabină, ci doar un…paravan, ca de altfel, toată baia, în ansamblul ei:20140317_195041

Iar ușa…era un accesoriu din barurile filmelor western: swinging saloon doors (mai puțin partea cu swinging).

Astfel, totul se derula după un ritual, cu un program riguros stabilit, având în vedere că existau doi sau chiar trei locuitori ai fiecărei camere.

Un fel de…disclaimer:

Înainte de a fi din nou judecată și interpretată, țin să precizez că această postare nu e o smiorcăială cauzată de snobismul unei profesorese din provinție care s-a văzut într-o țară străină și a găsit ceva de comentat. Este doar o constatare în legătură cu care fac, ca de obicei haz de necaz, întrucât consider că toaleta este strâns legată de ideea de intimitate, cu atât mai mult cu cât trebuie să împarți un spațiu cu persoane străine timp de o săptămână.

 
17 comentarii

Scris de pe aprilie 7, 2014 în Călătorii, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice