RSS

Arhive pe etichete: jurnal

Când te năpădesc amintirile (Jurnal de vacanță 3)

Sunt în concediu. Unul inedit. Două săptămâni prin țara asta frumoasă, prin zone pe unde nu am mai fost. Dar „trecerea” se face pe diagonală, prin inima țării, pe unde îmi regăsesc originile ardelenești.

Bunicii mei au fost oameni deosebiți! Frumoși și muncitori. Oameni pe care am reușit să-i cunosc prea puțin, pentru că s-au dus mult prea repede. Toată lumea îmi spune că semăn foarte bine cu bunica mea. Strașnică femeie! De la ea am moștenit fruntea lată, temperamentul și hotărârea cu care s-a încăpățânat să lupte mereu, până a răzbit. Sau măcar până i-a arătat destinului că are de furcă dacă i se pune de-a curmezișul! Eram mică tare când bunica și-a rupt mâna. A căzut de pe bicicletă într-una din zilele când alerga să ducă lapte în stânga și în dreapta. Țin minte că a venit acasă și și-a încălzit repede niște apă pe sobă să se spele de sânge și praf, ca să meargă la doctor. Stăteam pitită sub masă și îi observam mișcările rapide. Știu că m-am gândit atunci că e foarte curajoasă și foarte puternică! Ce știam eu? Eu plângeam pe înfundate noaptea de la un furuncul nenorocit. Dar ea, părea așa de sigură pe ea și nici măcar nu vărsa o lacrimă!

Și făcea bunica niște plăcinte dumnezeiești! Pe plită. Le mâncam pe pragul ușii de la cămară.

Și mă iubea bunica tot dumnezeiește! Dormeam între ei doi când mergeam la Dej, în puținele veri pe care le-am prins acolo.

Pe bunicul mi-l amintesc trist. Și singur. După ce s-a stins bunica, ne scriam scrisori. Și acum le păstrez, doar că mi-e teamă să le deschid din nou, pentru că mă gândesc cum aș reciti și resimți toate cuvintele lui așternute pe hârtie. Eram la școala generală, iar schimbul de scrisori era o adevărată aventură. Le așteptam cu nerăbare și îi răspundeam cu mare drag! Bunicului meu, Izidor, i-am promis că voi scrie o carte! Într-una din scrisorile mele către el. Și am scris-o! Nu o carte grandioasă. O carte pentru sufletul meu. Și pentru al lui.

Ieri am trecut pe lângă casa bunicilor. Vândută de multă vreme, se încăpățânează să rămână în picioare, printre mașini și construcții despre care mi-e ciudă că și-au făcut loc tocmai acolo! Și iar mă gândesc că dacă aș putea să cer ceva măreț Cuiva vreodată, i-aș cere măcar o zi înapoi din copilăria mea. Să apuc să le spun și bunicilor mei ce nu le-am putut spune niciodată…

20160729_202025[1].jpg

Mi-a rămas doar dorul. Și un gust amar. Al neputinței. E, poate, printre puținele dăți când mi-aș fi dorit să fiu bogată! Da, amintirile nu pot să le (răs)cumpăr. Și nici anii trecuți. Dar măcar o casă bătrânească, mai importantă pentru mine decât pentru orice alt proprietar!

 
14 comentarii

Scris de pe iulie 30, 2016 în Călătorii

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Cum să te ridici deasupra celorlalți

Copilăria mea a stat sub semnul timidității. Tăceam și lăsam capul în jos de fiecare dată când cineva mă privea. Nu reușeam nici măcar să demonstrez că e ceva de / în capul meu, pentru că preferam să nu zic nimic, de teamă a nu mă face de rușine. Am și acum în minte imagini pe care le retrăiesc la fel de intens, nu pentru că situația ar fi fost chiar atât de ciudată și stânjenitoare, ci pentru că mi-e încă viu sentimentul pe care l-am trăit atunci.

low_self_esteem_ayurveda_explains

(sursa foto)

Din această cauză, vedeam oamenii undeva deasupra mea. Oricine părea „mai bun”, „mai deștept”, „mai cu două capete”. Prin urmare, fiecare participare la vreo olimpiadă era însoțită de emoții mai mari decât era cazul. Credeam că toți sunt „cei mai cei” și că mă voi face de râs. Înghețam dacă mă trata cineva cu un aer de superioritate (adult sau copil ca mine), pentru că eram sigură că mă poziționez undeva mult sub nivelul aceluia. Și cât m-am înșelat! 🙂 Dar viața avea să mă învețe cu pași ușori că trebuie să mă trezesc și că trebuie să înțeleg care îmi este valoarea și unde îmi sunt limitele.

M-am ciocnit de atâtea ori de oameni pe care i-am văzut importanți. Poate prin rolul lor în viața mea sau prin natura funcției pe care o ocupau. Multă vreme am avut încă atitudinea unei eleve care nu îndrăznea să se dezlipească de perete până când nu trecea profesorul pe culoar. De unii mi-a fost frică, de alții mi-a fost rușine. Pe alții i-am ascultat orbește, pentru că am crezut că experiența vieții lor îi recomandă.

Roata existenței se învârte, însă, ciudat de neașteptat. Odată ce te-a adus sus, nu este bătut în cuie că te va și menține acolo, pentru că asta ar însemna să stea pe loc. Este valabil și invers. Astfel că expresia „a fi cu susul în jos” trebuie să fi pornit de la o astfel de răsturnare de situație! 🙂

Mai întâi sunt oamenii – lupi. Cei care te îngenunchează cu o privire disprețuitoare. Un fost director care băgase spaima în „subalterni” (inclusiv subsemnata), care în loc să vorbească, țipa sau lua peste picior, care în loc de o privire caldă, închidea uși în nas. L-am zărit la un moment dat, după ani, lovit de boală și de păcatele tinereții. Mi-a părut atât de decăzut fizic și moral. Aproape neajutorat. Aproape că mi-a fost milă.

Apoi sunt oamenii – icoane. Cei despre care nu ai fi putut spune niciodată că ar suferi de vreo…imperfecțiune. Cei cărora le găsești scuze, pe care îi asculți sau îi urmezi orbește. Și într-o zi, tot după ani, viața ți-i aduce înainte. Și constați cu stupoare că nu a mai rămas nimic din măreția pe care i-o împrumutaseși pe vremea aceea. Te gândești cum ai putut venera un astfel de om, cum te-ai putut îndoi de propriile abilități stând în umbra aceluia care acum se află în fața ta, altfel.

Ciudat cum se schimbă rolurile…cum poți coborî pe cineva de pe soclul pe care tu însuți/însăți l-ai urcat fără nicio altă justificare decât percepția proprie asupra lucrurilor. Cum am reușit să mă ridic deasupra? Am lăsat timpul să treacă și distanța să mă îndepărteze. Mi-am deschis ochii și m-am înconjurat de oameni pozitivi. Mi-am învins temerile, am încheiat războaiele lăuntrice și mi-am săpat cărări singură chiar acolo unde drumul părea mult prea abrupt sau imposibil de bătătorit. Acum nu mai las capul în jos și, cu siguranță, nu mai tac. 🙂

 
14 comentarii

Scris de pe februarie 13, 2016 în Jurnal

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Eu nu

Eu nu!
N-am să te chem înapoi
nici dacă cerul s-ar frânge
în alte miliarde de stele
albastre și reci.

N-am să te strig
și n-am să-ntorc calea
chiar dacă în schimb am să gust
sângele palid al buzelor mele
sterpe.

Și nici n-am să dau înapoi
ceasuri spre ore inexacte,
căutând s-amăgesc veșnicia.
Ci cu pleoapa obosită
am să sting doar ușor
clipe,
secunde,
fericiri,
poate vise.
Iar cuvintele
am să mi le zdrobesc
scrâșnind,
îngropându-le-apoi
în adâncul adânc
al ființei mele
istovite.

Căci eu nu!
N-am să plâng lacrimi
și n-am să duc doruri
printre alte miliarde de stele
albastre și reci.

 
14 comentarii

Scris de pe februarie 4, 2016 în Amelie, Literare

 

Etichete: , , , , , , ,

Pur. Și Simplu. Daria

„Nu înțeleg ce caut aici.
Nici cum am ajuns.
S-au șters și amintirile mele,
și patimile, și sentimentele.
Am devenit neant.
Am devenit eternitate”.¹

De fapt, nu a fost nimic simplu!

Nu e simplu să fii Stea! Să strălucești la fereastra unei case și să te topești din privirea a doi oameni tineri și frumoși. Apoi să-i iubești atât de mult încât să cobori pe pământ pentru ei, și să te naști om, chiar dacă asta presupune să mânii pe Împăratul Stelelor. Steaua a devenit Om, a simțit, a iubit, a trăit, a cântat, a plâns și a făcut să merite fiecare secundă din viața ei pământeană. În ciuda tuturor probabilităților și statisticilor, a luptat și și-a câștigat ani, împotriva unui sistem defect, a unor prejudecăți stupide și a unui scenariu prost.

Nu, nu e deloc simplu să ai un destin. Scrijelit undeva între Carul Mare și Calea Lactee. Și să înveți să lupți cu el, până îți cresc aripi și te înalți undeva deasupra lui, în timp ce acolo de unde ai plecat, rămân urme adânci ale trecerii tale.

Când o oglindă se sparge în o mie de cioburi, fiecare ciob devine la rându-i o altă oglindă, reflectând lumea în o mie de chipuri…

Într-adevăr, nimic nu a fost simplu pentru Daria! Să crească în durere, ducând dorul tatălui plecat prea devreme ca să pregătească Raiul. Să-i recompună chipul din fotografii și poveștile mamei. Să-și schimbe apoi copilăria pe sesiuni de citostatice, marcată de seriozitatea celei ce înțelege, tot prea devreme, cât de prețioasă este clipa care ni s-a dat. Să-și trăiască existența cu butonul blocat pe fast forward, dintr-un capriciu al destinului hâtru. Astfel, steaua-oglindă s-a spart în o mie de cioburi! Toate strălucitoare precum Betelgeuse din Orion: steaua aflată „la mijloc”. Între cer și pământ, între viață și moarte.

Acum vreo doi ani, cred, am cunoscut-o pe Daria. O parte din ea. Cea blocată aici pe pământ, bucata de suflet rămasă nedesprinsă din sufletul îngerului ei păzitor, Mama. Frumoasă! În egală măsură pe dinăuntru și pe dinafară. Am citit cioburi din copilăria ei, din visurile ei, din iubirile ei, din fricile ei. Toate purtate cu grijă de mâinile sângerânde ale celei care a rămas aici să-i mențină strălucirea. O mamă cu strigătul mut, cu ochii secați, cu visurile sfărâmate. Dar atât de puternică încât să urce Golgota de mii de ori fără ezitare.

Daria trăiește

De fiecare dată când cineva răsfoiește file desprinse din sufletul ei. O trădează verbele la prezent:

Privesc din autobuz mașinile în drumul meu spre casă…privesc ceea ce este dincolo de fețele șoferilor. Profit de semafoare, care parcă ar fi aparate de fotografiat ce îți permit să intri în lumea lor pentru o clipă. În lumea oamenilor „normali”. În lumea noastră, în lumea voastră, în lumea bolnavă și crudă, leneșă și trecută. În lumea asta infectă și repetabilă. În lumea ce și-a pierdut unicitatea. În lumea asta ce parcă îți întinde zgomotele identic în fiecare zi a săptămânii…Ah ce lume secătuită de farmec… De ce nu vă bucurați de adevărata lume? De ce îi păstrați imaginea asta și nu vă bucurați de viață? Dar eu vorbesc… Acum vă privesc…²

Daria-Hornoiu__Simplu-Daria-Jurnal-neterminat-130

M-am pierdut printre paginile Jurnalului neterminat…Am plâns a neputință…ca mamă, ca om… Am găsit în cartea aceasta o lecție despre cum se trăiește, despre cum se moare, despre cum se duc cruci, despre tăceri, despre oameni. O lecție despre ce înseamnă să fii copil, despre cum e să fii mamă de stea…O carte din care am aflat cât de nepăsători suntem, cât de superficiali, cât de orbi. Deși scrie despre ea însăși, Daria este și vocea celorlalți, ale căror tăceri le-a îmbrăcat în cuvinte atât de potrivite!

„Am fost mereu luată prin surprindere și purtată de-o forță necunoscută mie. Sunt neputincioasă și viața mea nu-mi aparține. Nu că mi-ar fi aparținut vreodată. Mă preling, viața mea se scurge pe acest geam…lăsând o dâră pe care mama fetiței o va șterge sâmbătă când va face curat”.³

Nu, s-a înșelat! Mama fetiței nu a șters-o sâmbătă. Nici în altă zi a vieții ei. Mama fetiței își lipește obrazul de geamul acela în fiecare zi. Și o lacrimă de a ei, se lipește a sărut de geamul acela….În fiecare zi…

Apoi, o altă parte din Daria renaște cu fiecare cuvânt scris „dincolo de cortină”… Ca după un spectacol în care un glas sugrumat strigă „Bis”, atât cât îl țin puterile, doar, doar actorul va ieși chiar și numai pentru o clipă de dincolo, pentru a mai putea fi zărit o dată.

Știu bine cine este Daria: o stea luminoasă cu aripi în formă de înger.

foto-hornoiu

………………………………………………………………………………………………………….

Fragmentele citate sunt bucăți de suflet pe care le-am găsit brodate în cartea ei: Simplu, Daria – Jurnal neterminat – Daria Hornoiu

Un motiv în plus să alerg pentru spitalul copiilor!

 
26 comentarii

Scris de pe iunie 13, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

…and thou shall know love

…and thou shall know love…
beyond limitations
beyond reason(s)
as thy Earth comes closer to his Sky
climbing on the sweetest rainbow

then thunders may strike
cracking dawns
in thousand pieces
they would spoil dreams
of endless nights
under falling stars
would seize minds and souls alike

…and thou shall descend to hell…
to know fire
and burn
inside out
then come back again
over and over
till the time ends

…then tears shall wipe thy face
where no smile will rise again
for another hundred years

 
3 comentarii

Scris de pe martie 1, 2015 în Amelie, Literare

 

Etichete: , , , , , ,

Bad Karma sau Blestemele lui Jeni

De unde învățăm că:

Fie Jeni cât de rea,
tre’ să stau în banca mea
ca să n-o încurc prea tare
când îmi iau bilet la mare.

Din două una: ori Karma mea are multe să-mi demonstreze pentru cele șapte vieți cât trebuie să fi avut de-am adunat atâtea în spinare ori Jeni a aflat că e personaj de poveste și nu i-a plăcut titlul!

Concediul la mare este tot ce-ai așteptat de la începutul verii. Și visezi ca totul să fie, dacă nu perfect, măcar pe aproape. Ziua plecării se trâmbițează sub celebra formă AMR. Doar că la mine AMR-ul s-a blocat la 2. Ziua fatidică de dinaintea plecării la mare, când poștașul a sunat de două ori: ding-ding. Și mi-a lăsat o urâțenie de veste de-mi venea să desfac toate bagajele pe care tocmai le împinsesem elegant în geamantane. Am împăturit vestea la loc și am sperat să o pot lăsa la domiciliul stabil. (Ca să vă faceți vreo idee, dacă ar intra cineva în casa mea prin efracție, sigur s-ar speria rău de veste și ar lua-o la fugă mâncând pământul.) Mi-am luat cartea cu lecturi ZEN și m-am setat pe modulul „flight [to paradise]”, ca să nu-mi stea marea-n gât.

Și-am pornit.
Și-am și ajuns!

Camera, OK. Totul pare în regulă. Ce dacă e înfundată scurgerea la duș? Cartea cu lecturi Zen ne învață să vedem partea frumoasă. E ca și cum am avea cadă, cu prelungire pe gresie, până la ușă. Am decis să o închidem. Ușa, zic.
Ce dacă e criză și nu sunt mai multe prize sau triple în cameră? Găsim sigur un meseriaș să ne ajute. Nenea B. de la întreținere ne aduce o triplă din dotarea lui personală profesională. Încă nu m-am lămurit dacă zăbovea la discuții și explicații ca să se asigure că am înțeles unde returnăm produsul sau pentru că aștepta bacșișul. Dar s-a rezolvat și ne-am mutat pe plajă. Ca să ne întâlnim cu primul scandal. „Chaise-long-ul” ( 😀 ) NU se închiriază la jumătate de preț zi! N-am știut. Nici bad bitch beach-boy-ul care se ocupa cu închiriatul. Am aflat și noi și el de la șeful lui, care nu ne-a dat afară că nu se cădea, dar ne-a invitat politicos (?!) să ne schimbăm plaja. Ceea ce ne-a convenit, pentru că trebuiau alungate tensiunea și duhurile malefice.

Am trecut la plimbarea de seară, întru exorcizarea dracilor acumulați peste zi, cum scrie la cartea cu lecturi ZEN. Jumătate din cartierul nostru pe bulevard. Conving copilul că bugetul e limitat, prin urmare, trebuie cheltuit cu CAP! de aceea, găsesc de cuviință să PIERD 50 de lei. Sau să mă gândesc că i-am donat? Sau că am făcut un român fericit? (Așa scrie la cartea cu lecturi ZEN, mama ei de carte!). Am decis să mă autoflagelez: două zile dietă cu scoici și alge, direct de la sursă, pentru a echilibra bugetul familiei. Noroc că a venit seara! Prima zi s-a dus! De mâine, în schiiiimb… 😈

N-a fost să fie. A doua zi lucrurile au debutat (ne)încurajator:

  1. un herpes mic, dar vizibil și-a făcut culcuș pe buza inferioară. De la scoici și alge, pare-se!
  2. la micul dejun am fost fericita câștigătoare a DOUĂ(!!!) cutiuțe de dulceață, varianta Premium cu mucegai.
  3. (ca să fiu și drama queen!) mi s-a rupt o unghie proaspăt aranjată special pentru evenimentul „Concediu la mare”.

Jeni, Jeni! Sper să fie doar Karma mea de vină, că altfel… 👿 :mrgreen:

 
19 comentarii

Scris de pe iulie 11, 2014 în Călătorii, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Oglinzi

„O coincidenţă, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă”.

Cella Serghi în Pânza de păianjen

Era ora 5 dimineața.

Cu doar câteva ore înainte o îmbrățișase spunându-i că o iubește. Ea pleca la Londra să-și vadă o prietenă. El nu era foarte încântat, și nu pentru că nu ar fi avut încredere în ea că se va putea descurca singură, ci pentru că nu-i plăcea deloc linia aeriană pe care o aleseseră. Simțea un gol în stomac văzând-o cum se îndepărtează și ceva din el îl îndemna să o strige, să amâne momentul, poate chiar să o facă să se răzgândească. Dar în același timp, nu voia să o dezamăgească. Ea își dorise prea mult această călătorie. Cu un licăr de speranță se uita la panouri unde apărea din când în când în dreptul vreunei curse mențiunea „delayed”. Era ca și cum și-ar fi provocat mintea să-și adune toate puterile ca să întoarcă plăcuța aceea și în dreptul avionului ei. Dar nimic nu se întâmplă.
Întors acasă, nu-și găsea locul. Nu credea în presimțiri, astfel că puse totul pe seama faptului că era un tată mult prea grijuliu care vedea în fieare plecare a lui, dar mai ales a ei, o rupere brutală. Și-a turnat un pahar de vin roșu și a pus un film, sperând că timpul va trece mai repede.

Era ora 5 dimineața.

A primit telefonul ei. Plângea:
– Un fulger a lovit avionul!…Pentru zece minute, toată lumea a înnebunit…La aterizare, aripa în care dăduse fulgerul a atins pământul de câteva ori….
O asculta înmărmurit! Nu-și putea imagina ce ar face dacă i s-ar întâmpla ceva…

La capătul celălalt al lumii, ea auzi ca prin vis:
– Mami, vii să dormi cu mine?
Se ridică speriată și încerca să ajungă în camera lui sprijinind pereții în întuneric.
– Da, puiule. Ce s-a întâmplat?
– Vreau să dormi cu mine!
S-a băgat repede sub plapumă, iar el s-a cuibărit ca pe vremuri în brațele ei, simțindu-i respirația caldă în ceafă. Era atât de bine…atât de liniștitor.
Peste câteva minute, ochii lui mici și negri se întâlniră cu ai ei în semiîntuneric. S-au privit așa câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. „S-a mișcat patul?!?”. Nu și-au spus-o, ci a citit-o fiecare în neliniștea celuilalt.
Ea era îngrozită de cutremure din copilărie, de când se trezise smulsă din patul ei și aproape târâtă pe scările blocului, toate cele patru etaje. Nu înțelegea atunci prea bine ce i se întâmplase, dar a rămas cu spaima aceea în suflet, care revenea de câte ori simțea pământul tremurând sub ea. Acum încerca să nu-i transmită și lui același sentiment.
– De ce nu încerci să adormi la loc? E devreme încă.
– Vreau să beau niște apă.
În timp ce-i aducea paharul cu apă, se uită la ceas.

Era ora 5 dimineața…

 
4 comentarii

Scris de pe iunie 22, 2014 în Semi-ficțiune

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

Sinapse

Simple, dar cu viață

Incercari

de ginduri

O Cale

o-cale.ro

Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Blog despre munte, turism si cultura

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice