RSS

Arhive pe etichete: lecție despre viață

Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

Anunțuri
 
4 comentarii

Scris de pe Septembrie 3, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

„Știți…doamna dirigintă…eu…am cancer”

Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.

Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…

 
46 comentarii

Scris de pe August 26, 2014 în Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Și eu îmi cer scuze…

Încă sufăr. Complexul se numește „mater paranoica” (sic!) și, în anumite momente, mai ales când nu trebuie, atinge cote paroxistice. Nu e vindecabil, dar se poate trata. Uneori.

Știți deja despre stresul cauzat de durerile de cap ale Pințului, care și-a pus și diagnostic într-un moment de exasperare: are alergie la mami! 😆 Tot în postarea cu pricina reaminteam că nu am încredere în medici, enumerând și situațiile care m-au îndreptățit să cred asta. Totuși, am încercat să evit generalizările din trei motive:

1. Urăsc generalizările… (în general 😆 )
2. Știu sigur că sunt și medici care știu ce au de făcut și chiar fac, care salvează vieți și cărora le pasă de cei pe care îi tratează.
3. Nu am avut suficient de multe experiențe…medicale ( 😀 ) ca să-mi permit să trag o concluzie cu caracter de generalitate.

Doctoresa D2 îmi recomandase să mă internez după primele 10 secunde de explicații care să justifice prezența noastră acolo. Și eu nici măcar nu am vrut să merg la spital, ci în policlinică! Dar cum nu era niciun semn în clădire care să indice că până acolo fuse policlinica și de acolo începea spitalul, m-am trezit cu paranoia hrănită serios de replica doctoresei. Am plecat îmbufnată, revoltată, bodogănind și mult mai speriată decât am venit. Apoi m-am prezentat la cabinetul ei particular, plină de speranță că lucrurile se vor clarifica și că voi primi un răspuns care să trateze ambele dureri de cap: a copilului și a mamei paranoice.

De cum ne-a văzut în formație completă, ne-a recunoscut:
– Ați fost și la spital alaltăieri, nu?
– Da…
Îmi cer scuze pentru ziua aceea. A fost o nebunie cu multe cazuri grave și sunt singură în secția de neurologie…

Partea cu „îmi cer scuze” m-a înmuiat de tot! Sunt cuvintele cheie care mă opresc din turuit când mă posedă necurații și care mă dezarmează când sunt în plin conflict, ca un cuvânt care te trezește din hipnoză. E cel mai simplu mod de a câștiga într-o bătălie cu mine. Pințul o știe cel mai bine 😀 E arma lui secretă!

A urmat un control de jumătate de oră, care m-a făcut mândră rău de Pinț. Evident, nu s-a putut abține de la șotii:
– Uite-te după mâna mea, îi spunea doctoresa. Câte pixuri vezi?
– 4! 😆
Am căscat ochii cât cepele! 4??? Mă vedeam internată la balamuc pe motiv de multiplicare de obiecte.
– Eu zic să nu glumim cu asta, i-am zis fermă.
– Bine, a răspuns dezamăgit că-i stricam toată distracția. Văd numai unul…

Apoi ni s-au pus întrebări și ni s-au dat explicații. Mi-a propus internare de zi, ceea ce am și făcut, pentru analize. Neuro – ok, Oftalmo – ok, ORL – ok, sânge – aproape ok. Așa că am redus aria de acoperire la vreo două posibilități. Mai facem investigații. Cert este că m-am mai liniștit.

Una dintre ideile postării este legată de felul în care ne repezim să tragem o concluzie, să etichetăm, să generalizăm, să judecăm, să ne enervăm. Uităm, adesea, că sunt factori care, poate, nu se lasă descoperiți imediat, că există circumstanțe și elemente neprevăzute. Uităm că suntem oameni și că suntem predispuși greșelilor sau pur și simplu copleșiți de evenimente. E o nouă lecție despre răbdare și calm și despre oameni.

Așa că e rândul meu să spun că îmi cer scuze pentru că (nu) am gândit sub impulsul tensiunii și că nu am avut răbdare. Până la urmă, doctoresa D2 a fost chiar de nota 10! Și nu am ezitat să i-o spun. 🙂

 
22 comentarii

Scris de pe Februarie 11, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice