RSS

Arhive pe etichete: marți

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

Reclame
 
8 comentarii

Scris de pe Februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

O „altfel” de săptămână: NEBUNĂ!!!

„Norocul bate la uşă o singură dată, dar ghinionul are mai multă răbdare”.

(sursa)

Adevăr grăit-a omul ăsta! Și după așa o vorbă de duh, mi-am amintit cele mai grozave înjurături din carieră, dobândite pe cale orală nu de la străbuni, ci de la elevii mei în preajma examenelor de corigență. Și pentru că nu mi s-a părut suficient, am dat un search pe Google pentru altele mai pline de…substanță, ca să-mi aline suferința pentru toată săptămâna cu pricina. Deci… Cine-o inventat săptămâna școlii mamii ei „Altfel”, să aibă parte de o săptămână ca a mea! Că nu mă putea lăsa Ministerul să mă joc eu frumușel de-a predatul în tot timpul ăsta și să fac eu ce mă pricep mai bine! Ca să înțeleagă cârcotașii de la colțuri, nu am nimic împotriva activităților în afara școlii (știu să scriu și extracurriculare 🙄 ), ba dimpotrivă! Dar nu în sistemul „hai să ne prefacem că facem”, că, vorba cântecului: „timpul trece, leafa merge”. Doar că, pentru a le săvârși „în afară”, s-a inventat un dosar obligatoriu în vederea scoaterii elevilor din incintă spre puncte culturale strategice din târg: listă, tabel, traseu, mijloc de deplasare, cheltuieli (deși nu mai poți strânge bani de la elevi, nici măcar pentru astfel de activități), aprobări director, aprobări părinți – aici am fi avut noroc, că elevii noștri nu par să aibă părinți, dacă ne luăm după prezența la ședințe. Prin urmare, ți se face lehamite și activitățile „extra”, le faci „intra”. Ca o veritabilă „șefă” la departamentul „Culegerea cioburilor de la oalele sparte”, să afișăm tabelul cu activități, care clasă, ce profesor, unde și de ce. Cel mai mult mi-a plăcut „Vizită la Mall”. Sunt absolut convinsă că asta a fost o activitate culturală, reușită, bine coordonată și cu urmări pe termen lung. Elevii nu pot uita așa ceva, iar profesorul care a propus-o…În fine. Dacă omul, considerat în deplinătatea facultăților mintale, a considerat că merge și a primit și aprobare, cine-s eu să zic altfel? Unii ar putea spune că sunt invidioasă că nu m-am gândit eu prima la ea. Se poate! Eu m-am gândit la droguri. Că tot am avut experiențe acum vreo câțiva ani cu vreo patru consumatori. Și, spre satisfacția mea, filmulețul și discuțiile au prins pe majoritatea în „horă”.

Și a venit ziua fatidică de marți!!! (Să nu mai ziceți că exagerez, vă rog! Sunt trei ceasuri rele, pe numărate!) No1. Ziua ecologiștilor. Proiect mare, planuri mari. Să plantăm! „Dar nu, nu se poate!”, mi se spune când sunt aproape în poarta școlii cu doamna de la ONG. „Cum…nu se poate?”, zic eu scărpinându-mă a nedumerire. „A, păi noi (?!) avem deja Echipa Verde și plantăm copăcei și flori în fața școlii”. Hmmm…. „Și eu…de ce nu știu??” – [„EU” – însemnând pompoasa denumire de coordonator pentru proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, na! (că niciodată nu știu exact cum o cheamă pe funcția asta a mea!)]. „A, păi nu știu, dar eu am pregătit”, zise fâșneață, doamna laborantă. „Păi bine și…nu putem face activitatea împreună???” Mai ales că elevii mei trebuiau să fie în același timp în două locuri. În final, am „primit aprobare” de la doamna laborantă să înfrumusețez spatele, că de față se ocupă ‘mneaei.  Până la urmă, scopul nostru era să înverzim asfaltul, așa că ne-am apucat de treabă, inclusiv de sabotaje cu sapa, hârlețul și grebla din dotarea școlii. No2.  Doamna de la ONG dă să plece. Doar un mic detaliu: vrea să vadă unde este afișat bannerul proiectului. „Știți, banii de la elvețieni trebuie justificați, coordonatorii vor sa-l vadă…” „Sigur”! Indic locul cu precizie. „Nu e acolo”, mi se zice. Nu-i nimic, mă informez la administrator și rezolv cât ai zice…. Administrator: Nu… știți, bannerul… nu e. L-a bătut vântul și l-a…rupt. Eu: (îngheț) Păi…și unde-i? Așa, rupt, să-l vadă doamna. Administrator: Îl sun acum pe nea Vasile să vi-l aducă. Aștept cu înfrigurare lângă doamna de la ONG, nedumerită, dar prea drăguță să comenteze ceva. După un sfert de oră de așteptare (deși erau 50 de metri până în curtea școlii) în care am încercat să dreg busuiocul, apare …salvatorul! Nea Vasile (cu capul plecat): Doamnă,… nu pot să vă dau bannerul azi. Mâine. Eu ( 😯 ): Păi, de ce? Nea Vasile: Nu-i aici. Eu (impacientată): Dar..unde-i??? Nea Vasile: L-a luat femeia de serviciu acasă la ea… Eu (presimțind un cutremur, mă apropii de nea Vasile cu ochiul aproape clipind complice și accentuând vorbele pe măsură ce mă străduiam să ies din mocirlă, fără să observe doamna de la ONG): A, l-a luat acasă să-l recondiționeze, nu-i așa? Fiind rupt... Nea Vasile (mai sincer decât mi-aș fi dorit vreodată să-l văd): Nu. Eu (în pragul unei crize de apoplexie, direct proporțională cu rușinea pe care o resimțeam): Nu??? Nea Vasile (îmi dă lovitura de grație): Nu, doamnă, l-a luat că-i trebuia acasă. Voia să pună ceva pe parchet până dă cu var. WTF???? Cad din picioare (doar în imaginația mea, evident, că nu era vreme!) și îngaim ceva aproape monosilabic ca să mă extrag din maldărul de rahat moloz în care mă aruncase cu grație administrația minunatei instituții de învățământ. No.3. O conduc pe doamnă spre poartă, verde-gălbui-pal la față, cu limba împleticită de atâtea scuze. Primesc un telefon. De la clubul H. (for kids entertainment, cu clovni, spectacole etc.). Ce propuneau ei pentru „Școala Altfel”? Un spectacol pentru adolescenți. Ceea ce ar fi fost minunat, doar că spectacolul presupunea un experiment: hipnoză amuzantă. Pe elevii mei??? Mă gândesc dacă uneori adulții gândesc sau…Sau poate mi-ar fi fost util mie! Să descopăr ce e în capul ălora sau să le implantez vreun cuvânt cheie la care să înceapă să se scarpine ca maimuțele când le-o fi lumea mai dragă!

Săptămâna cu pricina a fost plină cu astfel de momente… umoristice (pentru alții!!), că de aia a fost „Altfel”. M-am gândit că dacă o împărtășesc, poate mi se îndulcesc „ceasurile rele” 😀

 
7 comentarii

Scris de pe Aprilie 22, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Cum se luminează o zi de marți

Dimineața devreme. Mult prea devreme pentru mine. Suntem în mașină toți trei, pe drumul spre grădi. Ascultăm muzică, așa cum facem de obicei. Dacă uită tati să dea drumul la radio, o ușoară atenționare cu ton de mustrare nu întârzie să apară: ”Tati, mai dă și tu drumul la muzică!”

Uneori, când e prea liniște în spate, mai fac prezența.

– Ce faci?

Bine (scurtă pauză). Ascult muzicile astea de la Magic FM.

Îți plac?

Da.

Nu i-au plăcut niciodată ”muzicile” pentru copii. Nici la grădi nu e prea entuziasmat să le… cânte. El are alte preocupări. El e mare. Și îi place muzica pentru oameni mari, muzica de pe vremea când  ”erau mami și tati tineri” 🙂 Iar Magic FM-ul e preferatul lui 🙂

Eu vreau să mă fac rokăr.

– Ce vrei să te faci???? (Ne-a luat prin surprindere confesiunea Pințului.)

Rokăr.

Unde ai auzit tu cuvântul ăsta?

la televizor! (Răspunsul e unul generic, nu vă imaginați că este și real. Când evită să spună unde a auzit ceva, alege varianta asta.)

Și ce înseamnă?

Însea’nă că o să-mi cumpăr o chitară și o să cânt tare, tare!!

Eu țineam minte că a spus și ceva de părul mai lung, dar taica-său zice că nu rețin chiar cu acuratețe, așa că…e posibil să-mi fi imaginat doar.

Copilul meu măcar știe ce vrea să se facă!

Am zâmbit toată ziua de marți 🙂 Mi-am găsit remediul pentru ceasurile rele. Am să ascult mai des ce zice Pințul. 🙂

 
33 comentarii

Scris de pe Septembrie 26, 2012 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice