RSS

Arhive pe etichete: păreri

„Sunt eu, Annabel!” Vino să vezi!

 

Lucruri pe care nu credeai că le poți întâlni sau trăi în lumea ta reală, te fac să exclami că „viața bate filmul”. Uneori ne ducem existența în carapacea noastră, sperând că vom fi feriți de răutăți, greutăți, probleme. Căutăm frumosul și ignorăm cu bună știință urâtul [care, totuși, se întâmplă], crezând că astfel nu ne va atinge. Nu ne imaginăm că frustrările, eșecurile, neîmplinirile izvorăsc de undeva mult mai adânc decât credem.

Auzim des povestea copilului afectat de relația defectuoasă a părinților, care se închide în el imaginându-și lumi fantastice. Pendulează între certurile părinților care îi șubrezesc adesea încrederea în sine și îi întunecă drumurile prin viață. Aceasta este o realitate. Dură. Departe de ficțiunea oricărei cărți sau a oricărui film.

Teatrul bate filmul. Și viața.

„Sunt eu, Annabel!” este o poveste. Sau o realitate. A copilului care trăiește într-o familie disfuncțională și care se refugiază în propriile fantezii, sperând că așa va acoperi țipetele nervoase. Și pentru că nu reușește, decide să plece de acasă. Fragmente de viață, crâmpeie de adevăr universal valabil și al naibii de actual. Bucăți de realitate defectă la care asistăm uneori neputincioși, întocmai ca niște marionete, mânuite cu stângăcie de Păpușarul-Șef. Pentru unii, un fel de oglindă, pentru alții un prilej de reflecție. Asupra propriei persoane, care poate fi în egală măsură copilul rătăcit printre episoade dureroare ale copilăriei sale sau adultul care nu știe de ce a pierdut pe undeva esența sinelui. Pentru toți, un spectacol (ne)obișnuit al vieții ca atare.

5 motive să vezi piesa

  1. Subiectul. Explorarea sentimentelor umane într-o lume plină de provocări, situații reale asupra cărora piesa atrage atenția, fără a impune o soluție printr-un final previzibil. Un teatru al poveștii și al emoției în egală măsură. Replici, păpuși, decoruri, jocul dintre lumini și umbre.
  2. Autorul. O plăsmuire a scriitorului Iulian Tănase nu poate fi decât extrem de îndrăzneț și provocator. Cel care crede că ”Dragostea este cel mai bun instrument de cunoaștere” nu creeează doar o poveste, ci impune niște valori. Și, în același timp, trage, discret, un semnal de alarmă.
  3. Păpușarii. Altfel de actori, care nu mai duc o luptă cu propriul corp, cu propria voce, devenind caractere și modificându-se după personaj. În schimb, își fac simțită discret prezența în spatele „personajelor” principale care, la final, vor culege, de fapt, toate aplauzele.
  4. Un altfel de teatru. Uneori poate teatrul modern sapă cu greu drum spre inimile oamenilor. O fie de la oboseala cotidiană care ne împiedică să ne mai bucurăm de evenimente culturale așa cum ar trebui să fie. Sau poate teatrul a devenit uneori un clișeu și au câștig de cauză doar cei care se reinventează, care renasc într-o manieră originală, ridicându-se deasupra obișnuinței. Undeva între teatrul cu oameni și teatrul de păpuși se află „Sunt eu, Annabel!”. Un teatru al oamenilor-păpuși. Sau al păpușilor-oameni. Un teatru altfel care nu poate fi decât încântător.
  5. Actul cultural în sine. Multă vreme i-am invidiat pe cei din orașele mari care au acces la evenimente culturale majore. Muzică, teatru, film…De ceva vreme, orașul ăsta se luptă să iasă la suprafață, să se alinieze marilor orașe. Dincolo de scandaluri, interese, ascunzișuri, rămâne plăcerea de a trăi actul artistic, de a simți emoția și de a ști că mai este ceva dincolo de tentațiile lumii moderne.

Invitație

Lightwave Theatre Company vine la Bacau pe 29 august, la Teatrul George Bacovia, ora 18:30, cu spectacolul de teatru vizual „Sunt eu, Annabel” impreuna cu Iulian Tanase, autorul textului. Poate i-ați văzut în spectacolul de talente sau poate sunteți doar curioși despre cum arată o piesă de teatru ALTFEL.

annabel

…………………………………………………………..

Evenimentul este organizat de Concerte Bacau-Fabrica de Evenimente. Pentru Informatii si bilete: 0753 533 222 | 0234 514 262

 

Anunțuri
 
3 comentarii

Scris de pe August 24, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Filosofia religiei (6) -Să nu ucizi!

Când vine vorba de credința în Dumnezeu, mă gândesc mereu la câteva lucruri:

  1. Relația asta este individuală: tu și Dumnezeul tău. Nu e nevoie de intercesori (fie ei sfinți, fie ei preoți) ca să ajungi la El. Trebuie să te deschizi și să-l cauți în lucrurile frumoase din jur. Am zis bine „al tău”, pentru că eu cred că Dumnezeu se înfățișează fiecăruia în forma și în maniera proprie. Poate tocmai asta este una dintre cauzele atâtor conflicte: tendința de uniformizare până și a ideii de Dumnezeu.
  2. Crezi în Dumnezeu dacă preferi simplitatea lucrurilor, dacă ai niște valori pe care le respecți cu sfințenie, dacă ajuți, dacă ești empatic și plin de compasiune (fără a fi și prost!), dacă ești dezinteresat, dacă îți vezi de viața ta fără să dorești sau să faci rău altora intenționat. Nu te purifică nici mersul la biserică în fiecare duminică, în timp ce gândul ți-a rămas pe undeva prin locurile profane pe unde ai umblat cu o zi înainte, nici mătăniile evlavioase făcute în public, nici postul ținut doar cu speranța că ți se vor ierta păcatele, eventual și cele viitoare.
  3. Ideea de Dumnezeu exclude orice aspect negativ sau malefic, orice idee izvorâtă din răutate.

Când vorbești de religie, treaba stă altfel. Fundamental diferit. De unde reiese faptul că lucrurile trebuie să rămână simple și individuale, eliminând spiritul de turmă. De câte ori nu ați mers la biserică și nu v-ați simțit în largul vostru? Nu v-ați simțit într-o Casă a Domnului, ci într-un loc al profanului, unde lumea s-a adunat simulând o falsă credință în Dumnezeu. (Atenție! Nu promovez ideea că nu trebuie să mergi la biserică! Scopul pentru care o faci este cel care contează.)

Evenimentele din ultimii ani (sau dintotdeauna!) au demonstrat că religia și credința nu sunt același lucru. În timp ce oamenii simpli îl caută pe Dumnezeu în ei înșiși, în lucurile mici sau poate în ceea ce au învățat ei de la părinți și strămoși, ceilalți – care se consideră atotștiutori – au folosit credința primilor ca să-i poată controla, manipula sau să-și satisfacă propriile nevoi primare, să-și hrănească orgoliul și lăcomia. Poate că alte clasificări pe tema asta par mai pertinente decât aceasta, mult mai simplistă.

Dumnezeu sau Allah?

Contează? Contează numele pe care i l-am dat convențional? Cineva a născocit la un moment dat că unul ar fi mai bun decât celălat, insinuând că nu reprezintă aceeași idee. Și de aici, am devenit două tabere: una a lui Cain și una a lui Abel. Mai facem schimb din când în când, omorându-ne fratele cu aceeași aroganță și cu speranța că o facem în numele unei dreptăți închipuite. Creștinii urăsc musulmanii pe care îi văd ca pe niște asasini sângeroși, gata să atace oriunde, oricând. Musulmanii îi urăsc pe creștini, pe care îi consideră păgâni și pe care îi condamnă că se amestecă în treburile lor. În esență, aceasta este o falsă problemă legată de credințe și religii! Conflictul este, de fapt, între oameni și felul lor de a fi, de a vedea lucrurile, de a deține controlul, de a avea puterea.

Cine are dreptate? Niciunul și fiecare în parte. Este un conflict alimentat de veacuri întregi și la baza căruia stau mai multe decât simpla și veșnica întrecere între Dumnezeu și Allah. Sunt comploturi, sunt interese majore, sunt bani (murdari), sunt orgolii, sunt așa-zise puteri, dornice de a controla totul. Ah, da! Și victime colaterale! Asta sunt copiii nevinovați, tinerii, femeile, bătrânii, bolnavii, turiștii, trecătorii etc: victime colaterale.

Să nu ucizi!

Indiferent de care parte a taberei este cineva, nu pot să cred că atâtea crime pot jutifica o idee în care crezi și pe care o pui în cârca unui Dumnezeu la fel de închipuit precum credința ta. Musulmanii ucid în numele lui Allah, ca să-i pedepsească pe necredincioși. Creștinii ucid în numele dreptății și adevărului absolut pe care cred că îl dețin. Campanii agresive, invazii, cuceriri, operațiuni militare… cărora li se răspunde cu atentate sinucigașe ori cu bombe, ori mașini capcană. Ne alimentăm reciproc frustrările, ura, nebunia. Cine are dreptate? Mai există dreptate? Da, e război în toată regula! Al treilea? Aduce sfârșitul? Asta o va arăta timpul.

13654173_862392940558614_2484898953385716316_n.png

(sursa: Facebook)

Am citit două articole astăzi care m-au pus pe gânduri. Nu înseamnă că le aprob în întregime sau că nu pot naște discuții controversate. Încă nu sunt sigură cât sunt de acord cu cele scrise acolo, dar sunt niște opinii, poate mai argumentate decât cea de față.

  1. Am cercetat degeaba, teroriştii nu există – cu rezerva unui titlu cam îndrăzneț, dar cu câteva opinii pertinente.
  2. Sunt musulmană și m-am săturat de teroare – cu rezerva unei păreri subiective, dar cu câteva afirmații îndrăznețe.

Între timp, am rămas setată pe porunca a șasea (am aflat): să nu ucizi! Dacă o faci, înseamnă că nu ai niciun Dumnezeu!

 
48 comentarii

Scris de pe Iulie 19, 2016 în Păreri

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Al doilea copil (?)

Aceasta este o scrisoare deschisă prietenilor* care insistă/își dau cu părerea cu privire la cât de bine/frumos/important este ca EU să fac al doilea copil!

Legendă: (*) Prin prieteni înțeleg (aici) totalitatea persoanelor, indiferent de sex, rasă, vârstă, împrejurare în care și-au intersectat viețile cu a mea, care și-au asumat acest rol fără să mă întrebe, considerând că știu cu certitudine ce este mai bine pentru mine și copilul/copiii mei.

Dragi…prieteni*, 

Apreciez (aproape sincer) preocuparea voastră pentru binele meu și al familiei mele, preocupare care a devenit rațiunea voastră de a trăi, din moment ce nu ați găsit altceva mai bun de făcut în propriile voastre vieți.

Doresc să vă asigur că m-am documentat temeinic cu privire la ceea ce ar fi mai bine de făcut și că am luat în calcul toate elementele importante pentru mine și ai mei. Sau poate doar pentru mine! Îmi pare rău că nu v-am consultat în acest sens, mi-a scăpat! Un motiv în plus să nu mă considerați atât de importantă, încât să vă pierdeți vremea cu sfaturi în ceea ce mă privește.

M-ați asaltat cu întrebarea „Pe când al doilea?” când încă eram pe patul de spital, proaspăt „născută” (sic!), presupunând, probabil, că imediat după naștere (naturală sau prin cezariană) o femeie nu-și dorește decât să o ia de la capăt IMEDIAT! Nu știu dacă teama că va scădea natalitatea populației, dorința de a vă simți importanți sau pur și simplu lipsa de ocupație vă fac să reveniți insistent cu această întrebare sau variațiuni imperative ale ei: „Pe când al doilea?” „Trebuie să mai faci unul!” „Hai cu fetița!” „Trebuie să ai pereche!” „Nu e bine să-l lași să crească singur!” etc. ș.a.m.d. ș.c.l.

Vă mărturisesc faptul că încă nu am înțeles grija voastră pentru numărul copiilor din familia mea. Dar vreau să vă asigur (înainte să vă doboare criza de apoplexie) că am analizat cu foarte mare atenție această variantă. Probabil vă voi dezamăgi, dar motivele pe care (mi) le-am găsit pentru decizia mea, vor rămâne ALE MELE, tocmai pentru că sunt sigură că, știindu-le, ele nu vă vor face vouă viața mai bună.

„Ah, dar e mai bine, e frumos! La al doilea e mai ușor! Se cresc unul pe altul.”

De departe cea mai stupidă motivație mi se pare asta:

„Știi, unei prietene i-a murit un copil…O tragedie… Noroc că mai avea unul!”

Aceasta este o parafrazare a unui text auzit nu o singură dată. Un text care susține o concepție deplasată cum că o viață ar putea-o înlocui pe alta, cum că, de fapt, copiii există nu pentru ei înșiși, ca vieți independente, ca entități, ci pentru a umple golurile din viețile părinților (cu altă ocazie poate voi dezvolta și acest subiect!) Nu, nu cred că mamei aceleia i-a fost „mai ușor” să accepte moartea unui copil pentru că mai avea unul!!!

Spuneți-mi: v-a trecut vreodată prin cap că acest subiect poate fi unul dureros? Delicat? Dificil? Greu de digerat? Nu vi s-a părut că NU doresc să-l discut cu voi și că nu este un gând pe care să vreau să vi-l împărtășesc? Nu ați înțeles că viața mea personală rămâne PERSONALĂ și că nu trebuie să știți voi de ce, când sau cum aș avea de gând să concep un al doilea copil? Nu credeți că vă asumați gratuit un rol și că insistențele voastre încalcă grav dreptul omului la intimitate și viață personală? Dar dacă nu aș fi putut fizic să fac acest lucru, în ciuda dorințelor mele? V-ați gândit că fiecare întrebare, insistență, revenire mi-ar sfredeli inima ca un cuțit pe care l-ați înfige de fiecare dată și mai adânc? Nu, sunt sigură că NU v-ați gândit. Nu ați avut timp, fiind prea preocupați să dați sfaturi și să vă păstrați statutul de atotștiutori.

Dragi prieteni*, vă dezleg de această prietenie! Nu mai purtați povara grijii permanente pentru bunăstarea mea și a familiei mele! Puteți să vă vedeți liniștiți de ale voastre! Ah! Voi nu le aveți pe ale voastre! Atunci schimbați-vă ținta! Căci dacă vă mai aud o dată cu replici celebre ca acelea de mai sus, nu garantez că nu voi uita și eu bunul simț cu care am venit moștenire de la ai mei!

Cu stimă și deosebit respect (încă!), a dumneavoastră Dagatha, mamă a unui singur copil!

 
9 comentarii

Scris de pe Septembrie 20, 2015 în A fi sau a nu fi..., Despre copii

 

Etichete: , , , , , , ,

Filosofia religiei (3) – Religia în școli/religia în biserică…

Suntem o țară a contradicțiilor și a extremelor. O dăm din una-ntr-alta, fără să gândim la consecințe, mai ales pe termen lung.

Vorbeam dățile trecute despre filosofia religiei, privită din perspectiva greșelilor care duc la depărtarea omului modern de Dumnezeu și din perspectiva dogmelor care adâncesc criza spirituală românească. Având în vedere că al doilea episod a adunat comentarii chiar și după o îndelungă absență a mea de aici, mi s-a năzărit să continui discuția, aducând câteva lămuriri către Roxana, care a completat:

Totuși, nu sunt de acord cu: „Puritatea o găsești în suflet, nu într-o clădire cu altare”. Dacă ar fi așa cum spui, ar însemna ca toți dintre noi să nu mai călcam pe la biserică și să ne rugăm în sufletul nostru. Ceea ce nu e greșit, sigur… numai că mă întreb câți dintre noi stau și se roagă acasă, în genunchi, cu gândul doar la Dumnezeu?!

Țin să precizez că nu este vorba de vreo polemică, ci despre o continuare a discuției, provocată în mod plăcut de o nouă cititoare a blogului D’ Agathei 🙂 . Iar de aici, mi-am adus aminte și de ultimul conflict lansat apropo de eliminarea orelor de religie în școli.

În ceea ce privește afirmația citată din articolul anterior, nu îmi iau vorbele înapoi. 🙂 Ce a fost mai întâi: credința în Dumnezeu sau biserica? Retoric, desigur! Eu cred că este așa cum spun, pentru că altfel, cei bolnavi sau imobilizați care nu au cum să ajungă la biserică, ar fi în imposibilitatea de a se ruga, nu? 🙂 Evident, intenția nu era să discreditez tot ce înseamnă construcție bisericească! Dar cred că a te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeul tău, tu și el, în intimitatea voastră. Asta este rugăciunea adevărată! Asta apropo și de întrebarea ta finală „câți dintre noi stau și se roagă acasă?”. Dacă nu o fac, atunci, dă-mi voie să afirm că mersul lor la biserică este un act de fățărnicie! Nu te duci a biserică să te rogi pentru că nu e bine/corect (?!) să o faci acasă. Te duci la biserică pentru că acolo există cineva care să te ajute să depășești anumite temeri, neîncrederi, căderi etc. Acela ar trebui să fie preotul – mentor spiritual. Sau psihologul de serviciu care să te pună în relație cu tine însuți/însăți, căci, până la urmă, asta e parte din existența lui Dumnezeu. Sunt oameni care se simt mai bine rugându-se în biserică! Asta pentru că acolo au găsit acel ghid de care aveau nevoie. Sau poate acolo, departe de tot, se simt mai aproape de Dumnezeu. Sau poate confundă ideea de Dumnezeu cu imaginea icoanelor aurite din înăuntrul bisericii. Da! Este dreptul și alegerea lor! Dar asta nu înseamnă că acasă nu o pot face! Nu e ca și cum Dumnezeu e închis într-o biserică sau alta și mergi să-l vizitezi o dată pe săptămână, la slujbă!

Și eu merg la biserică. Rar. Pentru că nu-mi place ca fastul bisericilor noastre moderne să-mi fure ochii. Aș prefera o biserică din lemn. Intimă. Goală. Poate să cânte și să predice acolo cine trebuie, în surdină. Să-l simt că face același lucru: se roagă. Pentru mine, pentru alții, pentru el…Aș merge acolo tocmai pentru că ar fi liniște și pentru că aș putea așa să mă rup de cotidianul meu. Stând pe un scaun sau în picioare, cu ochii închiși sau ridicați spre cer, cu mâinile împreunate sau ținându-mi fruntea. Dar pentru a mă ruga la Dumnezeul meu, zău că nu aveam nevoie de catedrala nemuririi neamului! Și nici nu mă ajută mai mult dacă patrafirul e cusut cu fir de aur sau dacă crucea bisericii e toată din aur masiv! În acest context, prefer camera mea. 🙂

Pe de altă parte, nici nu îmi place să mi se impună ceva. Cum să mă rog, când, când să fac cruce, de câte ori etc. Sunt preoți ale căror slujbe le ascultam cu plăcere. Știau să cânte, știau să te facă să te simți important pentru că în toată mulțime aia adunată, mesajul era transmis cu atâta pricepere, încât puteai să juri că vorbea numai cu tine! Știau să adune oamenii, să-i însuflețească și să le vorbească atât de frumos despre Dumnezeu. Din păcate…sunt rari!

Repet: religia trebuie să fie o chestiune de alegere, după ce ești suficient de matur să discerni. Până atunci, trebuie să-ți găsești, în primul rând credința! Și acum ajung la revolta mea legată de orele de religie în școli. De cele mai multe ori, profesorii predau și vor să impună dogme. Religia – ca obiect de studiu, dacă putem spune așa –  nu e o știință! Nu dai două definiții și asculți ridicându-i în picioare. Dar poți să provoci la discuții, poți să ghidezi tinerele suflete spre mântuire, fără să le impui religia ortodoxă sau catolică. Atunci ceilalți unde mai încap? Îi considerăm eretici? Îi ardem pe rug? Îi marginalizăm pentru că nu sunt ca noi? Cum să se simtă un copil din clasele primare când toți colegii lui participă la o oră, iar el fie trebuie să rămână în clasă și să ignore ce se întâmplă, fie să plece cine știe pe unde? Cum îi explici că prietenul lui cel mai bun nu e la fel ca el, că Dumnezeul în care crede el e altfel? Ar fi precum Guliver în țara piticilor sau a uriașilor! Mereu altfel decât ceilalți .Nu-i sădești deja un sâmbure al ruperii de lume? Al discriminării de la o vârstă mult prea fragedă pentru ca el să poată pricepe ce se întâmplă? Poate profesorii sunt preoți. Și atunci ora devine o mini-predică sau o slujbă restrânsă la care copiii trebuie să asiste fie că sunt sau nu pregătiți sufletește pentru asta. (Ăsta e un alt aspect: și la biserică te duci când simți nevoia, când te arde mai tare, când întrebările te macină. Și atunci o găsești închisă, pentru ca nu cumva să intre cineva să fure tot aurul și alte obiecte prețioase…) Prin urmare, orele de religie deveniseră mult prea mult pentru o materie școlară!

Și atunci, mințile luminate au găsit soluția: fără religie în școală! Bun! Fără, fără, dar…ce punem în schimb? O altă oră de matematică? Un alt opțional obligatoriu? Problema pornește tot din confuzia termenilor. Domnilor! Copiii trebuie să primească o educație etică, civică, morală! Ei au nevoie de cineva care să le inducă valorile umane! Da, au nevoie de prezența unui om cu o puternică formare spirituală, poate chiar și de un preot! Dar care să nu-i predea „Religia ortodoxă” sau „Religia catolică”, ci să îl învețe despre cine este sau ar putea fi Dumnezeu, de ce trebuie să se poarte frumos, de ce trebuie să respecte „poruncile”/ legile/ regulile într-o societate modernă. Nu pentru că altfel „îi pedepsește Dumnezeu” (n-am auzit inepție mai mare!), ci pentru că asta face diferența dintre oameni și animale, dintre rațiune și instinct. Pentru că trebuie să ne respectăm și să înțelegem că răul pe care îl facem se întoarce împotriva noastră în cele din urmă.

Așadar, domnilor de sus (atât de sus încât nu mai vedeți ce se întâmplă aici, jos!), nu ați găsit o soluție! Ați aruncat o mănușă care să dezbine și mai mult omenirea, să învrăjbească părinți și profesori, să scindeze lumea. Nu scoatem de tot orele de religie! Ci le adaptăm nevoilor reale ale societății în care trăim! Găsim variante pentru a construi armonios mințile tinerilor noștri. Ne folosim de experiența și dăruirea unora dintre preoți – sau nu – pentru a transmite un mesaj important umanității: pe Dumnezeu îl găsim în fiecare dintre noi. Și nu contează religia căreia te aliniezi, atâta vreme cât ea nu promovează distrugerea omului, sub orice formă ar putea fi înțeles acest lucru.

Bănuiesc, însă, că altele sunt rațiunile care stau la baza luării unor decizii la acest nivel…

 
36 comentarii

Scris de pe Noiembrie 17, 2014 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Cel mai mega-extra-super premiu EVER!!!

Cum ar zice Drugwash, ce „coincidență întâmplătoare” să vorbesc ieri despre concursuri și azi să mă bântuie un premiu!

Inițial am zis că postarea cu pricina ar merge numai bine de „Miercurea fără cuvinte”, apoi mi-am amintit de ce nu am mai participat la jocul ăsta: eu nu pot să tac!!! Mă trag din neamul lui Iona-Sorescianul:

”- Ia să vedem dacă pot să și tac.
– Nu. Mi-e frică!”

Ziceam ieri că uneori premiile sunt mai tentante decât concursul în sine. Și iată că prietena mea participă la un concurs. Să o ajut, zic. Cât poate să fie de greu să dai un like? S-a dovedit foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Până intri pe site, până găsești unde se votează, până descoperi poza, care e într-un grup de alte zeci de poze, până te enervezi că te întreabă aia dacă ești de acord cu aia și ailaltă…ți se face lehamite. Și căutând eu pe unde să apăs butonul, dau peste afișul de prezentare a concursului. Acum…să-mi explicați voi ce va să zică premiul cu numărul 3 și  cum îl vedeți…materializat! Că eu sunt în stare să fac campanie de strângere de fonduri like-uri, ca să câștige prietena mea și să văd cum intră în…posesia lui! A premiului zic!

HEEEELP!

foto

 
21 comentarii

Scris de pe Iulie 23, 2014 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Concursuri pe/pentru bloguri – Pro sau Contra?

Nu știu ce s-a întâmplat cu Pisicafeaua de marți.

Iată un subiect numai bun pentru toate cele trei ceasuri rele Pisicafea! Chiar dacă s-a tot polemizat pe marginea lui prin blogosferă.

banner-pisicafea-250x250

Concursul ar trebui să însemne provocare. Să dai tot ce ai mai bun ca să câștigi, respectând niște reguli, pentru că fără ele ar fi haos. Dar din ce în ce mai puțini participă for the fun of it. Chiar și la școală, când organizez câte un concurs, toți mă întreabă ce vor câștiga! E în firea lucrurilor ca un concurs să aibă premii, deci, o miză. Numai că, de cele mai multe ori, ne uităm la valoarea premiului și nu la calitatea concursului sau la calitatea prestației personale în acel concurs. Nu mai funcționează replica „vei câștiga experiență” sau „te vei învăța cu ideea de concurs”. Trebuie să fie ceva palpabil care să crească motivația pentru a participa.

Concursurile pe/pentru bloguri scad prestanța blogului/bloggerului?

Evident, există o măsură a lucrurilor. Sau ar trebui să existe. La fel, fiecare are un motiv de a (nu) participa la astfel de provocări.

Ultimul concurs m-a distrat copios pentru că am creat-o pe Jeni care a devenit legendară printre cunoscuți. Deja este un personaj și lumea se așteaptă să citească o continuare. În plus, am câștigat un voucher pe care (apropo!) încă nu l-am primit :mrgreen: . Sunt, oare, mai prejos (ca om, ca blogger) decât am fost înainte de participare? Unii așa au considerat și au abandonat „barca” asta. Tacit, desigur.

Pe de altă parte, această experiență (sau o fi fost experiment?) a dezvăluit că, într-adevăr, concursurile printre bloggeri sunt un fel de mărul discordiei. Mereu se nasc controverse, mereu cineva vrea să trișeze și cineva vrea să acuze, mereu sunt nemulțimiți care strigă că „strugurii sunt acri” doar pentru că nu au putut ajunge la ei.

S-a lansat de mult timp partea a doua a concursului de lenjerii outlet. Nițel schimbat, e drept, dar tot cred că sunt unele precizări care trebuie făcute musai pentru a evita confuziile, conflictele și alte neplăceri. Dar mă gândesc că în orice domeniu există o etapă nouă care te învață câte ceva, astfel ca la următoarea să fii mai bun.

M-am gândit mult dacă să mai particip sau nu. Premiile sunt tentante. Dar, mai mult decât premiile, e dorința aia de a scrie „cel mai…” articol. Unul care să îmi placă și mie! 😀

Când să mă apuc de scris, am citit o postare – singura, de fapt- din concurs. Și mi s-a părut foarte reușită. Altfel. O poveste emoționantă care nu aduce deloc a concurs decât prin singurul element care oricum trece neobservat. Deja l-am considerat articolul preferat, deși habar nu am cine l-a scris (cine e în spate), pentru că e prima dată când intru accolo.

Așa că stau în cumpănă. Ultima participare s-a făcut în urma unei scântei. Unii cântă sub duș, numai mie mi se năzărește taman acolo să mai scriu ceva. 😀 Jeni tocmai mă călcase pe nervi și am găsit legătura cu concursul. Acum e altfel. Numai că nu aș scrie pentru like-uri și comentarii pentru că nu am atâția prieteni pe care i-aș putea stresa să mă voteze (sună a campanie electorală 😈 ). Aș scrie ca să placă. Și cum plăcutul e subiectiv dintotdeauna, ezit. Doar să se nască o postare firească,  potrivită tabloului de experimente și experiențe, fără a forța lucrurile.

 
43 comentarii

Scris de pe Iulie 22, 2014 în Pisicafeaua de marți, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Spune-mi cum scrii, ca să-ți spun cine ești

De când așteptam să parafrazez și eu ceva! 😆

Deunăzi mi s-a sugerat să arunc o privire pe un blog nou. Supusă cum sunt și (mai ales!) cumințâcî ( 😀 ), mă duc la om în vizită. Nu cunosc nimic despre bloggerul respectiv, prin urmare nu am niciun drept să îmi dau cu părerea despre el, ca persoană și nici chiar ca blogger (încă). De aceea, vreau să subliniez că postarea se referă strict la ideea pe care o aduce în discuție Traian Urieș.

Așadar, CU sau FĂRĂ diacritice?

Personal, aș striga un DAAAAAA! să se audă clar și răspicat. Nu știu dacă profesia are un rol hotărâtor…mai ales pentru că nu mi-am permis – și nici nu am intenționat! – vreodată să fac școală în afara orelor de program, cu cine nu e cazul. Îmi mai scapă și mie (ne)permis câteodată, dar norocul meu că am Cerberul la poartă și mă trage de mânecă atunci când scriu cu picioarele de-a-ndoaselea.

Acum ceva vreme, am mai intrat în contact cu subiectul respectiv AICI și AICI. Dar cum autorul acestei ultime provocări aștepta păreri, iar eu vorbesc mult și…bine, prea o luasem razna cu comentariul. Așa că am decis să scriu acasă la mine toată argumentația, ca să nu ocup spațiul omului.

De ce scriu EU cu diacritice:

1. Din punctul meu de vedere, limba, oricare ar fi ea, e un ansamblu de elemente care o definesc, care o înfrumusețează, care o fac unică: tipul de alfabet, punctuația, ortogramele (în cazul nostru), semne specifice. Dacă ar lipsi oricare dintre aceste elemente, se cam șifonează imaginea. Felul în care scriem, de mână sau pe vreun device minune, oglindește felul în care suntem. E ca și cum ai avea un barem la un examen de…scriere. Ai bifat toate aceste elemente, ai rezultat maxim. Altfel, nota scade vertiginos.
2. Toți ieșim pe stradă îmbrăcați într-un fel sau altul. Desigur, poți ieși așa…golaș, dacă te ține. Dar e cam periculos, zic eu. Lumea ar putea înțelege altceva decât ai vrut tu să spui. Și atunci, nu mai bine pui un…accesoriu, ceva care să elimine orice confuzie și orice dubiu 😀 (Asta a fost mai în glumă, mai în serios 😉 )
3. Toți scriem. Unii mai bine, alții mai puțin, unii mai frumos, alții mai puțin, unii mai corect, alții, mai puțin…Ideea este ca mesajul să ajungă la destinatar, dar să și placă. Trebuie să ai eleganță, stil, să-ți lipsească superficialitatea, să atragi prin ceea ce transmiți celorlalți. Atât ca fond, cât și ca formă.
4. Dacă admitem că nu sunt importante diacriticele, de ce să nu renunțăm la ele și la scrisul de mână? Eu zic că dacă toar’șa’țătoare a făcut atâtea planșe didactice să ne învețe toate literele cu virgulițe și cu căciulițe, or fi importante, nu?
5. S-a pus problema, în articolul de la care am pornit, că ar fi importante diacriticele, dar nu în mediul online. Păi care e diferența? De ce o carte ar avea diacritice, dar un articol pe un blog nu? Nu au același scop? Dar dacă trebuie să faci un proiect important și îl duci așa, fără diacritice unui prof să ți-l evalueze, cam cum ar arăta?
6. Cum evităm ambiguitățile? Mai ales dacă nu te ajută contextul? Mi-am adus aminte de un text elocvent al Dan Hipertensivului, la o joacă duzinărească. Cum i-ar fi ieșit lui joaca aceasta, dacă nu ar fi băgat în seamă diferența dintre CU și FĂRĂ diacritice?
7. Dar oare dacă și francezii ar renunța la utilizarea accentelor? Ar fi mare haos?
8. Cum ar arăta, într-un text fără diacritice, un cuvânt ca acela pe care l-am folosit eu la începutul postării? „Cumințâcî” = cumintaci? Ați fi înțeles despre ce este vorba?
9. Unii zic că are importanță și pentru nea Google. Eu nu mă pricep prea mult la așa ceva, dar ar putea fi un motiv în plus, nu? 😉

Poate e nu sunt destul de convingătoare, dar au mai scris și alții despre asta. Și PRO, și CONTRA. Doar eu m-am trezit la spartul târgului 😀

1. http://presainblugi.com/de-ce-fara-un-fel-de-continuare-dupa-uries-vavaly-si-irealia/

2. http://vavaly.wordpress.com/2014/01/05/diacriticele-si-esteticul/

În final, e tot o chestiune de opțiune, se pare…Norma devine…„variantă liberă”, chiar și în domenii importante. Dar asta…este o altă poveste…

 
81 comentarii

Scris de pe Ianuarie 6, 2014 în Lecția de limba română, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice