„Huo, profesorilor!”

E deja o replică foarte prezentă, mai ales în preajma examenelor sau când e vorba despre vreo mărire de salariu pentru această categorie, Doamne ferește!

Profesorii? Niște inutili! Niște incapabili și incompetenți care nu reușesc să completeze deloc (pardon, să o construiască de la zero, mai exact!) educația pruncului tău! Nu fac decât să stea degeaba 4 (patru) ore pe zi, cu trei luni de vacanță (cel puțin!!!) și cu timp berechet de făcut meditații pe bani grei. Adică evaziune fiscală, mai pe înțelesul tuturor!

Stimată cucoană,

Țin să încep prin a-ți dezvălui din dedesubturile vieții de profesor. Cunosc eu însămi vreo 4 (patru) exemplare total incompatibile cu „meseria” asta. Sunt oameni cu care sunt nevoită să-mi împart activitatea educativă. Spun „să împart” întrucât consider că pruncul dumitale nu se va face om doar cu porcăriile de comentarii pe care trebuie să i le vâr pe gât eu. Mai sunt și alte elemente din școală, de la laborantă, bibliotecară, profa de desen sau părintele care predă religie (ăsta e rost de alt subiect „fierbinte”, cu altă ocazie) de la care el are de învățat. De aceea, consider că fiecare dintre cei enumerați trebuie să aibă o conduită morală și profesională în concordanță cu menirea lor. Dar nu! Despre ăștia 4 nu am nimic bun a spune, și crede-mă, am încercat de nenumărate ori să văd circumstanțele atenuante. Dacă sistemul a considerat că locul lor este la catedră…cine sunt eu să îl contrazic! Exemple din astea să tot fie peste tot. Nu stau să le caut sau să le număr, sper doar să nu mai dau peste ele.

Dar, stimată duduie-cu-gura-mare-și-degetul-arătător-întins-spre-tagma-profesoricească, mai cunosc niște oameni. Tot unde lucrez. Cu aceleași greutăți ca toată lumea și în aceleași condiții, poate nu așa de călduroase ca biroul dumitale tot din sectorul bugetar. Și față de aceștia, am un mare respect. Una dintre colegele astea de care zic este mai mult decât implicată. Împinge la piatra lui Sisif cot la cot cu alții, la fel de conștiincioși. Dacă face pregătire? Face! Dar înainte de cea de acasă, prestează două ore pe săptămână GRATIS, la școală, pentru cei care au de dat examene. Dacă are și copii de la clasă? Are! Și nu pentru că ar vrea să încalce vreo „deontologie profesională”, pentru că nu i-a chemat ea. Considerentul a fost alegerea liberă a majorului:„ dumneavoastră știți mai bine ce goluri am!”.  Ai idee cum e la o pregătire de două ore? Când stai și buchisești fiecare capitol ca să fie ușor de înțeles pentru candidat sau candidați (maxim doi în grupă!)? Hai să-ți spun eu, stimată, ce a făcut colega asta a mea cu o parte din banii ăia nenorociți de la pregătire:

• a dat, fără să clipească, celor trei elevi din Republica Moldova, rămași fără banii de bursă și fără șanse prea mari de a primi „de dincolo”.
• tot lor le-a plătit niște analize medicale fără de care cei trei nu puteau să activeze la echipa de fotbal la care se înscriseseră.
• împreună cu alți colegi, le-a plătit mesele pe timpul unei vacanțe, când cantina nu era funcțională, iar ei nu ar fi avut unde să mănânce în altă parte.

Copiii nu au aflat asta niciodată, explicația a fost că „școala” le-a întins o mână de ajutor, și asta pentru a nu le încălca mândria.

Exemple aș mai avea, dar sunt sigură, stimată, că nu asta vrei să auzi de la mine. Știu sigur că vei da din gură în continuare despre profesorii corupți, șpăgari și, mai ales evazioniști. Pentru că nimic nu te va convinge că nu suntem o gloată, ci că, la fel ca în toate domeniile, inclusiv în cel în care lucrezi, există oameni și oameni. Unii calcă în străchini și plătesc pentru asta. Alții calcă grav în ditamai oala și nu sunt prinși. Dar foare mulți își fac datoria, așa cum se pricep ei mai bine. Arătatul cu degetul nu se face la general, ci cu exemple concrete, cu argumente și, dacă este cazul, cu plângeri semnate cu numele clar pentru a putea fi remediate.

Dacă aș ști că am cu cine, te-aș invita la orele mele timp de o săptămână întreagă sau cât îți poftește inima. Poți să observi cu ochiul liber tot ce e de observat, poți să consulți și cele patru dosare grele pe care le tot completez de la 1 septembrie. Poți să vezi și ce manuale nenorocite ni se dau și cât de greu e să-i aduci pe unii copii la școală și să-i și ții acolo. Uite, îți arăt și teancurile de caiete pe care le-am luat de corectat (la clasele de liceu), ca să descopăr dacă scrisul prescurtat de pe FB a devenit oficial și în caietele lor. Ba chiar îți dau voie să dai niște chestionare anonime elevilor mei ca să te convingi singură de ceea ce se întâmplă dincolo de poarta școlii.

Ba, dacă stau bine și mă gândesc, mai curând aș vrea să facem schimb! Că dacă e tot așa de simplu să fii profesor, mă mir că nu se înghesuie toată lumea să ne ia locul! Ăia de or fi plecat din sistem, deși erau extrem de capabili, or fi făcut mofturi.

Ah, am uitat să te întreb, stimată, când tu îți duci pruncul la meditație zâmbind languros doamnei, o întrebi și de evaziunea fiscală? Sau te bucuri că ai reușit să te dai bine pe lângă ea, sa-i fie pruncului bine la școală?

NOTĂ: În realitate, stimata nu merită atâta atenție. Nu a făcut o remarcă la adresa mea în mod direct, ci a aruncat o replică așa…între scuipatul a două semințe. Iar eu m-am descarcat aici, pentru că așa am simțit. Este foarte ușor să-ți dai cu părerea când…„nimic nu ai a spune”…

 

 

O „altfel” de săptămână: NEBUNĂ!!!

„Norocul bate la uşă o singură dată, dar ghinionul are mai multă răbdare”.

(sursa)

Adevăr grăit-a omul ăsta! Și după așa o vorbă de duh, mi-am amintit cele mai grozave înjurături din carieră, dobândite pe cale orală nu de la străbuni, ci de la elevii mei în preajma examenelor de corigență. Și pentru că nu mi s-a părut suficient, am dat un search pe Google pentru altele mai pline de…substanță, ca să-mi aline suferința pentru toată săptămâna cu pricina. Deci… Cine-o inventat săptămâna școlii mamii ei „Altfel”, să aibă parte de o săptămână ca a mea! Că nu mă putea lăsa Ministerul să mă joc eu frumușel de-a predatul în tot timpul ăsta și să fac eu ce mă pricep mai bine! Ca să înțeleagă cârcotașii de la colțuri, nu am nimic împotriva activităților în afara școlii (știu să scriu și extracurriculare 🙄 ), ba dimpotrivă! Dar nu în sistemul „hai să ne prefacem că facem”, că, vorba cântecului: „timpul trece, leafa merge”. Doar că, pentru a le săvârși „în afară”, s-a inventat un dosar obligatoriu în vederea scoaterii elevilor din incintă spre puncte culturale strategice din târg: listă, tabel, traseu, mijloc de deplasare, cheltuieli (deși nu mai poți strânge bani de la elevi, nici măcar pentru astfel de activități), aprobări director, aprobări părinți – aici am fi avut noroc, că elevii noștri nu par să aibă părinți, dacă ne luăm după prezența la ședințe. Prin urmare, ți se face lehamite și activitățile „extra”, le faci „intra”. Ca o veritabilă „șefă” la departamentul „Culegerea cioburilor de la oalele sparte”, să afișăm tabelul cu activități, care clasă, ce profesor, unde și de ce. Cel mai mult mi-a plăcut „Vizită la Mall”. Sunt absolut convinsă că asta a fost o activitate culturală, reușită, bine coordonată și cu urmări pe termen lung. Elevii nu pot uita așa ceva, iar profesorul care a propus-o…În fine. Dacă omul, considerat în deplinătatea facultăților mintale, a considerat că merge și a primit și aprobare, cine-s eu să zic altfel? Unii ar putea spune că sunt invidioasă că nu m-am gândit eu prima la ea. Se poate! Eu m-am gândit la droguri. Că tot am avut experiențe acum vreo câțiva ani cu vreo patru consumatori. Și, spre satisfacția mea, filmulețul și discuțiile au prins pe majoritatea în „horă”.

Și a venit ziua fatidică de marți!!! (Să nu mai ziceți că exagerez, vă rog! Sunt trei ceasuri rele, pe numărate!) No1. Ziua ecologiștilor. Proiect mare, planuri mari. Să plantăm! „Dar nu, nu se poate!”, mi se spune când sunt aproape în poarta școlii cu doamna de la ONG. „Cum…nu se poate?”, zic eu scărpinându-mă a nedumerire. „A, păi noi (?!) avem deja Echipa Verde și plantăm copăcei și flori în fața școlii”. Hmmm…. „Și eu…de ce nu știu??” – [„EU” – însemnând pompoasa denumire de coordonator pentru proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, na! (că niciodată nu știu exact cum o cheamă pe funcția asta a mea!)]. „A, păi nu știu, dar eu am pregătit”, zise fâșneață, doamna laborantă. „Păi bine și…nu putem face activitatea împreună???” Mai ales că elevii mei trebuiau să fie în același timp în două locuri. În final, am „primit aprobare” de la doamna laborantă să înfrumusețez spatele, că de față se ocupă ‘mneaei.  Până la urmă, scopul nostru era să înverzim asfaltul, așa că ne-am apucat de treabă, inclusiv de sabotaje cu sapa, hârlețul și grebla din dotarea școlii. No2.  Doamna de la ONG dă să plece. Doar un mic detaliu: vrea să vadă unde este afișat bannerul proiectului. „Știți, banii de la elvețieni trebuie justificați, coordonatorii vor sa-l vadă…” „Sigur”! Indic locul cu precizie. „Nu e acolo”, mi se zice. Nu-i nimic, mă informez la administrator și rezolv cât ai zice…. Administrator: Nu… știți, bannerul… nu e. L-a bătut vântul și l-a…rupt. Eu: (îngheț) Păi…și unde-i? Așa, rupt, să-l vadă doamna. Administrator: Îl sun acum pe nea Vasile să vi-l aducă. Aștept cu înfrigurare lângă doamna de la ONG, nedumerită, dar prea drăguță să comenteze ceva. După un sfert de oră de așteptare (deși erau 50 de metri până în curtea școlii) în care am încercat să dreg busuiocul, apare …salvatorul! Nea Vasile (cu capul plecat): Doamnă,… nu pot să vă dau bannerul azi. Mâine. Eu ( 😯 ): Păi, de ce? Nea Vasile: Nu-i aici. Eu (impacientată): Dar..unde-i??? Nea Vasile: L-a luat femeia de serviciu acasă la ea… Eu (presimțind un cutremur, mă apropii de nea Vasile cu ochiul aproape clipind complice și accentuând vorbele pe măsură ce mă străduiam să ies din mocirlă, fără să observe doamna de la ONG): A, l-a luat acasă să-l recondiționeze, nu-i așa? Fiind rupt... Nea Vasile (mai sincer decât mi-aș fi dorit vreodată să-l văd): Nu. Eu (în pragul unei crize de apoplexie, direct proporțională cu rușinea pe care o resimțeam): Nu??? Nea Vasile (îmi dă lovitura de grație): Nu, doamnă, l-a luat că-i trebuia acasă. Voia să pună ceva pe parchet până dă cu var. WTF???? Cad din picioare (doar în imaginația mea, evident, că nu era vreme!) și îngaim ceva aproape monosilabic ca să mă extrag din maldărul de rahat moloz în care mă aruncase cu grație administrația minunatei instituții de învățământ. No.3. O conduc pe doamnă spre poartă, verde-gălbui-pal la față, cu limba împleticită de atâtea scuze. Primesc un telefon. De la clubul H. (for kids entertainment, cu clovni, spectacole etc.). Ce propuneau ei pentru „Școala Altfel”? Un spectacol pentru adolescenți. Ceea ce ar fi fost minunat, doar că spectacolul presupunea un experiment: hipnoză amuzantă. Pe elevii mei??? Mă gândesc dacă uneori adulții gândesc sau…Sau poate mi-ar fi fost util mie! Să descopăr ce e în capul ălora sau să le implantez vreun cuvânt cheie la care să înceapă să se scarpine ca maimuțele când le-o fi lumea mai dragă!

Săptămâna cu pricina a fost plină cu astfel de momente… umoristice (pentru alții!!), că de aia a fost „Altfel”. M-am gândit că dacă o împărtășesc, poate mi se îndulcesc „ceasurile rele” 😀

 

Filosofia…religiei

Cred într-unul Dumnezeu…

Și atât!

Restul sunt detalii puse la punct cu mare chibzuință de oameni care au căutat mereu o cale de a conduce, subjuga sau controla mulțimea. Ce înseamnă Dumnezeu pentru mine, e doar pentru mine și nu trebuie să dau socoteală nimănui despre asta. Și nici nu trebuie să o arăt lumii pentru a dovedi că mă încadrez în canoane bisericești ancestrale. Pentru că, din punctul meu de vedere, religia și credința au ajuns să nu mai aibă prea multe lucruri în comun. Doar că prima și-a construit doctrinele și și-a dobândit puterea pe spinarea oamenilor care cred în Dumnezeu necondiționat și care trăiesc cu „frică de Dumnezeu”, prost înțeleasă și, prin urmare, puternic speculată de marii lideri ai lumii de la începuturile vremurilor.

Ce vreau să spun aici astăzi s-ar putea să fie vorbărie multă și incomodă, poate chiar greu de digerat pentru unii. Dar este un subiect care „coace” de multă vreme.

Dumnezeu – prin ochii copilului

Ieri am fost o pomenire în familie. Pentru prima dată am luat copilul cu noi la un astfel de „eveniment”, să-i zicem. Nu știu dacă există o vârstă potrivită pentru a introduce copilul în subiectul „Moarte” cu tot ceea ce presupune el uman, emoțional, fizic, religios. Cred, doar, că această etapă este echivalentă cu o operație delicată pe creier sau pe cord pentru că tot ce (nu) înțelege copilul în acest moment îl va marca tot restul vieții. Nu știu cum e mai bine să procedezi ca părinte, apelând la un adevăr explicat pe înțelesul (!?) lui sau la vreo legendă plină de metafore care să-i contureze o realitate contorsionată întru protejarea emoțională a lui. Și atunci când va descoperi că nu e așa cum i-ai spus?

Andrei știa că unchiul a murit. Ba chiar a fost marcat de posibilitatea ca și lui să i se întâmple asta la un moment dat. De aceea, i-am explicat acum ce urmează să se întâmple, subliniind că este o modalitate de a nu-i uita pe cei care nu mai sunt cu noi. A fost prima lui experiență într-un cimitir. Lucru care m-a făcut să fiu mai atentă la ce face, ce vede, ce întreabă și, mai ales, ce-i răspund.

– Dar acolo în groapă ce a mai rămas? Pielea? Oasele?

A urmat o explicație aproape științifică despre corpul uman care are în el muuultă apă, piele, carne și oase. Și că, în final, oasele rămân, pentru că sunt cele mai rezistente.

– Eu nu vreau să fac cruce! 

Nu pot să oblig copilul să facă un lucru a cărui semnificație nu o poate înțelege acum. Până la urmă, ritualurile astea sunt o chestiune de alegere. Iar el va alege când va putea să înțeleagă.

– Și eu va trebui să vă pregătesc mormintele?

Recunosc că m-a cam cutremurat întrebarea asta! Moartea este un subiect sensibil pentru toată lumea. Adulții au avut timp să-și construiască un mecanism de autoapărare, o „poveste”, o explicație care să le ofere liniștea și, poate, să-i pregătească (?!) pentru un fenomen pe care să-l accepte mai mult sau mai puțin ca pe un dat, chiar dacă nu-l pot înțelege în totalitate.

– Hmmm…noi ne-am propus să trăim 150 de ani, așa că avem timp să ne gândim la asta.

– Și „doamne-doamne” a fost de acord?

– Nu am apucat să-l întreb încă…

– E vreau să trăiesc o veșnicie!!!! (Și a ridicat mâinile spre cer, dramatic! 😀 ) Sper să mi se îndeplinească visul ăsta!

Copilul meu are un vis. Copilul meu crede într-un Dumnezeu pe care îl percepe ca pe o forță superioară ce controlează totul. Atâta vreme cât, deocamdată, e ceva ce îl liniștește, mă simt, la rândul meu, liniștită. Pentru copilul meu, Dumnezeu înseamnă speranță. Speranța că lucrurile sunt posibile.

Singurul lucru care mă neliniștește este că ar putea avea nenorocul să dea peste vreun profesor de religie…nepotrivit.

Profesorul de religie și clasele primare

Zvonistica spune că profa de religie ar fi prea îndoctrinată și că are talentul nedidactic de a băga în sperieți copii de clasele mici cu amenințări de genul „o să te bată Dumnezeu dacă ești obraznic”. Hmmm… Mă gândesc cum ar fi explicat ea tot episodul de mai sus copilului meu. De fapt, nici nu mă gândesc, pentru că fie mă sperii, fie mă enervez.

Povestea (adevărată!) unui copil bolnav de diabet la o vârstă la care îi este greu să înțeleagă de ce nu are voie să mănânce o prăjitură, o bomboană sau struguri cât de mulți vrea. Restricțiile îi provoacă frustrări, poate revoltă. Pune întrebări, dar unele dintre ele nu își găsesc răspuns. Ca și Andrei, crede în Dumnezeu, care e singurul în măsură să-i arate că puterea de a lupta stă în el însuși. Dar, ca toții copiii de vârsta lui, se joacă. Uneori aleargă prin clasă, alteori trage vreo colegă de codite, îi plac „prinselea”, „ascunselea” și „baba-oarba”. Și într-o zi se întâmplă să lovească o fetiță. Neintenționat, desigur. Prilej pentru doamna să-i atragă atenția că este „un copil rău” și că „îl va bate Dumnezeu” pentru că „a fost obraznic” și a „bătut-o”. Dincolo de starea de neliniște generată de nefericitul incident, copilul a mai prins un mesaj: că Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu pedepsește un copil obraznic. El este un copil obraznic. Doar a împins o fetiță! Și de aici lacrimile! Ajuns acasă, copilul și-a întrebat mama:

– Mami, de aia sunt eu bolnav de diabet? Pentru că sunt un copil rău și m-a pedepsit Dumnezeu?

Vă las să căutați un răspuns pentru acest copil!

Între timp, am aflat că pentru alții, astfel de experiențe au însemnat îndepărtarea, poate definitivă, de religie. Sau de Dumnezeu?

 (Va urma)

 

„Știți…doamna dirigintă…eu…am cancer”

Parcă mi-ar fi trântit cineva două palme.
Mă uitam la ea, o mână de fată, roșcată și timidă din cale-afară, un copil a cărui copilărie a fost furată fără scrupule. Și mi-am dat seama, exact în secundele acelea, că undeva în istoria noastră împreună prevăzusem posibilitatea asta. Și totul de la o banală entorsă…
Când am cunoscut-o anul trecut, în clasa a noua, abia vorbea. Nu pentru că nu putea, ci pentru că îi era teamă, rușine…Stătea mereu cu ochii în pământ. Când eram în pauze printre ei și nu erau mulți (anumiți) colegi în clasă, venea să-mi povestească ceva, zâmbind sau, pur și simplu, să mă întrebe: „ce faceți, doamna (dirigintă)?”.
Într-o zi a venit plângând la mine în cabinet.
– Doamna, vă rog să mă ajutați!
M-am uitat la ea cum își frământa mâinile și își așeza ochelarii pe nas.
– Domnu’ antrenor [de fapt, era patronul clubului] vrea să mă ia de aici. Zice să merg mai aproape de casă pentru că sunt obosită de la navetă și nu fac față antrenamentelor.
Așa am aflat că are o situație materială dificilă, încă trei frați cu alt tată, o mamă care muncește sau nu, că trebuie să stea și cu sora ei mai mică uneori, că face handbal pentru că îi place și și-ar da viața pentru sportul ăsta, că antrenorul a avut grijă de familia ei și, mai ales, de ea, lucru pentru care îi este extrem de recunoscătoare, dar că ea ar vrea la oraș, la școala ASTA! M-a rugat să-l sun și să-l conving. Am stat o oră la telefon cu un om pe care nu-l cunoșteam. I-am spus că dorința fetei este să rămână.
– Doamna dirigintă, dumneavoastră știți cât cheltuiesc cu ea pe lună? Abonament, mâncare, echipamente…
Mă gândeam dacă vorbim de un om aici, de un copil, sau de un jucător tranzacționat pe bani serioși care, dacă nu ”produce”, în cele din urmă, trebuie înlocuit.
– Bine, zic, dar nu ținem cont și de dorințele ei? Poate chiar îi e mai greu acasă când timpul ei liber înseamnă muncă în gospodărie, când e sufocată de o atmosferă poate mai puțin armonioasă. Degeaba nu o fi vrând ea să plece de acasă. Dacă i-ar fi bine…
-Auziți, de unde știe ea ce e mai bine? Mai lăsați-mă cu dorințele astea copilărești!
Discuția respectivă m-a consumat mai mult decât mi-aș fi imaginat. A doua zi am vorbit cu directorul și i-am zis fetei că ar fi bine să vină un părinte. N-a venit. „Nu poate…stă cu cea mică”. Nu știu ce s-a întâmplat – eu oricum cunosc doar ceea ce mi-a spus ea – dar a rămas la noi. Apoi s-a accidentat. A stat în ghips. A forțat piciorul pentru că a vrut neapărat să joace. A stat din nou în spital. Apoi a căzut pe scări și l-a rupt iar. Altă spitalizare, alte greutăți. A pierdut tot semestrul. M-a sunat să-mi spună că se operează. Am întrebat-o cu cine a fost la doctor. „Singură”. Singură??? La 15 ani? I-am sugerat să meargă totuși cu mama ei. M-a sunat a doua zi.
-Vrea mama să vorbească cu dumneavoastră.
Le-am așteptat la școală. Femeia era depășită. Căuta o confirmare de la mine: e bine că se operează?
-N-ar fi mai bine să consultați și alți doctori?
-N-avem bani.
-O consultație e 100. Rezolvăm! Am căutat pe net cabinete particulare. Toate aveau program încărcat. Abia peste câteva zile o puteau primi.
– Noi trebuie să ne internăm azi. Așa ne-au spus.
Am încercat să o conving să amâne, dar…știam prea puține și nu-mi permiteam să emit păreri neavizate. Există limite într-o astfel de situație.
Operația nu a fost cea mai reușită. Înca avea dureri. Am reușit să salvăm anul. I-au rămas niște situații neîncheiate, iar acum venise să fie examinată.
– Ce-ți face piciorul?
– Nu prea bine…
– ???
– Știți…doamna dirigintă…eu am…un fel de cancer…
Mi-au pierit cuvintele…Ea a izbucnit în lacrimi…Eu…mută…I-am cerut să se așeze și să-mi spună despre doctori, despre hârtii, despre diagnostice…Tot singură ca și până acum. Mama a căzut psihic când a aflat. Ea e singurul ei sprijin în gospodărie…
– Bine, dar soțul ei?
– Soțul ei… a zis că din cauza mea s-a îmbolnăvit și mama și nu mai poate munci, așa că pleacă.
Are o mătușă care pare să vrea să o ajute. Vor merge la București pentru investigații. Dar mă întreb…atâta umblătură, atâtea lucruri de făcut, iar ea…e singură…Nici nu am putut să o examinez…Nu reușea să citească nimic…Mâinile îi tremurau pe foaie ca ale unui bolnav de Parkinson. Am încurajat-o. Am pus-o să vorbească despre altceva. Și să scrie despre copilărie… Nu vreți să știți ce a scris… 😦 Așa că da! Am fost subiectivă în evaluarea cu pricina! M-am lăsat condusă de sentimente pentru un copil care nu merita să piardă un an din viața de școlar, pentru că și așa este posibil să-i fi rămas prea puțini.

Roșcată, cu ochii mari și zâmbetul trist. Singură pe lume și cu o vârstă la care nu este permis să ți se curme visurile. Fata care are numele meu…

 

Răspunsuri la „întrebări adresate profesorilor”

🙂

Din ciclul „A fi sau a nu fi…profesor”, am avut ocazia să dau peste un articol care adresa câteva întrebări pertinente dascălilor din România. Da, este clar că s-a pierdut interesul pentru calitatea educației, chiar dacă avem comisii peste comisii care, chipurile, încearcă să reglementeze acest lucru. Nenorocirea este că, din nou, totul se face generalizat și nu ținându-se cont de particularitățile școlilor, elevilor, profesorilor, societății în care trăim. Apoi, noi generalizăm, la rândul nostru și emitem păreri: profesorii despre elevi, elevii despre profesori, părinții despre profesori, profesorii despre societate și alte asemenea…combinații și permutări luate câte două. Am scris în câteva rânduri despre profesori și despre relațiile cu elevii sau cu părinții din perspectiva mea. Ba chiar am fost „catalogată” drept NEPOTRIVITĂ pentru această „meserie” pentru că nu am concepții „sănătoase” care să mă recomande în acest sens. Sper că această provocare să nu se soldeze cu noi acuzații la adresa autoarei acestui articol sau cu interpretarea eronată a cuvintelor și a ideilor prezentate aici.

Lumea asta e împărțită în Bine și Rău de la începuturile ei, iar această dihotomie se regăsește în tot ce formează existența noastră. „Arta” constă în (auto?)educarea fiecărui individ astfel încât să poată face distincție între cele două și să ALEAGĂ..

După acest principiu, există profesori buni și elevi buni, precum și profesori dezastruoși și elevi dezinteresați. Combinațiile acestor elemente au rezultate variabile:

• profesori buni+elevi buni= performanță
• profesori dezastruoși+ elevi buni= eșec în educație
• profesori buni+elevi delăsători= eșec în educație
• profesori dezastruoși+elevi delăsători= ratarea unei întregii nații

Desigur, este și aceasta o generalizare, întrucât apar variabile în context care pot influența rezultatul (părinți, societate, perioadă, condiții etc.), dar dacă m-aș apuca să dezvolt, aș transforma o simplă postare într-un roman-foileton sau o trilogie 😀 .

Cert este că există profesori care nu merită să fie puși la zid (nu, nu vorbesc despre mine; încă! 😀 ). Care fac mai mult decât să predea o materie. Care se implică mai mult decât este cazul, nu pentru că ar avea ceva material de câștigat, ci pentru că asta simt că trebuie să facă, încălcând, poate, niște reguli stupide. Și care au ghinionul să trăiască într-o societate care nu-i valorizează și nici nu îi sprijină. Am fost uimită când mi s-a spus că nu trebuie să te întinzi mai mult decât îți cere „datoria”, că tendințele „umane” te fac să plătești scump. Probabil încă o generalizare, care nu poate să însemne că nu trebuie să fim umani de teama de a nu suferi după aceea.

Apoi, există profesori care nu își merită acest nume (nu, nici aici nu vorbesc despre mine; încă! 😈 ). „Profesori” care lovesc elevii, care îi desconsideră, care nu vin la ore, care sunt profesori doar pentru că au o diplomă ce atestă că au acumulat niște informații într-un anumit domeniu (dacă informațiile stocate într-un creier performant nu ajung la învățăcei, ele nu fac din posesor un educator!)

Există, de asemenea, profesori care se străduiesc (da, aici vorbesc despre mine! 😈 ) și care seamănă teribil cu Don Quijote. Oameni a căror muncă nu se vede tocmai pentru că sunt prea multe morile de vânt. Care mai lasă din „obiectivele” lecției, atât de frumos stipulate în „programă”, ca să mai facă loc altor „activități” ușor „umanizate”. Care preferă o oră de discuții uneia de dictare, etc. etc. etc.

Ceea ce facem noi, de obicei, este să aruncăm vina. Suntem campioni la asta! [Cum a fost cu bietul copac de a picat acum câteva zile prin București. Nu e vina proprietarei mașinii că a parcat-o acolo deși copacul arăta de o mie de ani. Nu e vina autorităților locale care se ocupă cu spațiile verzi etc. Nu e nici vina membrilor comunității locale care sălășluiesc în zonă și care au văzut că bietul copac era șubred. Atunci? Dacă nu a fost furtună, deci nu putem da vina pe ea, numai copacul putea să răspundă! Să-l dăm în judecată, zic!]

Așadar, devine un cerc vicios:

• profesorii dau vina pe elevi că nu învață, care dau vina pe profesori că nu le predau pe înțelesul lor;
• părinții dau vina pe profesori că nu se implică și nu își fac datoria, profesorii dau vina pe părinți că nu se implică și nu își fac datoria;
• profesorii, elevii și părinții dau vina pe societate că nu le oferă șanse și condiții, dar surpriză: societatea suntem noi toți!

În concluzie: a cui este vina? A NOASTRĂ! Când ni se întâmplă ceva nedrept, când se încalcă reguli sau drepturi, când nu-și face cineva datoria trebuie să luăm atitudine! În fond, este binele nostru la mijloc, nu? Altfel, ne merităm soarta cu toții: profesorii care nu au elevi implicați, părinții care nu au copii realizați, elevii care nu au rezultatele dorite, societatea care nu progresează.

 Nu am răspuns la întrebările postate în articolul citat, pentru că eu nu mă regăsesc acolo. O fi lipsa de modestie, poate 🙄 . Dar:

• nu am lăsat niciodată ca răspunsul meu pentru salariul mic să se răsfrângă asupra elevilor mei! O pot confirma oricând, mai ales cei care au beneficiat de nenumărate ore în plus din timpul meu liber și neplătit pentru a recupera pentru examen.
• nu am crezut niciodată că nu merită ceea ce fac, chiar dacă din 30 de elevi, doar vreo 10 au fost influențați pozitiv de activitatea mea în timpul unei ore sau a alteia, sau dacă unul dintr-o clasă întreagă îmi spune la final: „Doa’n-‘soară, mă bucur că mi-ați fost profesor”!
• am încurajat mereu dialogul și am dat dreptul la replică, atâta vreme cât acesta a fost argumentată. A, și mi-am recunoscut greșeala când s-a întâmplat (destul de rar, totuși) să greșesc.
• nu am refuzat nicio opinie, ba chiar am fost acuzată că prea le permit să spună „inepții” în legătură cu un subiect sau altul.
• ajung, uneori, la concluzia că totul este pierdut, mai ales când azi spun una și mâine se uită, lucru care se repetă la infinit. Dar asta nu a însemnat niciodată că am renunțat! Și nu, nu e toată lumea dezinteresată! 😉
• sunt dispusă ca „împreună, să aducem acea schimbare în bine pe care cu toţii ne-o dorim”. Împreună cu cine, zic? Cam cum e cu grupul curajos care zice: „du-te tu primul, că noi venim să te susținem!” Și te trezești la o ședință cu părinții părintele unic care oricum era cel mai interesat dintre toți sau doar cu 5 elevi la pregătirea pentru examen pe care o faci benevol pentru că au cerut-o toți 30.
• da, sunt dispusă să ofer „înţelegere, comunicare, încurajări, sfaturi, posibilitatea reală de a evolua”, dar dacă la primire nu e nimeni?

Am luat articolul ca pe o provocare decentă și nu am ales să răspund pentru că aș fi vreo frustrată care s-a simțit atinsă. Ci pentru că l-am considerat o invitație la dialog, ceea ce sper că am reușit să onorez.

🙂

 

Stan Pățitul – varianta feminină 2014

Dacă tot s-a ivit ocazia, să mergem, dară! Sau…Allons y! Ca să fie în ton cu moda 🙂

A doua plecare din proiectul cel nou (nu, nu din banii contribuabililor, ci din bani europeni), cu șase elevi care nu au mai avut ocazia să plece în străinătate. Destinația: Franța.

Actul I. Aeroport Otopeni. Check in.

Trebuie să ne lăsăm bagajele. Ne împrăștiem care pe unde, ca să meargă mai repede. Aleg un birou mai liber, plină de speranță că voi termina prima. Fatalitate! Cu doi oameni înaintea mea, rândul se blochează. O tanti are schiuri. Și vrea să…zboare cu ele. Evident, asta înseamnă că-i sunt prea dragi ca să le lase la cală. Ce nu înțelege ea este că UN bagaj de mână înseamnă UN SINGUR bagaj de mână. În cele din urmă, este convinsă că trebuie să le contopească, astfel că acum se străduia din răsputeri să introducă o cămilă prin urechile unui ac, adică să bage ghetele în husa schiurilor, în timp ce lumea spera, în spatele ei, să mai prindă avionul. ”Vă arăt eu că pot!”, vorba celebrului refren.

Actul al II-lea. Îmbarcarea.

Sau…nu.

Zburăm cu Wizz…Nu avem locuri, prin urmare, e ca la autobuz dimineața devreme: cine urcă mai repede, prinde locurile cele mai bune. Prevăd marea îmbulzeală. Dacă aș fi fost singură, nu era mare pagubă, dar ăștia mici nu mai zburaseră cu avionul și era bine să fie cumva grup compact în caz de stres provocat de zbor. Al meu stresul, evident. Așa că i-am instruit și așezat strategic pentru atac. Fatalitate! Aeronava are întârziere 30 de minute! O parte dintre cei care stăteau la rând s-au așezat care pe unde, dar mulți nu și-au părăsit locul ocupat cu atâta vigilență înainte de anunțul (ne)așteptat. ”La un semn, deschisă-i calea”. Iar mulțimea a năvălit, de ziceai că acela care ajunge primul primește și lunch gratis. N-a primit nimeni! Dar m-am simțit ca la „Black Friday”!

Printre călători, un stimabil cu o pălărie exotică. Colegele au jurat că e Cue Guevara. La coborâre, aveam să aflu că se numește Sorinel Puștiu’. Întreb cu toată ignoranța de care aș fi putut să dau dovadă: ”Cineee???”. Au zâmbit îngăduitori și m-au lăsat în întuneric…

Actul al III-lea. Passport Control

Coafura rezistă…

După aproape trei ore de zbor zguduit pe scaune fixe și tari, am ieșit cu palpitații din drăcăria zburătoare. Mă grăbesc spre controlul pașapoartelor, ca să ies la aer mai repede. Fatalitate! Rândul pe care l-am ales, este DIN NOU, cel greșit. Deși erau doar două persoane în fața mea, rândul se blochează. Se pare că o femeie s-a transformat atât de mult în urma zborului, încât nu mai semăna nici cu cea de pe buletin, nici cu cea care se urcase la București în avion. Prin urmare, i s-au cerut mai multe acte care să-i dovedească identitatea și, pentru că nu erau relevante, au invitat-o într-o încăpere pentru cercetări amănunțite. Așadar, funcționarul meu a plecat cu duduia de la locul de muncă, iar eu am rămas uitându-mă cum toți ceilalți trec de poartă, mai puțin eu.

Actul al IV-lea. Urmări.

Évidemment, în aceste condiții, am pierdut autobuzul spre Lille, așa că am mai așteptat alte 45 de minute următorul autobuz. Pe autostradă, fatalitate! Un accident de mașină a făcut ca tot convoiul format să meargă (cam) cu 30 la oră, astfel încât am făcut 100 de km în mai mult de două ore. Cu forțe (deloc) proaspete, am urcat la metrou. Diferit față de cum e la mine la țară: platforma e închisă, iar când ajunge metroul, se deschid și ușile platformei, adică două, pentru maxim 10 secunde. Din tot grupul de 11 persoane nu a sesizat nimeni afișul galben pe care scria mare ”À gauche” (adicătelea, la stânga), cu tot cu săgeată. Prin urmare, din cele 7 uși, le-am nimerit pe cele care nu se deschideau și am pierdut și metroul.

Actul al V-lea. Porte D’Arras sau Triunghiul Bermudelor.

Am coborât la Porte D’ Arras. Cu harta într-o mână și cu adresa hotelului în cealaltă, am purces spre locația unde speram cu toții să ajungem… avant de succomber… Într-o frangleză perfectă, întreb primul locuitor încotro. Se uită la hartă, se uită la mine, se uită în stânga și în dreapta și indică direcția înainte. Pornim. Nu pare încurajator. Ne oprim. Întreb al doilea locuitor. Se uită la hartă, se uită la mine, se uită în stânga și în dreapta și indică direcția opusă. Nedumerire. Mă scaprin în creștetul capului, dar nu mă pierd cu firea. Or mai fi și alți locuitori. Reiau procesul. Fatalitate! Al treilea locuitor mă trimite din nou înainte. Al patrulea tot înapoi. Singura reacție de care am mai fost capabilă a fost un râs isteric. Am dat cu banul și am pornit. Se pare că în direcția care trebuia.

A doua zi, după ce am început să cunoaștem locurile, am dat și peste indicatorul spre Nord Hotel, pe care nu-l văzusem cu o seară înainte, când eu căutam spre…alte zări:

Cine știe ce ne mai așteaptă…

 

Să…Halowee’ m sau să nu Halowee’ m?

Fiecare și le știe pe ale lui. De asemenea, fiecare alege pentru el/ea și pentru sufletele care (încă) depind de ei. Ceea ce voi scrie mai jos este rezultatul unei alte provocări, chiar dacă aceasta a venit indirect.

Îmi clăteam ochii pe paginile celebrei rețele de socializare și am dat peste o postare a unei prietene care se pregătea de celebra sărbătoare de Halloween. Nu acesta a fost motivul uimirii mele, ci un comentariu care mi-a atras atenția ca o lumină a unui fulger. Menționez că nu cunosc persoana care l-a scris, prin urmare nu pot fi acuzată de vreun… atac. Pașnică, după cum mă știți, gândesc cu voce tare (vorba vine) despre două aspecte:

a) Persoana respingea destul de vehement ideea de a adopta această sărbătoare. Ceea ce reprezintă, până la urmă, o chestiune de opțiune. Motivația era că „nu este o sărbătoare românească”. Corect. Nu este. Până aici nu este absolut niciun motiv de contrazicere. Aplicăm principiul „De gustibus (et coloribus) non (est) disputandum”. Fiecare are dreptul să „țină” sau nu o anumită sărbătoare. Pe mine, însă, m-a dus cu gândul puțin înapoi în timp. Copil fiind, am auzit destul de des o replică asemănătoare. Probabil că aceasta era izvorâtă dintr-un patriotism ușor exagerat al tatălui, ardelean fiind, marcat de multiplele conflicte interetnice. Cu siguranță că și mirosul comunismului care încă nu se „ducea” cu nicio mireasmă nouă occidentală a adus o contribuție esențială în acest sens. Odată formată o astfel de mentalitate, tot ce era…străin, ne era interzis. Din dorința de a ne supra-proteja, tata evita orice aspect care, în viziunea lui, reprezenta o încercare de distrugere a românismului. Limba engleză era periculoasă, americanii erau cei mai mari dușmani, muzica străină era plină de pornografii și totul era bine argumentat așa că nu era loc de discuții.

Norocul nostru a fost că tata este un om destupat la minte, așa că nu a dus la extrem toate aceste porniri. Odată convins că suntem capabile să discernem și liniștit de preocuparea noastră de a învăța, s-a relaxat și ne-a lăsat șansa de a decide pentru noi. Uneori se mai aud murmure de ușoară nemulțumire apropo de evoluția societății și de influențele negative, dar sunt mai mult pentru sine. Știe că acum părerile ne sunt formate.

Cu aceste amintiri, m-am gândit cum îi explici copilului tău, în plin secol XXI, că nu va ține o sărbătoare pentru că…nu este românească? Va înțelege el de ce stă pe margine în timp ce alții se costumează și se distrează? Va scăpa de eventuale frustrări? Va conta pentru el ce origine are sărbătoarea atâta vreme cât toată lumea se distrează și el nu poate participa? Până la urmă…ce contează dacă nu este românească? Toate celelalte sunt? Unii nu țin anumite sărbători celebre pentru că sunt…necreștine. Până la urmă ce înseamnă o sărbătoare? Pentru cine este? Există limite de…participare? Există sărbători interzise?

b) Ceea ce mi  se pare…deplasat în comentariul cu pricina este felul în care a ales să rezolve problema:  ”eu am refuzat ideea asta și i-am spus copilului să transmită doamnei învățătoare că nu e sărbătoare românească.”..Hmmmm… Așadar, copilul este „foarte” minor (sic!). Cum să-i transmită EL doamnei ceva ce sigur nu a înțeles foarte bine? Dacă admitem că învățătoarea a greșit organizând o astfel de manifestare (ceea ce cred că nu este cazul!), nu este mai nimerit să vorbești tu însuți/însăți cu ea, ca părinte responsabil, în loc să trimiți un mesaj printr-un copil?

Poate dacă găsesc răspunsuri la întrebările de mai sus, îmi schimb părerea. Până atunci…

Mâine organizez petrecere de Halloween în apartamentul proprietate semi-personală. Prietenii Pințului vor confecționa diverse, se vor costuma, vor spune poezii, vor desena, vor mânca pizza (nu de dovleac, dar ce dacă românizăm sărbătoarea?) și apoi își vor cere drepturile … „dulci” 🙂  Nu știu dacă aceste activități pot face rău, dar om vedea… 🙂