RSS

Arhive pe etichete: râsu’-plânsu’

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

Reclame
 
8 comentarii

Scris de pe februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Gică. Gică Contra. De profesie cârcotaș!

N-am să înțeleg, zău, tendința asta a oamenilor de a jigni înainte de a spune „Bună ziua”. Îți vezi liniștit de existența efemeră fluierând a pagubă și pac! Una după ceafă. Din senin.

E ca și cum m-ai vedea pe stradă și m-ai pocni imediat doar pentru că:

  • fusta e prea scurtă,
  • vorbesc pițigăiat,
  • nu mă duce capul să îndrug ceva inteligent,
  • îndrug ceva ce nu e pe înțelesul tău sau care e în deplin dezacord cu principiile tale de viață,
  • râd zgomotos,
  • alte motive pe care le consideri numai bune pentru aplicat o scatoalcă.

Cineva, așadar, mi-a analizat mișcările și a constatat că nu sunt inteligente, prin urmare s-a decis să-mi dea o lecție. Smaf! Până la urmă, de ce m-ai pocni? Ți-am greșit cu ceva? Ce m-aș bucura dacă ai face la fel cu ăia de aruncă ditamai inepțiile pe toate posturile!

Numai că uneori devine grav. Adică nu mă prinzi pe stradă, dar intri în ograda mea. Și mă izbești acolo tot așa, înainte de „bună ziua” ăla de l-ai învățat acasă înainte să împlinești 7 ani.

Un om își face un blog. Ce contează din ce motive? Și pe blogul ăla scrie ce vrea omu’. Că așa e moda: libera opinie și libera exprimare a opiniei în cauză. A, nu ești de acord cu opinia? Foarte bine! Poate omu’ are și el ceva de învățat din asta. Deci dacă dai cu parul, nu se va întâmpla nimic constructiv. Dimpotrivă! Fie primești răspuns identic – ceea ce ar însemna să cobor o treaptă evolutivă ca să vorbim de la egal la egal – fie te dau afară elegant și discret și trag obloanele ca să nu mai intri veci pe tarlaua mea.

Să reluăm: ceva nu-ți convine, intri frumos, dai șapca jos de pe cap, zici „bună ziua”/„salut”/„noroc” sau ceva din aceeași arie lexicală, aștepți să te invit să iei loc și discutăm ca să mă cunoști mai bine. Apoi zici frumos ce anume ți-a deranjat retina și te-a umplut de spume, cu tot cu argumentele contra, ca să pricep. Astfel, mă convingi că dau cu bâta-n baltă când, de fapt, eu credeam că sunt de o inteligență sclipitoare. Și după asta, dacă e cazul, îmi pun cenușă în cap, înghit în sec că am comis-o și remediez inepția.

Ce zici? Mai încercăm o dată?

 
21 comentarii

Scris de pe ianuarie 16, 2017 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Nea Sorine, da’ coletu? Unde-i coletu’?

Sau cum poate să-ți strice unul bucuria de a primi un pachet mult-așteptat cu niște produse proaspăt comandate de pe un site!

posta-modifica-tarifele-cat-va-costa-un-colet-pe-care-il-trimiteti-in-italia-spania-sau-sua

(sursa foto)

Duminică, 16.10

Dacă tot mi-am luat notebook, nu-l puteam lăsa așa, în pielea goală, așa că m-am documentat și i-am găsit niște „hăinuțe” foarte elegante, de care am fost încântată maxim. Și dacă tot eram pe acolo, mi-am comandat și o carte de căpătâi care-mi lipsea din bibliotecă. Entuziasmul – maxim, dorința de a le avea mai repede – și mai maximă (sic!). Apăs butonul Trimite comanda, primesc mesaj de cofirmare:screenshot_2016-10-21-18-09-04Îmi frec palmele a satisfacție și dau drumul cronometrului să ticăie, cu maaare nerăbdare. Cam cum aștepți, copil fiind, să deschizi un cadou de la Moș Crăciun în dimineața Ajunului, care pare că urmează după o noapte extrem de lungă.

Marți, 18.10

Aștept telefon de la marea firmă de curierat rapid, uimită de promtitudinea cu care se rezolvă lucrurile în zilele noastre. Doar că ziua de marți, 18.10, s-a scurs, cu nicio veste primită în intervalul anunțat. Unde-o fi coletul? Ușor dezamăgită, am decis să acord circumstanțe atenuante: o fi ajuns mai târziu la sediu și nu l-or mai fi putut trimite. Dar mâine… Și iar mi-am frecat palmele a entuziasm, făcându-mi speranțe pentru când soarele avea să răsară din nou.

Miercuri, 19.10

Ajunge mesajul mult așteptat:

screenshot_2016-10-21-18-09-18

8: 57! Oameni serioși, încep munca de dimineața devreme. Dar cu cât timpul se scurge, nenorocitul de telefon nu sună deloc. Constat că e trecut de multișor de ora 9, așa că îmi fac curaj pe la ora 13 și sun la numărul afișat pe ecran. Niciun răspuns. Unde-o fi coletul?? Eh, o fi ocupat omul cu livrările. Mai așteptăm. Revin la ora 15. Vocea „suavă” de la celălalt capăt mă asigură că este în zonă (aproximativ) și că mai are livrări, dar că va ajunge negreșit. Am devenit Penelopa în așteptarea lui Ulise, doar că nu țeseam o pânză, ci un șir nesfârșit de înjurături. Mi-aduc aminte că aceeași voce mă isterizase cu câteva luni în urmă cu un alt colet, când după două ore de pălăvrăgeli telefonice, nu am reușit să-l fac pe om să priceapă unde trebuie să ajungă. Mai curând a nimerit orbul Brăila și americanii, luna! Atunci, pentru că era deja întuneric – ora 20 – s-a îndurat consortul de nervii mei și a coborât cu mașina după colet. Amintirea asta îmi întărâtă și mai mult nervii!

Joi, 20.10

Unde mama naibii o fi coletul ăla??? Sună telefonul în jurul orei 9.30. Răspund cu emoție:

(Atenție: dialogul de mai jos este o reconstituire din ceea ce bănuesc că a zis, mai mult sau mai puțin coerent, stimatul livrator de colete.)

– Aveți un colet.
Zău?!
– V-am așteptat aseară! (și nu la portiță!)
– Știți, doamnă, eu am colete de livrat. Nu am cum să ajung așa…
– Îl aștept de două zile!
– Ajung în zonă imediat.

Presimțind că nu voi vedea nici joi, 20.10, coletul, mă iau căldurile!

– Sunt la serciciu!
– Ah! Atunci va trebui să veniți după el la sediul firmei.
– Bre, e ora 10! Matale ai program de lucru până la ora 17! Cum să merg după el la sediu? (Colina – Bacău – Sediul Fan Courier= vârfurile unui triunghi dreptunghic, aflate la mama naibii unul de altul)
– Doamnă, eu nu livrez colete când vreți dumneavoastră!
Simt cum explodez. Dar ca să-mi scot coletul de la neînfricatul păstrător al tainelor coletelor, mă străduiesc:
– Între 12 și 13 ar trebui să fie soțul acasă. Iar după ora 14 mă găsiți cu siguranță pe mine.
– A…dar unde sunteți acum?
– În centru. La LPS.
– LPS? Aham. Și cine mai este director acolo acum? Că am și eu soția, Maria…
M-au posedat din nou necurații!
– Alo, domnu’ curier! Eu sunt în timpul programului! Nu stau acum la povești despre directori și soții! Vă rog să găsiți o modalitate prin care coletul să ajungă la mine ASTĂZI!
– O să încerc. Dar nu promit.
– Cum adică…„o să încerc”??
– Faceți-mi reclamație!
Pfuai! Îi aduc aminte de coletul anterior când m-a plimbat două ore după cai verzi pe pereți. Nu pare să-l sperie, așa că am terminat conversația – el bolmojind ceva despre cum va vedea dacă rezolvă, iar eu turbată.

Ora 12.15. Sună.
– Sunt de la Fan Courier. Aveți un colet!
Încep să mă îndoiesc că omul e în toate capacitățile mintale.
– Știu, domnule, nu abia am vorbit dimineață?
– Sunt în zonă. (Colina n.n.)
– Imediat îl sun pe soț să văd dacă a ajuns acasă, și să iasă.
– Doamnă, eu nu aștept după soțul dumneavoastră!
– ÎL SUN SĂ IASĂ! Revin în câteva secunde cu telefonul.
– Ia veniți dumneavoastră la sediu după colet!
WTF! Sunt oare la „Camera ascunsă”/ „Microfonul ascuns”??
– Domnule, dacă sunteți în zonă, sunați la apartamentul indicat pe colet să iasă soțul atunci!
– Veniți după el la sediu!
La sediu???? Caut numărul de telefon de la sediu. Sun, mă plâng, explic. Îl sună don’șoara pe nea Sorin să vadă care e baiul. Nea Sorin refuză să ducă minunatul colet la domiciliu. E în drum spre sediu. Renunț să mai înțeleg, don’șoara nu știe să-mi explice care e treaba.

Ora 13.30. Timp în care am simțit că-mi explodează capul. Sună. Alt număr. Răspund. Ceva neclar despre organele bărbăteți și femeiești într-o frază incoerentă care semăna a înjurătură.

 -Alo! zic.
– Da, răspunde altă voce. Cine sunteți?
– Eu cine sunt? M-ați sunat!
– Da, dar cine sunteți?
– Omule, ești întreg? De ce m-ai sunat?
– Ăăăă… aveți vreun colet?
Nu știu dacă e de râs sau de plâns, dar eu aveam niște dorințe foarte clar conturate de crimă cu premeditare!
– Suntem de la Fan Courier. Am înțeles că aveți un colet nelivrat. Ce s-a întâmplat?
O iau de la capăt cu povestea, plină de speranță. A concluzionat:
– Știți, nea Sorin nu a avut niciodată plângeri…
– Va avea acum!
– Da, dar…știți…nu prea aveți unde să faceți plângere la noi…
– Ei, nu! Pariu?
Și ca să scurtez agonia:
Da coletu’? Unde e coletu’????
– La sediu.

Mă urc în autobuz, cobor la ultima, mai merg pe jos o bucată și ajung victorioasă precum alergătorul de la Maraton.
– Am venit după colet!
Don’șoara cu care vorbisem la telefon, ușor stânjenită, mă invită să aștept, cerându-și scuze pentru întâmplare. Tocmai fusese șeful, care îl deposedase pe nea Sorin de restul de colete și primesc asigurarea că nea Sorin nu va mai deraja pe nimeni de acum încolo. Don’șoara dispare după colet. Se întoarce după 5 minute, ușor lividă.
– Câte colete trebuie să aveți?
Nea Sorin spusese ceva de 4. Cele 4 produse fuseseră ambalate individual.
– Puteți verifica să vedeți ce lipsește din comandă?
Am râs. Eram imună. Lipsea un produs. Fără care oricum nu puteam ridica restul coletelor.
Don’șoara dispare din nou. Dă telefoane, transpiră, probabil că și înjură. Eu bănuiesc că nea Sorin a vrut să-și facă plecarea triumfală!
După 20 de minute de cercetări apare și numărul 4. Achit, le iau și fug. Cu un zâmbet tâmp pe față și cu dorința de a nu mai lucra vreodată cu Fan Courier. EVER!

 
13 comentarii

Scris de pe octombrie 23, 2016 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , ,

Unde dispar șosetele când dispar?

În Țara Șosetelor!
Ah, nu! Asta e replică din alt basm!
Acum ceva vreme, două prietene – fără să știe una de existența celeilalte –  se întrebau unde se duc șosetele când se duc. Cristina a primit și răspuns, cum că ar fi un „triunghi ar bermudelor…ciorăpești”. Carmen, însă, a rămas doar cu nedumerirea ecuației cu tot cu necunoscută, exprimată liber pe FB:

socks

(sursa foto)

Desperecheate, decolorate, deznodate, dezlânate…Or fi descântate? Deochiate? Răspunsul nu a fost niciodată foarte clar, ceea ce adâncea și mai mult misterul șosetelor dispărute. Până acum!

Cercetătorii au descoperit că anumite tipuri de mașini de spălat mănâncă șosete! Metaforic vorbind, evident. Când am găsit articolul, am zâmbit cu îngăduință din două motive. Mai întâi, pentru că părea ireal și neverosimil și apoi că eu nu am mașină de spălat din aceea. A trecut ceva vreme de la noul contact cu încântătoarea dilemă. Ieri seară am pornit mașina de spălat, cu ultima tură pe săptămâna aceasta. Cum era prea liniște în casă de ceva vreme, m-am dus să verific de ce toarce leneșă ca o pisică, în loc să anunțe cu fală momentul centrifugării. Mașina mea era bolnavă! După pachetul special de înjurături, izvorât din faptul că mașina este NOUĂ, am închis butonul, am scos din priză, decretând starea de asediu până dimineață. Ora era prea înaintată pentru cercetări aprofundate și am sperat, oricum, că după o resetare, va funcționa în zori. A doua zi, cu toată duminica, am pornit-o din nou, căci veșmintele erau doar pe jumătate spălate. Eroare, din nou! De data aceasta, a catadicsit să și spună ce are, aprinzându-și beculețul de avarie la pompa de evacuare. Sătulă de fițe, chem consortul și îi pun în brațe cartea tehnică. (Jurământul presupunea „la bine și la rău”, nu??)

„Zice să curățăm filtrul!”

Normal că zice! Dar eu am curățat filtrul vreo 8 ani la rând la mașina decedată anterior și nu am găsit niciodată ceva demn de atâta efort. Pregătesc terenul de inundații și dăm drumul filtrului. Vă mărturisesc că nu aveam prea mari speranțe de rezolvare a problemei. Dar după ce s-au scurs toți metrii cubi de apă, am găsit răspunsul:

20150913_133910

‘Mneaei făcuse indigestie! A păpat șosete pe ascuns, murdare și pline de scame, până când i s-a aplecat!

Așadar, e adevărat: mașinile de spălat mănâncă șosete! Nu mai sunt motive de divorț și nici de împrumut la C.A.R. pentru reîmprospătarea stocului. Verificați aparatura de specialitate!

 
17 comentarii

Scris de pe septembrie 17, 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

O „altfel” de săptămână: NEBUNĂ!!!

„Norocul bate la uşă o singură dată, dar ghinionul are mai multă răbdare”.

(sursa)

Adevăr grăit-a omul ăsta! Și după așa o vorbă de duh, mi-am amintit cele mai grozave înjurături din carieră, dobândite pe cale orală nu de la străbuni, ci de la elevii mei în preajma examenelor de corigență. Și pentru că nu mi s-a părut suficient, am dat un search pe Google pentru altele mai pline de…substanță, ca să-mi aline suferința pentru toată săptămâna cu pricina. Deci… Cine-o inventat săptămâna școlii mamii ei „Altfel”, să aibă parte de o săptămână ca a mea! Că nu mă putea lăsa Ministerul să mă joc eu frumușel de-a predatul în tot timpul ăsta și să fac eu ce mă pricep mai bine! Ca să înțeleagă cârcotașii de la colțuri, nu am nimic împotriva activităților în afara școlii (știu să scriu și extracurriculare 🙄 ), ba dimpotrivă! Dar nu în sistemul „hai să ne prefacem că facem”, că, vorba cântecului: „timpul trece, leafa merge”. Doar că, pentru a le săvârși „în afară”, s-a inventat un dosar obligatoriu în vederea scoaterii elevilor din incintă spre puncte culturale strategice din târg: listă, tabel, traseu, mijloc de deplasare, cheltuieli (deși nu mai poți strânge bani de la elevi, nici măcar pentru astfel de activități), aprobări director, aprobări părinți – aici am fi avut noroc, că elevii noștri nu par să aibă părinți, dacă ne luăm după prezența la ședințe. Prin urmare, ți se face lehamite și activitățile „extra”, le faci „intra”. Ca o veritabilă „șefă” la departamentul „Culegerea cioburilor de la oalele sparte”, să afișăm tabelul cu activități, care clasă, ce profesor, unde și de ce. Cel mai mult mi-a plăcut „Vizită la Mall”. Sunt absolut convinsă că asta a fost o activitate culturală, reușită, bine coordonată și cu urmări pe termen lung. Elevii nu pot uita așa ceva, iar profesorul care a propus-o…În fine. Dacă omul, considerat în deplinătatea facultăților mintale, a considerat că merge și a primit și aprobare, cine-s eu să zic altfel? Unii ar putea spune că sunt invidioasă că nu m-am gândit eu prima la ea. Se poate! Eu m-am gândit la droguri. Că tot am avut experiențe acum vreo câțiva ani cu vreo patru consumatori. Și, spre satisfacția mea, filmulețul și discuțiile au prins pe majoritatea în „horă”.

Și a venit ziua fatidică de marți!!! (Să nu mai ziceți că exagerez, vă rog! Sunt trei ceasuri rele, pe numărate!) No1. Ziua ecologiștilor. Proiect mare, planuri mari. Să plantăm! „Dar nu, nu se poate!”, mi se spune când sunt aproape în poarta școlii cu doamna de la ONG. „Cum…nu se poate?”, zic eu scărpinându-mă a nedumerire. „A, păi noi (?!) avem deja Echipa Verde și plantăm copăcei și flori în fața școlii”. Hmmm…. „Și eu…de ce nu știu??” – [„EU” – însemnând pompoasa denumire de coordonator pentru proiecte şi programe educative şcolare şi extraşcolare, na! (că niciodată nu știu exact cum o cheamă pe funcția asta a mea!)]. „A, păi nu știu, dar eu am pregătit”, zise fâșneață, doamna laborantă. „Păi bine și…nu putem face activitatea împreună???” Mai ales că elevii mei trebuiau să fie în același timp în două locuri. În final, am „primit aprobare” de la doamna laborantă să înfrumusețez spatele, că de față se ocupă ‘mneaei.  Până la urmă, scopul nostru era să înverzim asfaltul, așa că ne-am apucat de treabă, inclusiv de sabotaje cu sapa, hârlețul și grebla din dotarea școlii. No2.  Doamna de la ONG dă să plece. Doar un mic detaliu: vrea să vadă unde este afișat bannerul proiectului. „Știți, banii de la elvețieni trebuie justificați, coordonatorii vor sa-l vadă…” „Sigur”! Indic locul cu precizie. „Nu e acolo”, mi se zice. Nu-i nimic, mă informez la administrator și rezolv cât ai zice…. Administrator: Nu… știți, bannerul… nu e. L-a bătut vântul și l-a…rupt. Eu: (îngheț) Păi…și unde-i? Așa, rupt, să-l vadă doamna. Administrator: Îl sun acum pe nea Vasile să vi-l aducă. Aștept cu înfrigurare lângă doamna de la ONG, nedumerită, dar prea drăguță să comenteze ceva. După un sfert de oră de așteptare (deși erau 50 de metri până în curtea școlii) în care am încercat să dreg busuiocul, apare …salvatorul! Nea Vasile (cu capul plecat): Doamnă,… nu pot să vă dau bannerul azi. Mâine. Eu ( 😯 ): Păi, de ce? Nea Vasile: Nu-i aici. Eu (impacientată): Dar..unde-i??? Nea Vasile: L-a luat femeia de serviciu acasă la ea… Eu (presimțind un cutremur, mă apropii de nea Vasile cu ochiul aproape clipind complice și accentuând vorbele pe măsură ce mă străduiam să ies din mocirlă, fără să observe doamna de la ONG): A, l-a luat acasă să-l recondiționeze, nu-i așa? Fiind rupt... Nea Vasile (mai sincer decât mi-aș fi dorit vreodată să-l văd): Nu. Eu (în pragul unei crize de apoplexie, direct proporțională cu rușinea pe care o resimțeam): Nu??? Nea Vasile (îmi dă lovitura de grație): Nu, doamnă, l-a luat că-i trebuia acasă. Voia să pună ceva pe parchet până dă cu var. WTF???? Cad din picioare (doar în imaginația mea, evident, că nu era vreme!) și îngaim ceva aproape monosilabic ca să mă extrag din maldărul de rahat moloz în care mă aruncase cu grație administrația minunatei instituții de învățământ. No.3. O conduc pe doamnă spre poartă, verde-gălbui-pal la față, cu limba împleticită de atâtea scuze. Primesc un telefon. De la clubul H. (for kids entertainment, cu clovni, spectacole etc.). Ce propuneau ei pentru „Școala Altfel”? Un spectacol pentru adolescenți. Ceea ce ar fi fost minunat, doar că spectacolul presupunea un experiment: hipnoză amuzantă. Pe elevii mei??? Mă gândesc dacă uneori adulții gândesc sau…Sau poate mi-ar fi fost util mie! Să descopăr ce e în capul ălora sau să le implantez vreun cuvânt cheie la care să înceapă să se scarpine ca maimuțele când le-o fi lumea mai dragă!

Săptămâna cu pricina a fost plină cu astfel de momente… umoristice (pentru alții!!), că de aia a fost „Altfel”. M-am gândit că dacă o împărtășesc, poate mi se îndulcesc „ceasurile rele” 😀

 
7 comentarii

Scris de pe aprilie 22, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Hopa! Popa!

Disclaimer: Această postare este un pamflet. Rugăm a o trata ca atare! 

Seară târzie de toamnă-iarnă. Că numai primăvară nu e.

Sună la interfon. Copilu’ nu a înțeles învățătura caprei către iezi, așa că s-a repezit să tragă zăvorul. În urma lui îmi scot și eu capul fără basma de după ușa bucătăriei. Hopa! E popa! Dau în bâlbâială de așa vizită neașteptată, mai ales că nu prea respectam dress code – ul de primit prea-sfinte fețe bisericești la acea oră târzie din amurg. Dau din mâini aproape robotic, semn că „Hai!”, de ca și cum aș fi fost bucuroasă de oaspeți. Deh! Educație timpurie! Popa pică în capcană și înaintează. Se apropie de mine cu patrafirul…ridicat. Eu, supusă, mă vâr sub dânsul. Sub patrafir, adică! Înșfac și copilul pe drum spre, să nu fiu singură.

Sfințește, Doamne, casa aceasta și pe oamenii care locuiesc în dânsa…

Pauză.  Pesemne că uitasem ritualul. Dar m-am dres repede:

„Dagatha…”. Popa repetă numele spre confirmare. Pauză din nou. Înghiontesc copilu’: „Zi și tu!” El aruncă o privire întrebătoare către mamă-sa, de sub patrafir. „Andrei!” îi șoptesc. El repetă mecanic după mine. Repetă și popa.

„Și…?”

Și ce? mă întrebam. Brusc îmi aduc aminte de consort. El apucase să se refugieze în cameră, ferit de miruială și tămâiere. Nu insist să-i schimb perspectiva, întrucât există riscul unor discuții mult prea filosofice cu părintele despre lucruri deloc legate de ortodoxie.

„Consortul…” zic eu numele, rușinată de așa amnezie. „Consortul”, confirmă și popa. „Și?”

Cum „și”???

„El?”

„Care el”, răspund, scoțând căpățâna de sub patrafir, a uimire. Mă uit nedumerită la popă. Cu ochelarii aburiți din cauza trecerii bruște de la rece la cald, popa căuta cu privirea în spatele meu. Mă întorc și eu. Smaf! Uitasem! Prietenul copilului! Venise în vizită. Vlad privise bulversat toată scena, ținându-se departe de patrafir. Își face curaj și se apropie. Popa ne miruiește pe toți. Consortul scapă. De atâta bine, se zgâlțâia de râs în camera alăturată.

Să fiți sănătoși! Și să postiți măcar săptămâna asta!

Înghit în sec. Lecția despre post o știam… Dar dacă țin deja dietă, se pune? Că și aia tot abstinență e! Numai eu știu cum m-am abținut din ianuarie încoace de la anumite alimente! Să dea o dispensă, zic! Mai ales că, în spatele meu zăcea o pizza cu toate ingredientele interzise în post, gata să fie introdusă în cuptor.

Popa ne binecuvântează de final și dă să plece. Eu mă mișc aproape brownian cu mâinile aeriene, uitând manierele. Nu știam nici ce caut, nici ce trebuie să mai zic ori să mai fac.

„Nu, nu vă costă nimic”, zice popa. Și iese.

M-am liniștit. Oricum, ultimii crăițari îi cheltuisem azi pentru ingredientele din pizza păcătoasă.

 
11 comentarii

Scris de pe aprilie 4, 2015 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

Epitaf – La moartea unei (Eu)Genii

Și de-a fi să mor

în câmp de mohor…

s-anunțați sus la Colina

că s-a prăpădit vecina!”

Neah! Mi-am propus să trăiesc muuult și biiine! dacă partea cu „bine” nu-mi iese, măcar ailaltă cu „mult”.

Și totuși…Nu ne alegem nici când aterizăm din cioc de barză, nici când ne ducem la mama naibii dincolo. Așa că dacă s-o întâmpla, iată ce ați putea auzi derulându-se pe o casetă în fundal, la căpătâiul mult-regretatei:

Dragilor, oamenilor și femeilor,

(că înțeleg că este o oareșicare diferență între cele două entități!)

Ne-am adunat cu toții azi aici cu scopuri diferite: voi să vă prefaceți că vă pare rău de dispariția mult neașteptată a subsemnatei, iar eu pentru că m-ați târât cu dricul ăla mirosind a formol și a lumânare. Să ne ștergem lacrimile, zic și să luăm aminte!

Bun om am fost la viața mea, dar prost! Am lăsat de la mine, n-am (prea) luat de la nimeni, am susținut cauze pierdute încă din scutece, am crezut în oameni, ba chiar și în mine, uneori. Am sperat că tot ce zboară se mănâncă și că ulciorul poate merge de multe ori la apă. Și m-am trezit ditamai carul răsturnat de o biată buturugă. Dar acum că bătu ceasul al treisprezecelea (la al doisprezecelea era Cenușăreasa cu toți susținătorii), m-am gândit să mă umflu-n PN. (Hehe! Doar un artificiu de scriere 😉 ). Așadar:

– Popa nu vede niciun ort de la mine! Pentru strădania de a cânta pe nas, total neinteligibil și …neinspirațional :-D, i-ajung prosoapele (luate, sper, de la secănd!) și săpunul. Să spele cu el păcatele lumești și gândurile-i necreștinești care-i bâzâie prin cap în timp ce-mi citește din psaltire, sărind peste paragrafe. Că doar nu m-o lasa aici pe masă, îmbrăcată ca o mamaie, până vine Apocalipsa. Poate îi amintește cineva de menirea lui și mă duce creștinește la groapă unde m-așteaptă o găină neagră.

– Lumânările să le reciclați! Și să le faceți o donare vecinilor rămași la Colina, că acolo se la lumina la fiecare pală de vânt, mulțumită serviciilor „ieoniene”. E păcat să se irosească atâta amar de lumânare pentru sufletul meu. Că dacă m-oi duce Sus, e lumină din plin. Naturală și fără recorelări! Iar de m-oi scoborî, toate flăcările Iadului or fi de ajuns.

– De lăsat…nu prea am ce lăsa. În afară, poate, de niște urme pe geamul de la bucătărie, că s-au derulat evenimentele cam repede și n-am apucat să le șterg. Urmele! Sper că voi fi trăit suficient până la nefericitul eveniment cât să fi plătit ratele (restul până la 30 de ani). Dacă nu, le las urmașilor și moștenitorilor, că nu e frumos să pleci fără să lași totuși ceva!

– Jeni! Nu mai plânge fals, că n-ai aflat încă tot ce am scris despre tine. Dar dacă te consolează cu ceva, am spus numai și numai adevărul! A, să nu uit! Am vrut să-ți las cele două caserole ale familiei pentru colecția personală, dar acum că m-am trezit pe ailaltă lume, mi-a expirat creditul pentru faptele bune!

-Celor care m-au iubit și care ocupă tot scaunul ăla rupt din stânga, să nu le pară rău că m-am dus! Gurile rele zic că aici e mai bine. Dacă mă duc Sus, nu poate fi nimic rău. Iar dacă m-oi duce Jos, sunt deja obișnuită cu serialul „Iadul pe pământ”.

– Celor care nu m-au iubit și pe care-i văd rânjind colea în cele trei sferturi de sală, să știți că am citit foarte multe despre reîncarnare. Am deja câteva extra-opțiuni disponibile de la gândacul de bucătărie cu un aparat reproducător bine pus la punct, la un câine negru care să bântuie coșurile de gunoi din fața geamului vostru. Și dacă nu iese, am contract cu „Fantoma de la operă” de două-trei ori pe săptămână.

– Curioșilor din sală le spun că nu vor vedea nimic spectaculos astăzi. Mi-am propus să nu învii din morți și nici măcar degetul din mijloc nu mă obosesc să-l ridic.

Pace vouă, îndoliaților! Și să mă uitați repede!

……………………………………………………………………………………………………………………..

Articolul este un pamflet. Orice asemănare cu personajele din realitatea imediată este pură coincidență! Dar a fost conceput special pentru a participa la concursul “Discurs funebru”, organizat de Cudi & Ketherius.

Legenda: 

1. Colina este locul unde sălășluiesc în astă lume, alături de Jeni și vecinele (ne)bune.

2. Titlul este o tentativă nereușită de a marca fatul că articolul este despre „Eu” și că aș putea fi un geniu, dacă acest cuvânt ar avea genul feminin în limba noastră. Cum nu are… nu pot fi! :mrgreen:

 
9 comentarii

Scris de pe septembrie 12, 2014 în Concurs, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice