RSS

Arhive pe etichete: spital

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Am dansat! Pentru spitalul copiilor! Și pentru mine!

” Dacă ai un vis, trezeşte-te şi urmează-l!”

Nu știu cine a zis asta, dar ar trebui scris mare pe un perete, cel pe care îți arunci prima dată ochii în zorii zilei!

Da, trezește-te! Fă din visul tău o realitate, altfel, se va pierde printre mulțimea de sinapse care-ți păstrează creierul viu, și te vei trezi spre finalul unei vieți că l-ai uitat. Aproape că nu e important dacă l-ai atins în forma în care ți s-a arătat inițial, contează potecile pe care le-ai bătătorit ca să ajungi până acolo. De multe ori, tocmai aceste drumuri te duc spre oameni, locuri sau situații neașteptate ce îți vor schimba, cu siguranță viața.

Totul începe de timpuriu…

…când lumea abia se construiește în jurul tău.

Multe vise a avut copilăria mea! Pe unele le-am împlinit, pe altele le-am adaptat, în timp ce o mare parte au rămas undeva în stand-by, așteptând o oportunitate să iasă la suprafață. De exemplu, visam să am o motocicletă. Îmi imaginam că mă iau la întrecere cu vântul și că pot evada când lucrurile nu se întâmplau cum mi-aș fi dorit. Visul există încă, deși ușor estompat de un sentiment de paranoia privind siguranța pe drumurile noastre. Apoi am visat să călătoresc, să văd locuri despre care credeam atunci că sunt prea departe pentru a putea ajunge vreodată acolo. Așa a venit vremea Norvegiei! 🙂 Sau a Italiei, a Greciei, a Franței, a Germniei, și a Turciei, a Cehiei…

Nu voi face o listă cu vise împlinite și neîmplinite. Voiam, doar, să ajung la visul visurilor 🙂 Am iubit mereu dansul! Evident, în strânsă legătură cu muzica! În momentele mele mai frumoase sau mai dificile, mă imaginam fie dansând, fie cântând (da, știu ce vreți să spuneți 😈 ), fie ascultam muzică pur și simplu. Dumnezeu nu m-a înzestrat cu vreun talent în acest sens, doar mi-a lăsat portița asta spre relaxare, ca să nu-mi pierd mințile când dau de dracu greu.

Încurcate sunt căile…

…sau nu?

Tot ceea ce ni se întâmplă este un lanț infinit de cauzalități și efecte, iar la final, tragi linie și concluzionezi că despre asta este, până la urmă, viața! Nu lipsește elementul surpriză, ăla care te lasă cu gura căscată când ți se „întâmplă” un lucru la care nu te-ai fi gândit.

Pe principiul „Nu știi de unde sare iepurele” am acceptat mereu provocări, fără să vizualizez conștient unde vor duce. Nu m-am gândit dacă „are sens sau nu” să fac un lucru ivit „din senin”, ci, mai curând, mi-am zis mereu că totul se întâmplă cu un scop. Și nici nu trebuie să înțelegi întotdeauna scopul, mai ales dacă te-ai simțit bine făcând un lucru sau altul.

Mai întâi a apărut Alex cu visul lui imposibil (?!) de a construi un spital pentru copiii bolnavi de cancer. Ideea s-a potrivit mănușă cu pasiunea mea pentru mișcare. Așa că am alergat, am donat, m-am simțit bine și fizic și emoțional. Toată treaba asta mi-a adus-o în cale pe Elena. Iar ea mi-a amintit că am un vis pe care l-am lăsat în letargie prea multă vreme. Mi-am dat seama că l-am amânat mereu cu scuze mai mult sau mai puțin plauzibile și că îmi este la îndemână să-l împlinesc, cu adaptările de rigoare.

Și am dansat! Pentru spitalul copiilor. Și pentru mine!

În loc de concluzie…

Încercând să-mi construiesc discursul aici, am dat (întâmpător sau..nu! 😀 ) peste o poveste cu un copil care crede în vise:

„Voi, adulții, mă întrebați adesea ce vreau să mă fac când voi fi mare. Nu știu răspunsul, dar sunt sigur că îmi voi duce la capăt fiecare vis. Așa cum ar trebui să facă toți copiii de pe acestă planetă minunată.”

 
2 comentarii

Scris de pe August 25, 2015 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , , ,

Coșmarul

Scriam mai demult despre motivul pentru care nu mai am încredere în ei. Și iată că a venit din nou confirmarea, nu că mă bucură acest lucru. Aș fi vrut tare mult să mă înșel.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce îmi este cel mai teamă pe lumea asta, aș răspunde că, în afară de moarte (teamă stupidă, de altfel, și fără temei, dar, deh! om sunt, cu slăbiciunile mele), aș spune de de boală. Și asta nu pentru că nu m-aș simți în stare să lupt cu ea, ci pentru că, pe lângă că e atât de mârșavă, mai are și aliați de încredere: UNII medici. Țin să se vadă clar sublinierea „UNII”, având în vedere că eu însămi urăsc generalizările. Se întâmplă să dai peste câte unul care îți dă tot sistemul de valori peste cap, ca să nu mai vorbim de starea de sănătatea sau de buzunare. (La fel de bine cum se întâmplă să dai pentru un înger de doctor care să-ți readucă sănătatea și liniștea)

Partea cea mai grea nu este neapărat când ești tu însuți într-o asemenea situație, ci atunci când este afectat micul prinț care oricum nu prea înțelege cu ce a greșit de este supus unor chinuri groaznice. Fără să vreau a exagera (desigur sunt cazuri mult mai grave și mai serioase decât o răceală complicată), trebuie să recunoaștem că pentru cei mici totul apare la dimensiuni …macro.

Primul an de grădi știam că va fi unul dificil din punctul de vedere al virozelor și complicațiilor generate de intrarea în colectivitate. Nu poți fi pregătit, indiferent câte cărți citești, câte medicamente ai în depozitul personal sau cât aspacardin ți-ai procurat pe sub mână ca să te ții tare. De altfel, „pințu” a debutat fulminant cu o răceală banală exact din prima zi. Nu m-am îngrijorat. L-am tratat, a fost văzut și de medic, am încercat o imunizare. Starea a continuat cu urcușuri și stagnări, în funcție de perioada pe care o petrecea cu colegii. Nimic nou, nimic îngrijorător. De la o vreme, însă, tusea cam începuse să-și facă de cap, așa că am trecut pe lucruri „mai” serioase, alternate cu celebra miere cu propolis, minunat panaceu. A mers o vreme, apoi lucrurile au început să se înrăutățească. Din instinct, sau poate doar așa mă laud eu, am sunat luni la grădi să văd cum e. Nu era bine, așa că am decis să fug să-l iau. Deși tușea destul de urât și avea o febră care se juca de-a v-ați ascunselea cu noi, el a fost mai tot timpul vesel și vioi. După ce a dormit la prânz, însă, s-a trezit o legumă, roșu în obraji și respirând destul de ciudat.

De aici începe odiseea galactică.

Am sunat la medicul pediatru pe care l-am frecventat destul de rar, pentru că am avut un copil sănătos și în afară de vizitele impuse în primul an de viață (impuse zic pentru părinți fără experiență ca mine care se speriau și de o tuse improvizată de infant pentru atragerea atenției publicului către sine) nu am prea deranjat-o pe doctoresă. „Nu am timp astăzi”, zice. Am programări pentru toată ziua. „Veniți mâine.” Îi explic că l-am luat de la grădiniță și că nu reușesc să-i stabilizez temperatura decât pentru perioade prea mici. „Și cum? L-ați dus la grădiniță cu febră???”, mă ceartă ea la telefon. I-am spus că dimineață nu avea, așa că am îndrăznit să-l las. „Abia mâine la 12 am liber. Dacă apar complicații, mă sunați”. Închid. Pentru că nu-mi găseam locul în casă și un gând nu mă lăsa să stau liniștită, apelez la doctoresa numărul doi. Am fost și la ea de vreo două ori, dar fără diagnostice notabile. „Doamna doctor are programări până la 7. Veniți aici și așteptați”. Hmmm… Era 4. Și copilul meu nu dădea semne că s-ar simți mai bine cu toate antitermicele. Caut alte numere de telefon de la alți medici despre care am aflat că ar fi cotați bine în târgul de provinție în care sălășluim. Nimeni disponibil. Așa că îmi iau inima în dinți și copilul în brațe și fug la urgență cu el. (A, și acolo cu intervenții! ). Intru, analize, discuții, întrebări. „Da, nu-mi place cum respiră. Va trebui să vă internăm”. Whaaaaaaaaaaaaaaaaat??? Traumatizată de experiențele în spital din văzute, deși prea puțin, sau auzite, am spus aproape involuntar NU. Vorbă care a atras privirea șocată a doamnei doctor. Mi-am revenit și am continuat: doar dacă este unica alternativă! I-a administrat un tratament pe loc, ceea ce l-a revigorat instant și ne-a prescris antibiotice injectabile, pentru că era sigură că acelea pe cale orală nu și-ar fi făcut efectul. Cam speriată de decizia de a mă lăsa să plec acasă cu el, adaugă: „vă dau tratament mai puternic pentru ca nu cumva să coboare la plămâni”. Ok. Tati a luat rețeta și a alergat pe la farmacii. Rețeta a rămas acolo, firește, apoi îngrijorarea, goana după identificarea unei asistente care să-și sacrifice nopțile pentru  face injecții la 8 și la 12 ore tocmai la Cuca-Măcăii unde ne-am mutat, nu mi-au dat răgaz să văd ce scria la diagnostic.

După trei zile de tratament, trebuie să merg la control. Dar…la cine? Sun la doctoresa numărul 1: „A, îmi pare rău, mergeți la cine v-a dat tratamentul”. Păi de unde să o iau, domnule? Că nu am stat să fac schimb de numere de telefon în spital. Habar nu aveam unde să o caut. Și pentru că am înțeles că nimeni nu se bagă peste ce a prescris alt doctor, dau sfară-n țară că acela care mi-a face rost de numărul de telefon al doctoriței noi, va primi jumătate de împărăție. Sun la urgențe. Cer numărul doctoresei numărul trei. „A, dar nu putem să vi-l dăm”. Ok, și cum fac să dau totuși de ea? ”Vă dau numărul de la cabinet”. Fair enough – lumea trebuie să mai facă și bani, zic. Deși doamna nu a solicitat și nici nu a primit nimic la prima vizită. „Ah!”, zice asistenta, nu-l găsesc. Simțeam cum dracii se urcă ușor pe piciorul stâng îndreptându-se spre gură de unde aveau să înflorească în curând, vorbe din dulcele grai moldovinesc. „Când ați fost la urgență?”. Îi explic și mă identifică în registru (probabil voia să se asigure că nu-s vreun terorist care vrea să o linșeze pe doctoresă). „Da, cred că e nevoie să-l continuați (tratamentul n.n.), că la pneumonie sunt necesare mai multe zile”. PNEUMO- CE??? Dracii urcau și mai repede spre gât și-și cereau dreptul la a se exterioriza verbal. „Mai bine vă dau numărul personal și vorbiți direct cu ea”. Eu rămăsesem setată pe cuvântul ăla care m-a terorizat toată copilăria de simt și acum înțepăturile de la penicilina comunistă. Și mie de ce nu mi-a zis nimeni că fu pneumonie??? Oricum, cred că a fost pus diagnosticul pentru acoperirea urmelor în caz că apăreau complicații datorate refuzului meu de a mă interna.

Ca să scurtăm odiseea (pentru că am ilustrat foarte bine tema coșmarului propusă de Psi pentru lunea asta), am fost la doctoreasa numărul trei, a fost atât de drăguță că nici măcar nu a vrut să-mi ia bani pe consultație. Puiul e ok acum și sper să nu o luăm de la capăt prea devreme.

Fiecare cu coșmarul lui: abisuri, vero, tibi, sara, virusache, cristian gheorghe, dictatura justitiei, cita, redsky, scorpio

 
37 comentarii

Scris de pe Octombrie 17, 2011 în Despre copii, Provocarea de luni

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice