RSS

Arhive pe etichete: teatru

Teatrul ca artă vizuală

 

Viața…e o continuă despărțire…Te desparți de copilărie, de adolescență, de tinerețe. Te desparți de părinți, de prieteni, de iubiți, de iubite, de locuri în care ai fost fericit sau nefericit.

Trecutul e un câmp de luptă cu multe victime. Iar noi ajungem la bătrânețe niște cimitire în carne și oase. Ne îngropăm în adâncul memoriei întreaga viață.

Atunci când am aflat povestea lui Annabel, nu am bănuit că vorbele nu exprimă nici pe departe emoția pe care piesa o transmite spectatorilor! Și m-am trezit astăzi în sala de teatru, așteptând să înceapă un spectacol, caracterizat de prietena mea printr-un singur cuvânt chiar înainte să intru: „Ră-vă-și-tor!”

Am pășit spre locul 7 pe rândul E, cu pioșenia celui care nu vrea să deranjeze liniștea. Actorii-păpușari ne așteptau într-o manieră inedită. Mi-am dat seama pe parcurs că fiecare gest, fiecare element, fiecare imagine erau menite să ne facă să ne întoarcem asupra propriei „oglinzi”. Era ca un strigăt spre trezire, căci „nu mai avem timp”!

Poate pentru că știam povestea, m-am trezit cuprinsă de emoție de la primele cuvinte ale lui Annabel. Viața, trecutul, gândurile copilăriei mi s-au deschis toate ca o fereastră… Apoi m-am trezit trasă de mână în prezent, de cealaltă tabără, a părintelui.

„Părinții buni sunt părinții care nu te ceartă”…

Tot ce a urmat a fost ca o răscolitoare anamneză. O întoarcere în trecut, o recuperare a sinelui, o luptă cu Timpul. Mesaje transmise fie direct, prin vocea puternică a actorului Constantin Cotimanis sau a lui Annabel, fie printr-un limbaj non-verbal atât de puternic, atât de universal. Imagini, muzică, gesturi, expresivitatea actorilor au alcătuit un tablou complet, o adevărată artă.

Poate cineva ar crede că a mânui o păpușă e o joacă. Sau că, în orice caz, nu poate fi un lucru prea serios. Poate altcineva ar crede că un teatru de păpuși ar fi înfiorător de plictisitor pentru niște oameni mari. În realitate, „păpușarii” au preluat, poate fără să conștientizeze, starea pe care s-au străduit să o inducă propriului personaj. Deși se disting clar pe scenă, nu au știrbit deloc estetica spectacolului. Dimpotrivă! Am surprins înclinări ale sprâncenelor într-o empatizare absolută cu „marea păpușă-om”.

Ideea Cristinei mi s-a părut genială! După propria mărturisire la finalul piesei, ea are obiceiul de a-și contura mai întâi personajele și abia apoi țese povestea care le leagă. Iar povestea este cu atât mai nemapomenită cu cât reflectă realități imediate, pe care tindem să le ignorăm în goana noastră de a ne depăși fiecare perioadă din propriile vieți. Ardem secvențe, ratăm sclipiri și zâmbete, doar pentru că vrem să …treacă Timpul. Care nu este deloc un moș simpatic apărut de nicăieri pentru a cere un pahar cu apă…

În egală măsură, scriitorul Iulian Tănase, autorul în fapt al textului piesei, m-a fascinat pentru că scrie pe gustul meu și pentru că are și un simț fin al umorului. Mărturisirile lui de pe aceeași scenă amintesc de faptul că a scrie trebuie să vină ca un act firesc, izvorât din fărâme ale existenței, trecute printr-un filtru decent al metaforei. Și că pentru a ajunge la sufletele oamenilor, trebuie să scrii în așa fel încât să-i faci să se regăsească într-un crâmpei al poveștii.

Mi-a luat ceva vreme, dar am găsit și o parte din fondul muzical, cum nu se poate mai potrivit pentru mesajul piesei:

Dacă mi-a plăcut? Enorm!

Dacă aș mai vrea să văd și alte realizări ale Lightwave Theatre? Cu nerăbdare. Sunt curioasă cum se „simt” celalalte două piese din portofoliul tinerei trupe de teatru din București,  „ Reflection” și „Iubitafizica”.

Mulțumesc, draga mea Simona și Concerte Bacău Fabrica de Evenimente, pentru invitație și pentru o experiență unică!

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 29, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

„Sunt eu, Annabel!” Vino să vezi!

 

Lucruri pe care nu credeai că le poți întâlni sau trăi în lumea ta reală, te fac să exclami că „viața bate filmul”. Uneori ne ducem existența în carapacea noastră, sperând că vom fi feriți de răutăți, greutăți, probleme. Căutăm frumosul și ignorăm cu bună știință urâtul [care, totuși, se întâmplă], crezând că astfel nu ne va atinge. Nu ne imaginăm că frustrările, eșecurile, neîmplinirile izvorăsc de undeva mult mai adânc decât credem.

Auzim des povestea copilului afectat de relația defectuoasă a părinților, care se închide în el imaginându-și lumi fantastice. Pendulează între certurile părinților care îi șubrezesc adesea încrederea în sine și îi întunecă drumurile prin viață. Aceasta este o realitate. Dură. Departe de ficțiunea oricărei cărți sau a oricărui film.

Teatrul bate filmul. Și viața.

„Sunt eu, Annabel!” este o poveste. Sau o realitate. A copilului care trăiește într-o familie disfuncțională și care se refugiază în propriile fantezii, sperând că așa va acoperi țipetele nervoase. Și pentru că nu reușește, decide să plece de acasă. Fragmente de viață, crâmpeie de adevăr universal valabil și al naibii de actual. Bucăți de realitate defectă la care asistăm uneori neputincioși, întocmai ca niște marionete, mânuite cu stângăcie de Păpușarul-Șef. Pentru unii, un fel de oglindă, pentru alții un prilej de reflecție. Asupra propriei persoane, care poate fi în egală măsură copilul rătăcit printre episoade dureroare ale copilăriei sale sau adultul care nu știe de ce a pierdut pe undeva esența sinelui. Pentru toți, un spectacol (ne)obișnuit al vieții ca atare.

5 motive să vezi piesa

  1. Subiectul. Explorarea sentimentelor umane într-o lume plină de provocări, situații reale asupra cărora piesa atrage atenția, fără a impune o soluție printr-un final previzibil. Un teatru al poveștii și al emoției în egală măsură. Replici, păpuși, decoruri, jocul dintre lumini și umbre.
  2. Autorul. O plăsmuire a scriitorului Iulian Tănase nu poate fi decât extrem de îndrăzneț și provocator. Cel care crede că ”Dragostea este cel mai bun instrument de cunoaștere” nu creeează doar o poveste, ci impune niște valori. Și, în același timp, trage, discret, un semnal de alarmă.
  3. Păpușarii. Altfel de actori, care nu mai duc o luptă cu propriul corp, cu propria voce, devenind caractere și modificându-se după personaj. În schimb, își fac simțită discret prezența în spatele „personajelor” principale care, la final, vor culege, de fapt, toate aplauzele.
  4. Un altfel de teatru. Uneori poate teatrul modern sapă cu greu drum spre inimile oamenilor. O fie de la oboseala cotidiană care ne împiedică să ne mai bucurăm de evenimente culturale așa cum ar trebui să fie. Sau poate teatrul a devenit uneori un clișeu și au câștig de cauză doar cei care se reinventează, care renasc într-o manieră originală, ridicându-se deasupra obișnuinței. Undeva între teatrul cu oameni și teatrul de păpuși se află „Sunt eu, Annabel!”. Un teatru al oamenilor-păpuși. Sau al păpușilor-oameni. Un teatru altfel care nu poate fi decât încântător.
  5. Actul cultural în sine. Multă vreme i-am invidiat pe cei din orașele mari care au acces la evenimente culturale majore. Muzică, teatru, film…De ceva vreme, orașul ăsta se luptă să iasă la suprafață, să se alinieze marilor orașe. Dincolo de scandaluri, interese, ascunzișuri, rămâne plăcerea de a trăi actul artistic, de a simți emoția și de a ști că mai este ceva dincolo de tentațiile lumii moderne.

Invitație

Lightwave Theatre Company vine la Bacau pe 29 august, la Teatrul George Bacovia, ora 18:30, cu spectacolul de teatru vizual „Sunt eu, Annabel” impreuna cu Iulian Tanase, autorul textului. Poate i-ați văzut în spectacolul de talente sau poate sunteți doar curioși despre cum arată o piesă de teatru ALTFEL.

annabel

…………………………………………………………..

Evenimentul este organizat de Concerte Bacau-Fabrica de Evenimente. Pentru Informatii si bilete: 0753 533 222 | 0234 514 262

 

 
3 comentarii

Scris de pe August 24, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Hai la teatru! Cu comision!

De ceva vreme (cam multă!) am fost învestită cu o funcție pe care nu și-o dorește nimeni în instituție. Ușor de ghicit de ce! Printre „atribuții” se numără activitățile „extra”. Plăcute…apreciate…dorite…și (ne)executate ca la carte!

Și mă sună o duduie de la un teatru din altă urbe. Duduia mi-e dragă de mor (la propriu!), că am moștenit-o de câțiva anișori cu toate metehnele unui om care vrea să vândă ceva cu orice preț. Singurul lucru pe care nu l-a făcut (încă!), este să apară la ușa mea cu toată trupa de teatru pentru o reprezentație ad-hoc!

„Avem o piesă nouă pentru Școala Altfel: O noapte furtunoasă!”

Iar??? Am sesizat entuziasmul de la prima vocală ieșită din receptorul telefonului. Ezit. Sau poate era pauza absolut necesară pentru a-mi înghiți înjurătura, înainte ca aceasta să iasă din cavitatea bucală, cu explozie!

„Ați vorbit cu domnul director?”

Acum face ea pauză, probabil cu un scop identic cu al meu.

„Ăăăă…nu. Am sunat toți consilierii educativi din licee! E…pentru elevi!”

O fi,  dar nu pentru toți. Și asta nu pricepe de atât timp de când mă tot sună. Dar simte, și de astă dată, nevoia de a „plusa”: „Biletul e 15 lei minus 3 lei comisionul!”

Ah! da, comisionul! Cum am putut să uit! De parcă ăla e esența în toată povestea asta!

Cocoană! Mi se rupe de comisionul matale! Nu pricepi?

Vizionarea unei piese de teatru, fie ea și consacrată, trebuie să fie un act voluntar, și nu impus! Cu atât mai puțin unor elevi de liceu. Și încă cu atât mai puțin unor elevi a căror preocupare NU este actul cultural! Da, știu toată povestea cu menirea dascălului care trebuie să insufle tinerilor gustul pentru cultură etc. Iată, eu voi sări peste etapa asta a formării lor! Și voi primi și pietrele aruncate, cu asumarea necesară.

  • Elevii mei sunt sportivi. Unii au și două antrenamente pe zi, de nu apucă să ajungă acasă să mănânce.
  • Elevii mei fac naveta (un procentaj impresionant) din mediul rural. Unii de la mai mult de 50 de km. Și asta zilnic.
  • Unii dintre elevii mei trebuie să ajungă acasă și pentru treburile gospodărești sau pentru a avea grijă de frați mai mici.
  • Unii dintre elevii mei lipsesc de la școală cu săptămânile pentru că pleacă în cantonamente și câștigă competiții.
  • Unora dintre elevii mei nu le ajung banii pentru mâncare, dar vin totuși la școală! 15 lei este aproape o avere pentru ei!
  • Unii dintre elevii mei au venit la liceul ăsta pentru că era o alternativă pentru școlile profesionale desființate, alegând sportul și nu cartea.

Nenorocirea este că o parte chiar dintre aceștia și-ar dori să meargă la teatru, dar nu vor putea ajunge niciodată!

Ceilalți…care pot să meargă…Ei bine, ca peste tot, există și categoria aceea cu care nu ai vrea să mergi nicăieri, cu atât mai puțin la teatru. Și NU e vorba numai despre elevii sportivi. Ultima dată când am fost la un spectacol – cu maxim 15 elevi care și-au dorit să fie acolo – am fost oripilată de comportamentul unora de la un liceu „de vază” din oraș, copii de pretențioși, cu fițe și fandoseli, scuipând semințe din lojă. Da, semințe! Plus o hăhăială nejustificată la scene diverse din piesă. Unde erau profesorii lor? Nu știu. Ce căutau ei acolo? Nu știu…Aș putea să-mi dau cu părerea, dar ar însemna să fiu malițioasă și lipsită de diplomație. Cert este că elevii mei, instruiți ca la armată și urmăriți cu privirea la fiecare râs mult prea zgomotos, cu telefoane închise și cu interdicția de a vorbi între ei, au rămas cu un gust amar. Și probabil cu impresia că sunt comunistă!

Da, voi merge la teatru cu ei atâta vreme cât NU e este o reprezentație exclusiv pentru elevi, majoritatea obligați să vină, în virtutea unui comision pe care cineva l-a luat ca ei să fie trimiși volens-nolens să vadă o piesă, „pentru că e pentru bac!”. Voi merge, nu cu toți 35, ci cu câți vor dori să fie acolo. Și voi prefera să-mi plătesc biletul ca să văd o piesă de calitate, după care să ne putem retrage la un suc sau la o cafea și un pahar de vorbă despre ce s-a ntâmplat acolo.

Așa că, duduie, mă doare-n cot de comisionul matale, atâta vreme cât nu cultură este ceea ce pretindeți că vindeți! Oprește-ți comisionul ăla și, în contul lui, vino să promovezi chiar tu ceea ce vrei să vinzi, gata să răspunzi la întrebări din partea celor interesați. Vino și strânge tu bani – în contextul în care știm foarte bine cât de interpretabil este gestul într-o instituție școlară!! – și taie bilete. De pregătirea lor pentru actul cultural, cât și de feedback mă ocup eu!

 
15 comentarii

Scris de pe Martie 9, 2015 în Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

Alt fel de cuvinte …din trecut

Printre preferințele mele poetice, nu se numără neapărat Eminescu.

Când am afirmat asta în fața unui profesor universitar, m-a întrebat indignat dacă eu consider că am citit suficient cât să-mi permit să afirm că nu-mi place Eminescu. Ca profesor, cu siguranță nu am citit suficient atâta vreme cât nu am citit TOT despre el. Ca om, cred că am dreptul să spun dacă îmi place sau nu un scriitor încă de la primele rânduri.

Ca să lămuresc (to whom it may concern) : dacă aș vrea să citesc ceva pentru sufletul meu, nu aș alege Eminescu. Diferența de …vârstă ( 😀 ) este mult pea mare ca să pretind că mă ating atât de profund cuvintele lui. E o chestiune de gusturi probabil. Sau poate că am studiat prea amănunțit la școli textele lui, astfel încât, recitindu-le, gândul mă duce imediat la analiza strictă a lor și acest lucru blochează tensiunea extatică. Dar departe de mine gândul de a-l discredita! Este în continuare un poet care a știut să mânuiască toate cuvintele și care a făcut să tremure suflete de-a lungul timpului.

Pentru că e zi aniversară, las și eu un cuvânt din trecut, altfel decât joaca noastră de duminică 🙂 . Prietenii știu de ce 😀

DIANA

Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţă-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

Later Edit: Căutând ce au postat partenerii de joacă, am văzut că nu am fost chiar originală 😉  Tiberiu, Flavius, Diverse, Tibi.

Au mai făcut incursiuni în trecut și Vero și Cita, iar despre Eminescu a scris și Yousef

 
25 comentarii

Scris de pe Ianuarie 15, 2012 în Cuvinte din trecut

 

Etichete: , , , , , , ,

Din dou despre rezultate dezastruoase la Bac

Am încercat să rămân deoparte de discuțiile legate de astfel de subiecte pentru că experiența m-a învățat să stau în banca mea. Sună a lașitate, dar nu am să dau aici motivele. Sunteți liberi să credeți ce vreți. Cu toate acestea aș adăuga câteva lucruri, provocată, ca de obicei, de Sufletistă după discuția de aici: http://sareinochi.wordpress.com/2011/07/02/invatamant-corigent-la-morala-si-profesionalism/

1. Nu pot aprecia măsuri luate de o persoană care greșește flagrant în lucruri simple fie ele de exprimare, de morală etc. Recunosc, însă, că aceste măsuri- cele luate pentru eliminarea fraudei la examenele naționale-  trebuiau luate de mult timp. Altfel, pânza de păianjen a devenit din ce în ce mai largă și a prins în ea deopotrivă muște și insecte nevinovate. A devenit one way street, cui nu-i place, să o ia printre blocuri. Te adaptezi or else…

2. E greu să schimbi într-un timp scurt o mentalitate formată de ani buni de zile: „ce să mai înveți, că atâția copiază și iau oricum notă mai mare decât tine”. Cunosc elevi care deși învățaseră bine, se temeau de eșec și au preferat să copieze. „Ce-are a face morala?” a zis un personaj celebru al lui Caragiale. Se pare că încă mai trăiește pe undeva…

3. Elevii NU SUNT PREGĂTIȚI PSIHOLOGIC pentru tensiunea examenelor. Pentru cei buni, emoțiile există, iar o dată cu ele riscul unui blocaj. Facem ore de psihologie, de consiliere și nu aveam timp să îi învățăm cum să depășească momentele de dificultate. Iar orele de dirigenție…devin ore de statistică, hârțogăraie și activități teoretice, total inutile! Am ajuns să nu știm CE să-i învățăm pe elevii noștri, pentru că materiile sunt mult prea stufoase cu elemente de umplutură. Nu e învățământ bazat pe competențe, deși ne lăudăm că asta facem. Încă primează informația.

4. În legătură cu atât de controversatul subiect III la Limba și literatura română aș vrea să contrazic pe cei care găsesc chichițe unde nu este cazul. Sunt profesor de română de ceva vreme și în fiecare an la clasele liceale, pentru că durează până ajung manualele, până se uită de vacanță, până își intră în ritm, încep cu o schema pe cât de simplă, pe atât de ușor trecută cu vedere. Tocmai pentru că s-au mai întâmplat confuzii și în alți ani, se cere făcută distinția clară între cele trei genuri literare: epic, liric și dramatic. Lucrurile sunt foarte clare de la primul rând al tabelului recapitulativ, făcut- împreună cu elevii!- pe limba tuturor, cu risul de a părea pueril. De asemenea, în clasa a 10-a se studiază opera dramatică- pentru perioada interbelică-, reluată în clasa a 12-a pentru perioada postbelică. Elevii mei nu sunt cei mai buni, de aceea aleg să repet informația de fiecare dată când apare în discuție. Cu toate acestea, mare parte din ei au ales să scrie „Ultima noapte de dragoste…”. De ce? Poate și pentru că tot cotidianul este inundat cu știri „dramatice”, vieți „dramatice”, filme „dramatice”meciuri „dramatice”. Astfel, viața bate…orice. Căutăm degeaba în dicționare și vrem să găsim portița de ieșire pentru elevii noștri. Realitatea este că nu au învățat lucruri elementare, deși reproduc pe dinafară comentarii întregi. Nu i-a învățat nimeni cum să învețe! Pentru că sunt atâtea lucruri stupide pe care trebuie să le faci în loc să te centrezi pe esența educației. (Unul din lucrurile pe care le-am învățat în experiența bursei din Italia a fost că poți folosi lucruri simple ca apa sau lumina din care să faci milioane de teorii și demonstrații de la simplu, la complex, de la informația esențială, de bază, la cele mai avansate teoreme și formule. Noi pornim mereu construcția de la acoperiș, pe un zid în paragină și ne rugăm să țină până ne terminăm treaba. Ce se întâmplă după…nu ne mai privește.)

5. Sistemul trebuie restructurat din rădăcini. Știm asta cu toții. Nu am nici cea mai vagă idee care ar fi metoda cea mai eficientă, pentru că, dacă aș ști, aș fi în altă parte acum, Cert este că elevii sunt în continuare cobai și nu cred că experimentele se sfârșesc. Cineva la o televiziune dădea vina pe profesori, că răzbunarea lor a dus la asemenea rezultate dezastruoase. Să fim serioși! Ar fi chiar culmea să ne trezim toți profesorii uniți taman acum într-o cauză „nobilă”(?!) când ani de zile nu am reușit să o facem.

E o postare neplanificată, transformare a unui comentariu inițal pe pagina citată.

 
31 comentarii

Scris de pe Iulie 3, 2011 în De interes general

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Cronică întârziată în patru acte (IV)

O seară care se anunță romantică. „Mainilor tale”, după Federico Garcia Lorca.

Edit: parcă simțeam nevoia să mai ies din contextul revoltei permanente, din agresivitatea limbajului, din absurdul realității. Și acum eram singură. Numai bine pentru a digera ce avea să vină.

O altă tentativă a prezentatorului de a umple pauza. Eșuată din nou, pentru că nimeni nu-l ascultă, ca de obicei. Toți vor să vadă artă. Nu vorbe aruncate de unul total nepotrivit pentru treaba asta.

Mă uit cum se umple sala treptat. Arunc câteva săgeți doamnei X care se arată extrem de revoltată că noi, tinerii, ocupă cu un tupeu fantastic locurile cele mai bune în sală. „Aici stau copiii regizorilor, domnișoară!” „Mă scuzați”, zic siderată de caracterul idiot al problemei ridicate într-un astfel de loc.

Edit: Acum mă gândesc că seamănă teribil situația cu un episod cotidian din autobuz. Și mi-aduc aminte de unul în care am decis că realitatea contravine bunelor maniere pe care le-am dobândit prin strădania alor mei. O doamnă în vârstă (sau o fi fost domn…oricum nu asta contează) ridică „de-o aripă” un biet tinerel, elev pesemne, care a îndrăznit să-și odihnească trupul obosit, mijloc de transport pentru mintea odihnită. Ca și cum i se cuvenea locul ăla ei (sau lui). Bonus, un scandal monstruos pe tema în discuție, că dacă nu știe lumea că ei fac educația tinerilor de care mama personală nu s-a ocupat, degeaba deschid subiectul.

„Să știți”am continuat, deși nu prea aveam chef de astfel de conversații într-un oraș străin la ora aceea, „să știți că noi aștia de ocupăm locurile rezervate, suntem aici pentru că vrem, nu pentru a ne etala toalete stridente și nici pentru a închide gura târgului cu preocupările noastre intelectuale”. Am găsit relativ repede o locație mult mai potrivită.

Piesa a început mai repede. Cu un superb joc de mâini. De o finețe specifică mișcărilor de balet. Un dans erotic fără a avea absolut nimic vulgar în el, un dans al degetelor, care stârnește fiori mai puternici decât orice îmbrățișare languroasă. O muzică demențială. „Madre de Deus”, îmi aruncă o tânără răspunsul fără să întoarcă privirea spre mine, ca și cum e un lucru prea important ca să fie discutat printre scaune.

Povestea e simplă. Nu egalează cu nimic începutul care m-a fascinat întru totul, satisfăcând pasiunea mea pentru mâini. El, căsătorit, „un copil și unul pe drum”, întârzie mereu acasă. „Murgul ud” îi dă semne nevestei care se străduiește să-i înțeleagă tăcerea. Însă respingerea brutală a bărbatului este direct proporțională cu atingerile suave rezervate Celeilalte. EA fusese IUBIREA. Orgoliul lui a îndepărtat-o, iar acum risca să o piardă din nou. Definitiv. Era pețită și urma să se căsătorească într-o lună. Nu știu de ce scena mi-a aceentuat setea de intertextualitate. M-am gândit la Rebreanu și de glasurile  care-l cheamă pe erou cu aceeași intensitate, obligându-l să facă ALEGEREA.

Edit: Și mi-a mai adus aminte de multe lucruri…și alegeri.

O nouă coregrafie. Cele două femei, cele două „glasuri”- al inimii și al rațiunii- au un recital de excepție. Dansul lor este, de fapt, lupta interioară, zbuciumul. Deși rivale, ele sunt surori în suferință. Niciuna nu-l poate avea în totalitate. Niciodată.

Apariția ulterioară a Soției în negru intonând un imn-bocet, dă de înțeles  urmarea. Din nou fără cuvinte. Imagine, dans, privire, sunet și atât.

Finalul este simetric aproape. Dansul mâinilor reluat, este știrbit de lipsa celeilalte perechi

 
3 comentarii

Scris de pe Decembrie 9, 2010 în De interes general

 

Etichete: , , , ,

Cronică întârziată în patru acte (III)

Următoarea seară de spectacol.

Surori gemene într-o piesă care sună ca o alarmă: „Fuck you EU.RO.PA”. Mă uit în sală. Încă se mai află părinți cu copii. Mă amuză teribil imaginea fețelor lor când va începe spectacolul, care nu se anunță a fi unul pentru minori. Cel puțin nu la nivelul limbajului. Reacția va fi la fel. Aceeași indignare ca în prima seară.

Tată, trebuie să-ți spun ceva! Își începe monologul tânăra cu păr roșcat și rebel, îmbrăcată în niște haine care amintesc de formația T.A.T.U.

Edit: Nu știu de ce mi-au plăcut fetele astea de la t.a.t.u. Niște copile dornice să iasă în evidență, așa că și-au făcut loc cu coatele în felul în care se pricepeau mai bine. Aveau o poveste, aveau un public, aveau un stil. Nu pot să spun că am fost vreun fan, dar unele acorduri le depășeau vârsta, păreau simțite, maturate.

Alături de ea, ca într-o oglindă, pe un alt șir de bănci, sora ei este reflectarea trecutului. Elevă eminentă cu cravată de pionier, uniformă și părul împletit în două codițe, cu nelipsita coroniță, detaliu vestimentar obligatoriu pentru a asigura culoarea epocii.

Tată, trebuie să-ți spun ceva!

Edit: Observ că repetiția replicilor e laitmotivul festivalului. E ca și cum actorii reiau de undeva piesa. De fiecare dată din același loc, dar în altă direcție.

Sunt depănate amintiri de pe vremea lui „tătuca Stalin”. E un concurs de eseuri, continuă ea. Dar eu nu am profilul potrivit. Eu nu am trei copii, unul pentru tată, unul pentru mamă și unul pentru țară.

Care țară? aveau să exclame mai târziu amândouă. Eu nu am țară!

De fapt, toată povestea este despre cei care au luptat toată viața pentru „neatârnare”.

Tată, tu știi ce e aia neatârnare?

Edit: Chiar azi mă gândeam dacă termenul ăsta mai are vreun sens azi. De fapt mă întrebam dacă cei cărora le peroram aiurea despre Coșbuc, despre Goga, despre tot ce a însemnat perioada aceea, pricepeau vreo iotă din ceea ce le ziceam. Întrebare retorică, desigur. Nu aveau nici cea mai vagă idee despre ce vorbeam. Și sunt sigură că nici nu este vina lor. Când nu ai cu ce să te proptești într-o numită realitate, ea dispare. Cum devine asta? Pai devine…„după facultăți”, vorba lui Moromete.

S-au bucurat cu toții după moartea lui Stalin. Sau nu prea. Pentru că pericolul care pândea după colț e și mai mare.  Nebănuit. Puternic. Întunecat:

Fuck you EU.RO.PA.!

Fuck? De ce „Fuck”? Uite că nici de înjurat nu mai pot să înjur în limba mea. Du-te-n p**** mă-tii Europa! Du-te-n p****a mă-tii America! FUCK!!!

Edit: În punctul ăsta, deja părinții, luați prin surprindere de întorsătura lucrurilor, nu știau dacă să pună mâna la ochii copiilor, sau la urechile lor. Iar mă întreb ce căutau acolo dacă nu voiau sa asculte? Doar titlul piesei era foarte mare postat pe afiș. Îmi amintesc de cum încercau ai mei să ne protejeze de săruturile nevinovate din filmele (puține) televizate. Și zâmbesc.

În locul borcanului cu ardei umpluți primiți de la mama, suntem invadați de automate: „Cafea? Țigări? De care doriți doamnă?” „Nu doresc, domnule”. Uite, și aici spun „domnule”! Automatismul se declanșează, așadar, și în plan uman. A dispărut „tovarășe” din vocabular, dar actul este conștientizat doar când procesul lingvistic se va fi încheiat.

Eleva eminentă nu se poată încadra în noul context. După ce face un număr de streap-tease pe bancă, profesorul îi spune: Ți-aș da un șut în fund. Locul ei nu era acolo. Are două variante: să plece sau să se adapteze. Și se adaptează.

Edit: Nu asta facem și noi? Ne adaptăm chiar dacă asta înseamnă să dam dracului tot ce ne reprezintă, să ne anulăm până la negare identitatea pentru că vine peste noi EU.RO.PA

Finalul le regăsește pe amândouă îmbrăcate identic, bătând nervos din picior, a revoltă, în timp ce strigă la unison neologisme preluate tot din EU.RO.PA.

 
Un comentariu

Scris de pe Decembrie 9, 2010 în De interes general

 

Etichete: , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice