RSS

Arhive pe etichete: uite mortu’

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

 
8 comentarii

Scris de pe februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Uite mortu’, nu e mortu’

Nu știu dacă e de râs sau de plâns și departe de mine ideea de a profana morții, numai că întâmplarea asta …made my day!

Iarnă. Sărbători. Nebunie. Goană. Ca tot rumânu’ imparțial, mă aflu în febra dereticatului prin casă. Ajutorul de la consort – esențial, desigur. Decât că la un moment dat („Te zero” vorba lu’ Duduia Didi 🙂 ) sună telefonul. Din tonul grav, realizez că nu este o veste tocmai bună. Cineva… a murit… Cum, de obicei, reacționez aiurea afectiv la astfel de vești, aștept cu înfrigurare să văd despre ce este vorba.

O colegă, mi-a zis. Destul de în vârstă, cu care nu a avut afinități de-a lungul timpului, ba dimpotrivă. Dar, din respect pentru memoria decedatei, doamna D., și mai ales pentru că o altă colegă din generația mai veche, doamna Z.,  a insistat, s-a hotărât să meargă la înmormântare. Vestea se pare că era veche, dar abia acum aflaseră despre caz.

Mă uit la mormanul de lucruri din mijlocul camerei, mă uit la el, decid că pot aștepta până se întoarce, având în vedere că era destul de aproape capela unde doamna Z. aflase că s-ar fi aflat corpul defunctei. Mai racolează un alt coleg, domnul T., de o vârstă între cele două generații, și pleacă împreună, cu mașina proprietate personală, spre capelă. Acolo, stupoare, nu era depus niciun corp, al nimănui. Pustiu. Găsesc un cetățean onorabil al urbei care îi informează că mai există o capelă în apropiere. Poate e acolo. Se urcă din nou în mașină și pornesc plini de speranță.

Pe drum, îl zăresc pe părintele care slujea la capelă. Doamna Z. îi anunță plină de importanță despre identitatea persoanei, subliniind că „înseamnă că nu a început încă slujba, dacă și părintele a întârziat”. Este ora 12 trecute fix, tocmai când serviciul trebuia să fie în plină desfășurare.  Ajung. La capela numărul doi, stupoare din nou! Părintele trecuse doar pe acolo, nici vorbă de vreun trup de înmormântat. Din aproape în aproape, exact ca venerabilul Caragiale, află că, de fapt, strada Sapienței, nr. 11 bis, nu era aceea pe care se aflau, ci cu câteva sute de metri mai la vale. O iau de la capăt cu odiseea și, ajunși la locul indicat, observă o mare de oameni, mașini cu flori, pânza neagră. „Aici e!” exclamă entuziastă doamna Z, autoarea morală a întregii nebunii. Consortul îi debarcă pe călători spunând că încearcă să găsească un loc de parcare potrivit până se interesau dumnealor de situație.

Îi ajunge din urmă, își primește lumânarea pentru sufletul decedatei și se așază toți trei, pioși, în mulțime. Privirile ciudate ale participanților la slujbă, nu le-au stârnit nicio îndoială. Doamna D. fusese pensionată de mulți ani, pierduse legătura cu foștii colegi, prin urmare, chipurile lor nu erau familiare celor din grup. La un moment dat, însă, li s-a părut ciudat că nu mai era nimeni de la serviciu.

Pe când gândurile lor hălăduiau printre „Veșnica pomenire”, auzul le este tulburat de glasul tremurat al preotului care se ruga pentru sufletul celui plecat dincolo: „Odihnește, Doamne, sufletul robului tau, Vasile”.

„Vasile?????????” Privirile celor trei s-au întâlnit îngrozite. Cum Vasile? Și doamna D.?

Au suflat discret în lumănări, și-au făcut loc printre cei care nimeriseră înmormântarea și au ieșit în mare grabă. Consortul, nervos pentru dezinformare, ceilalți încă nedumeriți. Optimistă, doamna Z. zărește un cunoscut. „Nu știți unde o găsim pe doamna D.?” Trezit din gândurile sale, omul, vizibil iritat de întrebare, mormăie: „Nu știu, domnule, eu îl caut pe Vasile”.

Altul care căuta cu insistență mortul potrivit într-o după-amiază de sâmbătă.

 
8 comentarii

Scris de pe decembrie 20, 2010 în Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice