RSS

Arhive pe etichete: viață

Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

Anunțuri
 
6 comentarii

Scris de pe Septembrie 3, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Mi-ar fi plăcut să fiu o mamă perfectă!

Nu te învață nimeni cum să fii mamă! Cel puțin, nu pe vremea când am devenit eu. Acum au apărut cursuri de parenting precum ciupercile după ploaie. Atâta lume citită și înțeleaptă te învață cum să (nu) vorbești cu copilul tău, cum să (nu)-l ții în brațe, cum să (nu)-l hrănești, cum să (nu)-l ajuți etc. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când citesc sau aud despre aceste „cum să (nu)”-uri, mă cuprinde o depresie adâncă. Realizez că nimic din ce am făcut nu pare să fie varianta corectă. Constat că aproape tot ceea ce gândesc sau felul în care acționez contribuie la conturarea unor frustrări pe care copilul meu le va dezvolta și le va revărsa ca adult. Nu e bine să folosesc cuvântul „Nu”! A, nu? Mai bine nu-l număr! Nu trebuie să-i îngrădești libertatea! Chiar deloc? Fii ferm, dar nu dur!  Hmmm și…cum se face asta?

Așa că, da, mi-aș fi dorit să fiu o mamă perfectă! Mi-aș fi dorit să știu ce să spun mereu, să fiu mereu calmă și răbdătoare, să nu-mi cer dreptul la ora aia „numai pentru mine”, să nu țip, să nu mă isterizez, să fiu mai calculată, să am puterea să-i aduc mereu numai zâmbete pe față copilului meu!

Ai avut vreodată senzația stranie că l-ai „stricat”? Că, dacă ai avea bagheta aia magică sau măcar un nenorocit de peștișor auriu, ai face lucrurile altfel? Că dacă ți s-ar ivi ocazia să derulezi episoadele „in slow motion”, ți-ai putea corecta greșelile? Vestea proastă e…că nu se poate. Iar copilul tău poartă urmele comportamentului tău sau ale atitudinii tale sau ale faptelor tale.

Da, mi-aș fi dorit să fiu o mamă perfectă! Iar pentru asta, nu am rămas numai cu dorința, ci m-am străduit ca, după 7 fapte rele și „stricătoare”, să fac ceva bun pentru copilul meu! Să mă joc, să-l învăț, să-l atrag, să-i arăt că îl iubesc în ciuda restricțiilor pe care i le impun uneori. Îmi iese? Asta voi afla probabil după mulți ani, când el va ști să-mi mulțumească sau va găsi de cuviință să-mi reproșeze.

Nu știu cum e o mămică perfectă pe bune! De multe ori am contatat că unii care dădeau sfaturi, chiar nu se confruntau în viața reală cu situațiile descrise, din simplul motiv că nu aveau copii. Sau că autoarele teoriilor sofisticate nu erau gospodine cu normă întreagă și aveau bone. În esență, nici nu contează lucrurile astea. Contează, ca mamă, dacă simți că ai procedat cum e mai bine pentru copilul tău, fără a te neglija ca om, ca suflet, ca persoană.

Hm… Aș fi vrut să fiu o mamă perfectă! Și pentru că nu-mi iese niciodată, am vrut să „cârpesc” pe ici pe colo, cu lucruri frumoase, pe care, sper eu, să și le amintească la fel de frumoase și copilul meu. Să-și amintească de faptul că părinții lui îl iubesc, necondiționat, că îi vor fi alături mereu, că-l vor sănătos, voios și extrem de fericit!

Acum 8 ani, mi-am dorit un copil sănătos, deștept și frumos! Asta mi-a dat Dumnezeu și sper să-l țină așa încă o sută de ani de acum încolo!

La mulți ani, Pințule! Nu sunt nicicum o mamă perfectă, dar te iubesc până la cer și înapoi!

 
29 comentarii

Scris de pe August 11, 2016 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

9 februarie sau Cronica unei zile reușite

„Ziua de naştere este unica zi din viaţa ta în care mama ta a zâmbit când tu ai plâns.”

Citat anonim

Mereu am considerat că 9 februarie este o dată însemnată. Și asta înainte să citesc despre numerologie, despre ani chinezești, despre sensuri și semnificații. Este importantă pentru că știu că e a mea și pentru că reprezintă momentul când am deschis ochii larg spre lumea aceasta. Nu a fost întotdeauna o zi fericită sau împlinită, dar mereu am respectat-o, iar la finalul ei, mi-aș fi dorit să nu se termine, să nu treacă atât de repede, să mai opresc, cumva, ticăitul enervant al ceasului de pe perete.

Desigur, mereu m-am bucurat să o împart! Cu oameni foarte dragi mie, cu oameni frumoși. Și în fiecare an mi-aș fi dorit ca el, tataia, să nu mă privească de undeva de sus, ci să sufle în lumânări odată cu mine. Să fie sufletul petrecerii, așa cum îl știa toata lumea. Dar am învățat că unele lucruri nu pot fi des-făcute și că trebuie acceptate așa cum se întâmplă ele.

Astăzi a fost din nou 9 februarie! O zi ieșită din tiparul obișnuit, cu aceleași gânduri, dar cu o altă atmosferă. Am decis să o… construiesc altfel, cu o țintă clară, aceea de a-mi aminti mie însămi cât este de importantă, fără a mai lua în seamă nimicuri sau absențe (ne)motivate.

10 lucruri care m-au bucurat enorm astăzi! 

  1. Urări, mesaje și îmbrățișări (chiar și cele de complezență!) venite de la apropiați sau cunoscuți,  am simțit-o o zi frumoasă! Oamenii aceia au tastat trei cuvinte simple, cu gândul la mine! Sau au preferat să apeleze un număr din agendă, dar ca să-și exprime un gând, o dorință, o urare. Cu siguranță a contat enorm și că, la un moment dat, a ieșit soarele! Și, doamne, cât de bine îmi face lumina lui!
12661791_1145524365481010_3381740549210570536_n

O prietenă dragă

2. Cadoul de suflet al copilului meu! Care s-a trezit de dimineață să-mi cânte și să-mi atragă atenția că „din banii lui” să-mi cumpăr un cadou minunat!

20160209_232930

Cadoul lui Andrei

3. Gândurile bune ale prietenilor mei care au vrut să-mi facă un dar special: amintirile experiențelor (și experimentelor 😀 ) comune! Imagini și cuvinte.

20160206_214043

Cadou de la prieteni

4. Un dar de departe, cu tot cu îmbrățișare și o scrisoare (scrisă de mână), într-un colet misterios 🙂 Urmat de un telefon din bătrâna Anglie, cu un glas prietenos de care mi-a fost extrem de dor.

5. O experiență de neuitat la salonul No Name, incluzând new look, confortul clientului, voie bună și…cadoul de aniversare! 🙂 Mulțumiri, Emma! 🙂

6. Wild roses! 🙂

20160209_141617

Trandafiri

7. O îmbrățișare caldă de la mama mea! 🙂 Și un vin extraordinar de bun de la tatăl meu! 😉 Alături de vocile calde ale nepoților mei dragi, Mara și Dragoș, cântând din suflet „La mulți ani!” și de cuvintele mereu vindecătoare ale surorii mele:

„Da, e grozav să ai o soră!
Suntem atât de diferite și totuși e persoană pe care o sun când mi-e sufletul plin. Sunt multe pe care doar ea le-ar înțelege!
E amuzantă, spontană, isteață și pe ce pune mâna, se cunoaște, nene!
Se dă peste cap pentru mulți pe care uneori abia îi cunoaște: poezii, petreceri, o vorbă bună, un proiect, un blog, câțiva elevi (și nu puțini) de inspirat în ale cititului și, de obicei, și în ale vieții.
A luptat mereu și și-a spus părerea răspicat, cu sau fără menajamente.
Ei, aș mai avea de zis atâtea!
Mai bine doar un La mulți ani ! Pentru cea mai bună soră, am zis!”

 

8. Un tort cu dedicație pentru 9 februarie 🙂

20160209_141507

Tort aniversar 🙂

9. O seară petrecută cu prietenii! Cu glume, discuții, un pahar de vin și o felie de tort. 🙂

10. Toată senzația pe care am avut-o întreaga zi: nu că a trecut timpul, ci că am mai câștigat un an al existenței mele, așa cum spunea în conversația noastră un domn profesor pe care îl respect și care și-a rupt din timpul său pentru a-mi ura lucruri frumoase și, mai ales, înțelepciune! Până și Google a fost atent astăzi cu mine 😀

Screenshot 2016-02-09 15.34.39.png

Google wishes me Happy Birthday!

Pentru toate acestea, sunt recunoscătoare! Și aștept cuminte până la un nou 9 februarie!

 

 
20 comentarii

Scris de pe Februarie 9, 2016 în Despre viață, Jurnal

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Alt Crăciun. Aceeași poveste

Când spui „poveste”, te gândești la lumea basmelor din copilăria apusă. Povestea aceea cu finalul mereu fericit , oricât de mulți monștri sau balauri și oricâte vrăjitoare s-ar pune de-a curmezișul. Da, așa se întâmplă în lumea atemporală și fictivă a poveștilor. Toți visăm un „Crăciun de poveste”, o „viață de poveste”, o „nuntă ca-n povești”, însă, fiecare are o viziune personală despre ce înseamnă a fi „de poveste”. Unii caută strălucirea, alții – calul alb, pe unii îi încântă ideea de a fi erou, dar sunt, deopotrivă și mulți care se regăsesc în personajele roase de invidie, lăcomie sau răutate. În acest timp, pentru o mare parte, basmul este o parte din ceea ce ar trebui să reprezinte, de fapt, realitatea.

Obișnuiam să cred că Fetița cu chibrituri” este tot o poveste. Una atât de tristă încât, de fiecare dată când o reciteam, mă pufnea plânsul. Cu „picioarele ei goale, roşii-vinete de frig”, cu tragedia vieții ei firave precum chibriturile pe care le aprindea unul câte unul pentru a-și recupera, într-o scânteia, viața pierdută, mi-a stârnit mereu dorința de a-mi trage părinții de mânecă să mergem să o căutăm.

Cu fiecare zi constat, însă, că nu vorbim deloc despre o poveste. „Fetița cu chibrituri” moare în fiecare zi câte puțin, aprinzând câte un ultim chibrit ca să-și încălzească trupul și sufletul. La fel de trist este și băiatul cu chibrituri, și bunica cu chibrituri și bătrânul cu chibrituri

„Aveți 10 lei de dat? Diseară la ora 19 este un eveniment anunțat pe FB la un centru de copii din cartierul CFR. Au strâns deja bani și bunuri. Dacă strângem și noi câte 10 lei, putem să facem 30 de pachețele pentru copiii de acolo. Vreau să merg cu Andrei să vadă și el cum e să fie…greu.”

Am lansat acest mesaj în ultima clipă, cu două zile înainte de Crăciun. Așa cum am estimat, am primit răspunsurile instantaneu. Nimeni dintre prietenii mei nu s-a dat în lături niciodată când am avut de sprijinit o cauză. E uimitor cum te poți descurca cu 10 lei de la câteva persoane inimoase ca să faci o bucurie.

30 de pachete pentru 3o de copii de la un centru de lângă locuința mea, centru despre care nici nu știam nimic până atunci, nici măcar că există.

Acolo, însă am aflat două vești. Una bună și alta…Veți decide voi după ce veți citi. Vestea bună era că în urma evenimentului creat, s-au adunat foarte multe pachete, majoritatea cu alimente, dar și cu hăinuțe și jucării. Un Moș Crăciun venise să le înveselească momentul copiilor, aducându-le el însuși darurile, iar un grup de colindători profesioniști și-au rupt câteva minute din programul încărcat, să le cânte cu vocile lor îngerești. Copiilor li se pregătise și o petrecere supriză, cu pizza și sucuri. Cealaltă veste…am aflat-o abia când am ajuns. Nu sunt 30, ci doar 19. Pe lângă faptul că acești copii sunt abandonați, aproape ai nimănui, sunt copii cu probleme. 😦 Mi-am amintit brusc de filmele apărute imediat după revoluție, despre ofelinatele din România. O imagine asemănătoare m-a întâmpinat și acolo. Copii legănându-se sau imobilizați în scaune, copii cu un zâmbet șters, venit parcă din altă lume, prea mici pentru vârsta lor sau cu chipul schimonosit de boală ori suferință. Printre ei, doi adolescenți ale căror probleme păreau minore, cu rol de adulți, în încercarea de a-i potoli pe cei agitați sau de a se ocupa de cei prea mici. Singura diferență (esențială, de altfel) o face faptul că locuiesc decent, chiar dacă în încăperi mici, iar cei care se ocupă de ei par implicați.

Recunosc că am ezitat să-l duc pe Andrei acolo. M-am consultat cu celelalte două mămici  ale căror copii erau cu mine și am ajuns la concluzia că e un aspect al realității pe care nu-l vom putea nega. Se vor confrunta cu astfel de „întâlniri” în viața lor. Am vrut să-i învățăm că nu e totul roz, că trebuie să dăruim din cât avem, că trebuie să-i respectăm pe cei mai puțin norocoși și să nu-i privim altfel decât ca pe niște oameni care au nevoie de ajutor.

Am plecat cu un gust amar și cu o lacrimă în colțul ochiului.

Un motiv în plus să pun pe picioare platforma Ajuta.eu (la care încă lucrez) și să pot face mai multe cu ajutorul oamenilor care pot face lucrurile mai frumoase pentru ceilalți. Așa că dacă aveți cunoștință despre cazuri care au nevoie de ajutor sau dacă aveți obiecte de donat, nu ezitați să mă contactați: blogdagatha@yahoo.com sau office@ajuta.eu.

 
24 comentarii

Scris de pe Decembrie 29, 2015 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Gustul toamnei

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…

(Emoție de toamnă – N. Stănescu)

Toamnă. Rugină. Galben. Vânt. Sfârșit? Tăceri…

Ce gust are toamna?

A struguri copți și nuci verzi. A flori și pământ umed. A școală.

Toamna a avut pentru mine mereu un gust ușor amărui. Un amestec de nostalgie după vara căreia i-am rămas fidelă și emoție pentru începutul de școală. Un alt an în care eram „mai mare” în goana mea după lumea adulților unde credeam că este „mai bine”. Un sfârșit și un început îngemănate. O lacrimă și un zâmbet deopotrivă.

„Ți-a spus cineva astăzi că ești frumos?”

A fost primul lucru pe care i l-a spus doamna azi Pințului, în prima lui zi de școală.

poza2

A ezitat înainte de a răspunde. Pentru că el „nu are emoții”! El este „bărbat” și nu va plânge! Chiar dacă lacrimile îi împodobeau ochișorii ăia frumoși, ca și cum ar fi avut diamante strălucitoare.

Da, a îngăimat el, încercând să pară că poate înfrunta toată armata de sentimente neînțelese ce-l copleșeau.

Da? A, deci nu sunt prima care îți spune asta!

Nu.

Atunci…sunt ultima?

Nu  a mai răspuns. S-a întors trăgându-mă după el înapoi în curtea școlii și mi-a șoptit: „Nu, nu e ultima!”

Un pod de flori…

Pentru boboci. Timizi, nesiguri, temători au trecut pe rând pe sub șirul de buchete care creșteau deasupra lor din mânuțe ale unor copii nu cu mult mai mari. Și-a înșfăcat rucsacul pe care aproape îl târa după el, în timp ce încerca să priceapă ce se întâmplă, cu privirea pierdută undeva în timpul când zburda prin fața blocului fără griji. Mi-am simțit lacrimile rostogolindu-se. Nici nu am încercat să identific motivul… Știu sigur că undeva în locul cel mai ascuns al sufletului meu ceva s-a rupt…Copilul meu nu mai este ființa aceea atât de vulnerabilă și dependentă. Încet-încet dă drumul mâinii mele și se îndepărtează cu pași prea repezi pentru puterea mea de adaptare…

20140915_091356

– Mergeți și dumneavoastră după copii!

Și m-am trezit înaintând ușor aplecată pe urmele copilului meu, pe sub puzderia de flori, în glasuri vesele..

Prima zi de școală în clasa Delfinilor jucăuși

L-am găsit așezat pe scaun la geam. Își așezase sacoul pe marginea scaunului și aștepta cuminte să vadă ce urmează. Mă căuta cu privirea și l-am simțit liniștit văzându-mă acolo. A început jocul. Doamna, ei – delfinii jucăuși – și părinții, pe margine. Au făcut cunoștință unul cu altul încercând să identifice al cui ecuson îl trăseseră din punga cu minuni.

Ce știți despre delfini?

20140915_092855

Unii ridicau mânuțele, alții, mai dezghețați, răspundeau repede. L-am privit. Era ușor încurcat. S-ar fi aruncat în joc, dar încă nu se simțea pregătit. Și pentru că nici pe margine nu i se părea în regulă să rămână, ținea degetul la gură, semn că încerca să găsească un răspuns potrivit. Care a venit, într-un final, cu emoții mai mari decât poate el duce.

poza1

Ce gust are toamna?

Același ca acum mulți ani. Când, într-o bancă pe rândul de la mijloc, altă copilă de 6 ani mai aveai puțin şi începea să plângă. Era prima ei zi  de școală…

 
24 comentarii

Scris de pe Septembrie 15, 2014 în Provocarea de luni

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Oglinzi

„O coincidenţă, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă”.

Cella Serghi în Pânza de păianjen

Era ora 5 dimineața.

Cu doar câteva ore înainte o îmbrățișase spunându-i că o iubește. Ea pleca la Londra să-și vadă o prietenă. El nu era foarte încântat, și nu pentru că nu ar fi avut încredere în ea că se va putea descurca singură, ci pentru că nu-i plăcea deloc linia aeriană pe care o aleseseră. Simțea un gol în stomac văzând-o cum se îndepărtează și ceva din el îl îndemna să o strige, să amâne momentul, poate chiar să o facă să se răzgândească. Dar în același timp, nu voia să o dezamăgească. Ea își dorise prea mult această călătorie. Cu un licăr de speranță se uita la panouri unde apărea din când în când în dreptul vreunei curse mențiunea „delayed”. Era ca și cum și-ar fi provocat mintea să-și adune toate puterile ca să întoarcă plăcuța aceea și în dreptul avionului ei. Dar nimic nu se întâmplă.
Întors acasă, nu-și găsea locul. Nu credea în presimțiri, astfel că puse totul pe seama faptului că era un tată mult prea grijuliu care vedea în fieare plecare a lui, dar mai ales a ei, o rupere brutală. Și-a turnat un pahar de vin roșu și a pus un film, sperând că timpul va trece mai repede.

Era ora 5 dimineața.

A primit telefonul ei. Plângea:
– Un fulger a lovit avionul!…Pentru zece minute, toată lumea a înnebunit…La aterizare, aripa în care dăduse fulgerul a atins pământul de câteva ori….
O asculta înmărmurit! Nu-și putea imagina ce ar face dacă i s-ar întâmpla ceva…

La capătul celălalt al lumii, ea auzi ca prin vis:
– Mami, vii să dormi cu mine?
Se ridică speriată și încerca să ajungă în camera lui sprijinind pereții în întuneric.
– Da, puiule. Ce s-a întâmplat?
– Vreau să dormi cu mine!
S-a băgat repede sub plapumă, iar el s-a cuibărit ca pe vremuri în brațele ei, simțindu-i respirația caldă în ceafă. Era atât de bine…atât de liniștitor.
Peste câteva minute, ochii lui mici și negri se întâlniră cu ai ei în semiîntuneric. S-au privit așa câteva secunde, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. „S-a mișcat patul?!?”. Nu și-au spus-o, ci a citit-o fiecare în neliniștea celuilalt.
Ea era îngrozită de cutremure din copilărie, de când se trezise smulsă din patul ei și aproape târâtă pe scările blocului, toate cele patru etaje. Nu înțelegea atunci prea bine ce i se întâmplase, dar a rămas cu spaima aceea în suflet, care revenea de câte ori simțea pământul tremurând sub ea. Acum încerca să nu-i transmită și lui același sentiment.
– De ce nu încerci să adormi la loc? E devreme încă.
– Vreau să beau niște apă.
În timp ce-i aducea paharul cu apă, se uită la ceas.

Era ora 5 dimineața…

 
4 comentarii

Scris de pe Iunie 22, 2014 în Semi-ficțiune

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Dialoguri – Fericirea nu există!/?

banner-pisicafea-250x250

„Componentele fundamentale ale fericirii sunt: să faci ceva, să iubești pe cineva și să speri la ceva.”

Allan K. Chalmers

Uneori, țesătura asta numită „viață” te duce pe niște căi pe care nu le-ai gândit, pe care nu le-ai așteptat, pe care poate nici nu le-ai dorit. Uneori, ai nevoie să stai de vorbă despre lucruri care te macină, pentru că simți că așa le faci să zboare și să nu te mai apese. Se nasc, astfel, dialoguri. Cu un străin, cu un om învățat, cu un duhovnic, cu un prieten, cu cel sau cea pe care îl/o iubești ori doar cu tine însuți/însăți.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fericirea nu există!
– Serios?
Da
Păi…hai să murim atunci!
Nu există!
Dacă tu imi spui că fericirea nu există, atunci…dă-mi două argumente.
Întâi, pentru că niciodată nu e suficientă fericire în ceea ce trăim. E un miraj. E un capăt de curcubeu. E frumoasă, dar de neatins. De ce trăim, atunci? Cei ce trăiesc cu adevărat visează că o ating. Și aleargă după ea.. Copii…Unii obosesc. Se simt dezamăgiți. Alții îmbătrânesc și mor. Fericirea există doar în mințile noastre. Atât.
Nu mi-ai dat cele două argumente!
Nu există pentru că fericirea e totuna cu confortul. Stare de bine. Când spui că vrei să fii fericit, vrei ceva mai mult decât ai. Și asta începe cu confortul de orice fel ar fi el. Material, sentimental. Să te simți protejat/ă.
Deci există! Că tu o numești confort, e altceva. Dar există!
Da. Dar nu e OK. Pentru că niciodată nu va fi suficient.
Ce nu e OK? Să fii fericit? Să ai confort emoțional? Tocmai! De aia mereu vrei mai mult și lupți mai mult. Ceea ce înseamnă că trăiești!
Dar aia nu e fericire!
Nu. E…confort! 🙂
E un egoism de copil care vrea mereu altă jucărie.
Nu chiar. E un egoism de copil care vrea să își construiască o altă lume. Una nouă. Care să-i satisfacă nevoile.
Nevoile se schimbă. Fericirea e …nestatornică. Atunci nu mai e fericire deloc. E doar o imagine pe care ne-o creăm în minte. Atunci când tânjim după ceea ce ne dorim de la ziua de mâine. Și de la următoarea zi. Și tot așa.
Deci…Tu nu ai simțit niciodată fericirea?
Am simțit…bucurie...
Dar nu fericire?
Am simțit un nod în gât. Și îmi trăsneau lacrimi. Dar fericire…nu.
Ce să-ți spun…îmi doresc să poți simți fericirea! 🙂

„A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni”.

Un alt argument va fi prin reducere la absurd. Presupunem că există. Și că fericirea e, prin definiție, supremă. Nu există gradație. Nu te întreb dacă cineva a ajuns acolo. Ci cât a mai trăit după. Că cei care își caută fericirea în zone mai mult sau mai puțin profunde (în religie, în diferite substanțe, în îndeplinirea unui ideal de orice fel) fie se izbesc de realități crunte care îi retează, fie se simt goliți de sine atunci când cred că au ajuns la capăt. Cât de fericiți să fi fost cei care au ajuns primii pe Everest? Destul de puțin… Nu există alt munte mai înalt pentru a fi cucerit. Nu există fericirea supremă! Cei care cred că au atins-o sunt dezamăgiți în foarte scurt timp. E ca în Iona:

„Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”.

„Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa”

Și atunci…unde e adevărata fericire, starea aia de nesfârșită fericire? Dacă există, atunci e ca un punct care se mișcă brownian în mintea celui care aleargă să îl prindă. Ca un copil care face același lucru cu un fluture.
Înseamnă că eu alerg după o utopie? Dacă tot nu există, mai bine să rămân așa…ceea ce sunt. Să mă mulțumesc cu ceea ce am…Să nu vreau niciodată mai mult ca nu cumva să mi se împlinească, Doamne ferește! 🙂
Eu îți spun că nu putem atinge acea fericire! Că nu există. Dar cel care nu tânjește după ea, vegetează. Nu trăiește. E deja mort.
Ne construim fiecare o lume în mintea noastră. Ca să fim fericiți. Dacă imaginea aceea din mintea noastră nu corespunde realității, suntem nefericiți! Și de aceea, preferăm să credem că fericirea nu există.
Fericirea nu există. Punct! E numai goană după fluturi. Fluture pe care mintea mea îl vede drept „cea-mai-nemaipomenit-de-frumoasă-minune-a-lumii”. Și fugim după fluturele ăla. Atât! Poate fi zâmbetul de pe față fericire? Să zâmbești fericită după un ideal? Îți rotunjește cumva goana asta viața? Ți-o împlinește cât de cât? Știi care e antonimul fericirii? Nefericirea??? Nu. (Cum îți spuneam , fericirea nu există, ceea ce ar însemna că suntem o planetă extrem de nefericită) Nu. Câtă vreme mai sunt bucuria, liniștea confortul, mult mai potrivit ca opus al fericirii e starea vegetativă în care să nu îți dorești nimic. Tihna. Viața tihnită, nu confortabilă. Trei mese pe zi. Opt ore de somn. Datoriile lunare. Vacanțele la mare împreună cu prietenii de anul trecut. Tristețile cotidiene deopotrivă. Becul roșu de la bordul mașinii… Am crezut și eu că fericirea există. Fericirea aia mare din care să nu te extragă nimeni și nimic. Probabil că numai în pântecul mamei am simțit-o. Și am simțit nodul ăla uriaș în gât…mai uriaș ca oricând. Și am plâns. Și gata. A fi fericit e o iluzie. Poate sentimentul că ești în al nouălea cer, că plutești, poate o stare de despărțire de propriul corp, de lumea reală ar da o idee despre ce înseamnă să fii fericit. Dar fericirea aia „ireversibilă” nu există.
– Fericirea nu e un concept abstract. E ceea ce te face să uiți un timp de tot. Chiar și de tine. Ca sa poti savura momentul. Tot din Iona 😀 :

„Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră”.

Problema e că trebuie să o cauți singur! Pentru că

„Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta”.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Putem găsi sau crea zeci de definiții ale fericirii. Adevărul este că nu există o fericire universală! Fericirea este a noastră, unică, individualizată. Fericirea stă, într-adevăr în lucruri mărunte care au însemnătate doar pentru noi. Fericirea mea e atunci când simt că am făcut ceva care mă încântă peste măsură. Atunci când uit de tot ce mă supără. Atunci când uit chiar de mine.
Spune-le oamenilor că nu există fericire. De ce ar mai trăi atunci? De ce ar mai avea dorințe? Care ar fi scopul existenței? Al strădaniilor noastre zilnice? De ce alergăm în fiecare zi? De multe ori, poate nu finalitatea este esențială, ci felul în care  toate încercările astea ne fac să ne simțim importanți, realizați, fericiți, confortabil.

„Adevărata fericire costă puțin; când costă mult nu e adevărată.”

Francois-Rene de Chateaubriand

blog

 

 

 

 

 

 
44 comentarii

Scris de pe Iunie 17, 2014 în Dialoguri, Pisicafeaua de marți

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice