RSS

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

La…revedere

Am întâlnit-o pe stradă întâmplător. Slăbită și cu câteva urme săpate adânc de timpul neiertător. Cu toate astea, îi distingi clar trăsăturile atât de familiare, care nu s-au estompat în cei peste 30 de ani de când am văzut-o prima oară. Elegantă, cu un sacou purtat pe umeri și cu o hârtie în mână, ne striga pe fiecare dintre cei care aveam să-i fim elevi patru ani de zile.

scoala 15

Bună ziua, fetiță! Un zâmbet larg i se desena pe chip în timp ce mintea ei derula, probabil, generații întregi de copii pe care i-a pregătit pentru viață. Mi-a rostit numele fără ezitare și mi-a strâns mâna cu un soi de familiaritate ce mi-a adus fiori.
Era atât de încântată că mi-am adus aminte de ea! Cum aș fi putut să o uit? Ea mi-a pus stiloul cel auriu în mână, cu ea am învățat primele semne, litere, calcule, de la ea am prins drag de școală. I-am cerut numărul de telefon, cu promisiunea că o voi invita într-o zi la o cafea.
Dar suntem atât de ușor de păcălit de minunatul Timp! Cu iluzia că mai e vreme, că „azi nu, dar mâine sigur”, trecem prin viață cu repeziciune și lăsăm în urmă lucruri, oameni, promisiuni. Am dat peste articolul Cristinei Lincu despre felul în care tot el, Timpul, ne dă câte o palmă, după ce ne-a amețit cu ritmul infernal al trecerii sale. Ideea că s-ar putea să nu mai am ocazia să o văd și să-i mulțumesc, m-a scuturat puțin. Și totuși am amânat… Din inerție, din dorința de a face mai mult decât o întâlnire la o cafea sau poate din falsa iluzie că „mai e timp”.

Uneori faci planuri cu multă vreme înainte și, deși pregătești totul în detaliu, constați că tot nu ies lucrurile așa cum ai fi vrut. De aceea, de data asta nu am organizat nimic! Am pus mâna pe telefon și am găsit oameni frumoși cu aceleași …melancolii ca mine.

Doamna mea învățătoare! Și-a păstrat aceeași atitudine a dascălului care împarte celor din jur din înțelepciunea sa și a altora. Citează și acum din memorie, la cei aproape 80 de ani, găsește câte o vorbă care să se potrivească momentului. Am avut impresia că îi era dor să-și exerseze calitățile de dascăl. Ne-a scris fiecăruia dintre cei de față câte o vorbă, aleasă cu mare grijă, pe câte o felicitare.

Un citat din Agatha? Să fie coincidență? 🙂

Copleșită de emoții (reale!) nu se oprea din a ne mulțumi că ne-am adus aminte de „bătrâna noastră învățătoare” și că i-am adresat cuvinte atât de frumoase despre ce înseamnă ea pentru noi. Nu și-a pierdut prestanța și eleganța, doar că greutățile unei vieți dureroase au mai ciobit din ele…Și lacrimi i se rostogolesc pe obraz de câte ori vine vorba despre asta…Întocmai cum se întâmpla bunicii mele acum…atât de mulți ani, când i-am recitat lângă patul de spital Mama, de George Coșbuc, poezie aleasă de doamna mea învățătoare pentru o serbare.

M-am bucurat să o găsesc și să o invit la aceeași masă și pe doamna dirigintă din clasele de gimnaziu. Cred că a fost prima femeie puternică și hotărâtă cu care am intrat în contact. Sunt sigură că multe dintre reacțiile și replicile mele ca profesor sunt modelate după exemplul ei. Foarte ciudat cum Timpul nu a marcat-o foarte mult. Poate doar ridurile sunt ușor mai adânci. Aceeași vioiciune, aceleași replici semi-tăioase, dar pline de umor. Mi-a arătat că poți fi încă plin de viață la 76 de ani și că indiferent ce ți se întâmplă, trebuie să ții minte că lucrurile pot ieși cum vrei!

scoala 15 2

Nu puteam să uit de doamna mea profesoară de română din gimnaziu! Nu știu dacă am apucat să-i mulțumesc vreodată și ei pentru ceea ce m-a învățat. Pentru că atunci când a intrat in viața mea, în clasa a șasea, am știu ce vreau să fac atunci când „voi fi mare”! Pentru că ne-a învățat să gândim, nu să reproducem, să citim, să căutăm, să nu ne fie teamă să ne exprimăm. Pentru că a fost un dascăl model din toate punctele de vedere! Și pentru că atunci când am avut nevoie de ajutor ca să învăț pentru a intra la facultate, nu a ezitat să o facă!

Și-au amintit nume, locul fiecăruia în bancă, năzdrăvănii… Am vorbit despre colegi și ceilalți profesori, despre vremea când eram „domnița Ruxandra”, am depănat amintiri.

intalnire 3.jpg

Aș fi vrut tare mult să-l revăd pe domnul meu profesor de sport din școala generală! Sper din suflet că este sănătos!  Mi-ar fi plăcut să-i mai pot mulțumi o dată pentru felul în care m-a învățat că mișcarea este esențială pentru sănătatea minții și a trupului!

Trei dascăli, trei elevi recunoscători. Mă bucur mult că am avut ocazia să pun la cale revederea! Chiar și așa, total pe nepusă masă și informal, la 24 de ani de când am terminat clasa a VIII-a.

Unii spun că exagerez cu dorințele astea siropoase. Alții evită să participe la astfel de întâlniri (nu am să înțeleg niciodată de ce!). Eu am avut noroc de colega mea de bancă. Loredana nu a spus niciodată „nu”, de câte ori am avut o idee. M-a susținut, și-a schimbat programul după toanele mele, a venit într-un suflet și cu suflet! M-a înțeles pentru că noi două avem multe lucruri în comun.

Miroase a toamnă… Se aud guguștiucii întocmai ca pe vremuri, pe străduța școlii mele. M-am întors pentru câteva momente în timp. Și m-am bucurat de amintiri și de oameni frumoși.

Mulțumesc!

 
12 comentarii

Scris de pe Septembrie 17, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Pe holuri la oncologie

Oncologie…e un cuvânt greu, apăsător pentru mine. Deși nu m-am întâlnit niciodată față în față cu una dintre cele mai întunecate temeri ale mele, simpla idee îmi sădește un soi de neliniște de care reușesc cu greu să scap. Prea îmi sună a loc de întâlnire între domnul C. și doamna M., din poveștile dureroase spuse „între noapte și zi”

Am petrecut două zile pe holuri la oncologie, susținând pe cineva venit acolo pentru un tratament.

Ideea de spital, în sine, este suficient de înfiorătoare. Să fii într-un spital ca pacient sau ca susținător („aparținător”) îți trebuie, în prealabil, pregătire psihică. Mai ales dacă vorbim despre un spital (sau un institut) de oncologie.

First impression…

Curat. Atât cât poate să fie curat un spital prin care se perindă mii de oameni zilnic. Obișnuită cu holurile macabre și camerele semănând mai curând a închisori părăsite, am găsit aici un loc îngrijit. Desigur, asta nu alungă mirosul de boală, emanat din fiecare ungher al holurilor lungi unde pacienții așteaptă o sentință la fiecare înfățișare. Cuminți, organizați, își așteaptă rândul în spatele unei uși cu un număr: P25, P26, P27… Ușile poartă și numele celor de la care fiecare pacient în parte așteaptă mântuirea. Cu hârtia în mâna tremurândă, ei descifrează numele și specializarea, apoi se așază supuși la rând numărând de câte ori de deschid ușile.

Nu sunt scaune. Semn că așteptarea nu este, de obicei, lungă. De ca și sum „sistemul” ar fi înțeles că este o cursă contra cronometru și nu vrea să le irosească prețioasele clipe pe holuri. Cei mai mulți dintre ei sunt în vârstă. Arată ca o mulțime de trupuri bolnave pe care poți să ghicești durerea, resemnarea sau speranța. Unii sunt cu privirea pierdută, alții afișează nerăbdarea, de ca și cum treburile îi așteaptă acasă și nu au timp să se lamenteze.

Sala de tratament

Îmi amintește de un film pe care l-am văzut, în care „singurul mod de a rămâne în viață e să câștigi, să furi sau să moștenești mai mult timp”. Oamenii intră acolo cu mâinile pregătite pentru întâlnirea cu flacoanele de citostatice, încercând să mai cumpere, astfel, niște timp.

intravenous-141551_960_720

Acolo toată lumea vorbește frumos. Nu știu care sunt doctori, care rezidenți, care asistenți… Nu am văzut vreo urmă de aroganță asumată în virtutea vreunei etichete atârnate la gât. Nici orgolii despre pacienți care ar „aparține” de unul sau altul. Mereu iese de undeva câte un medic sau rezident, care prea din mers pe oricine se nimerete să aibă nevoie de ajutor. Să te întorci spre pacientul care se agață de tine cu întrebări și să-i pui mâna pe umăr a compasiune, în timp ce îți apleci capul ca să-l auzi mai bine, înseamnă că meseria asta este mai mult decât locul de unde îți iei un salariu.
Toți sunt calmi! Chiar și când pacientul îi exasperează cu aceeași întrebare. Nu apostrofeză, nu țipă, nu dau ochii peste cap. Atât doar că nu zâmbesc. Sau o fac foarte rar.
Unii sunt pacienți vechi. Se salută pe holuri ca și cum fac parte dintr-o mare familie cu care nu s-au mai văzut doar de ceva vreme.

Printre oameni

Oamenii suferinzi par adesea cărți deschise. În realitate, fiecare poartă o mască, poate în speranța că domnul C. îi va rata data viitoare.

Cancer la san. Femeia cu capul acoperit de o eșarfă râdea la o glumă spusă de vecinul de citostatice. O disimulare perfectă a faptului că viața merge înainte. La fel ca picăturile care se scurg în perfuzie…

O altă femeie își ascunde fața, de ca și cum cineva ar putea-o recunoaște. Sau poate nu de oameni îi este ei teamă…

Pe hol, aparținătorii se străduiesc să le ușureze momentul. Aduc apă sau covrigi, împrăștie vorbe bune, întreabă medicii…

Oameni livizi…cu firul de viață scurgându-se…citesc o carte cu rugăciuni. Aici sunt „internați” cei cu cancer la plămâni.
Nu plânge nimeni, nu se isterizează nimeni. Totul se întâmplă pe înfundate, înăuntrul lor. Parcă nu ar vrea să dea satisfacție domnului C.
Unii stau pe un scaun comod, alții, întinși pe un pat. E doar o trecere pe aici, care se întâmplă în mod regulat, de aceea poartă hainele obișnuite, au gențile la capătul patului și câte o pălărie pe piept.

Un pacient străveziu termină flaconul și iese:

Sănătate!

Vorbă prețioasă aici! Se întoarce însă după 5 minute. Îi era rău. Cu toate astea, glumește cu vecinii de salon, ignorând semnele slăbiciunii sale:

Parcă ne-am mai văzut, nu?

Și toată lumea din salon râde. Își reia conversația cu vecinul de pat, așteptând să i se facă o injecție salvatoare.

Doamna doctor este însărcinată. Foarte însărcinată! Intră în conversație cu străveziul, calmă și plină de empatie. Pentru ea nu e doar un bătrân blnav de cancer. E un om. Un suflet care se luptă de doi ani cu nenorocita de boală. Îi explică, îl ascultă, îl liniștește.

Da’ mai stai mult? apare capul soției de după ușă. Deh! De parcă omul ieșise să cumpere  pâine și s-a oprit mai mult decât trebuie cu vecinul la o vorbă. Injecția își face efectul, iar pacientul iese la fel de străveziu:

Sănătate și mai multă!

Au rămas ceilalți pacienți, aliniați, cu branulele însemnându-i ca pe niște condamnați la o bătălie continuă pentru viață.

(Va urma)

 
6 comentarii

Scris de pe Septembrie 3, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

Teatrul ca artă vizuală

 

Viața…e o continuă despărțire…Te desparți de copilărie, de adolescență, de tinerețe. Te desparți de părinți, de prieteni, de iubiți, de iubite, de locuri în care ai fost fericit sau nefericit.

Trecutul e un câmp de luptă cu multe victime. Iar noi ajungem la bătrânețe niște cimitire în carne și oase. Ne îngropăm în adâncul memoriei întreaga viață.

Atunci când am aflat povestea lui Annabel, nu am bănuit că vorbele nu exprimă nici pe departe emoția pe care piesa o transmite spectatorilor! Și m-am trezit astăzi în sala de teatru, așteptând să înceapă un spectacol, caracterizat de prietena mea printr-un singur cuvânt chiar înainte să intru: „Ră-vă-și-tor!”

Am pășit spre locul 7 pe rândul E, cu pioșenia celui care nu vrea să deranjeze liniștea. Actorii-păpușari ne așteptau într-o manieră inedită. Mi-am dat seama pe parcurs că fiecare gest, fiecare element, fiecare imagine erau menite să ne facă să ne întoarcem asupra propriei „oglinzi”. Era ca un strigăt spre trezire, căci „nu mai avem timp”!

Poate pentru că știam povestea, m-am trezit cuprinsă de emoție de la primele cuvinte ale lui Annabel. Viața, trecutul, gândurile copilăriei mi s-au deschis toate ca o fereastră… Apoi m-am trezit trasă de mână în prezent, de cealaltă tabără, a părintelui.

„Părinții buni sunt părinții care nu te ceartă”…

Tot ce a urmat a fost ca o răscolitoare anamneză. O întoarcere în trecut, o recuperare a sinelui, o luptă cu Timpul. Mesaje transmise fie direct, prin vocea puternică a actorului Constantin Cotimanis sau a lui Annabel, fie printr-un limbaj non-verbal atât de puternic, atât de universal. Imagini, muzică, gesturi, expresivitatea actorilor au alcătuit un tablou complet, o adevărată artă.

Poate cineva ar crede că a mânui o păpușă e o joacă. Sau că, în orice caz, nu poate fi un lucru prea serios. Poate altcineva ar crede că un teatru de păpuși ar fi înfiorător de plictisitor pentru niște oameni mari. În realitate, „păpușarii” au preluat, poate fără să conștientizeze, starea pe care s-au străduit să o inducă propriului personaj. Deși se disting clar pe scenă, nu au știrbit deloc estetica spectacolului. Dimpotrivă! Am surprins înclinări ale sprâncenelor într-o empatizare absolută cu „marea păpușă-om”.

Ideea Cristinei mi s-a părut genială! După propria mărturisire la finalul piesei, ea are obiceiul de a-și contura mai întâi personajele și abia apoi țese povestea care le leagă. Iar povestea este cu atât mai nemapomenită cu cât reflectă realități imediate, pe care tindem să le ignorăm în goana noastră de a ne depăși fiecare perioadă din propriile vieți. Ardem secvențe, ratăm sclipiri și zâmbete, doar pentru că vrem să …treacă Timpul. Care nu este deloc un moș simpatic apărut de nicăieri pentru a cere un pahar cu apă…

În egală măsură, scriitorul Iulian Tănase, autorul în fapt al textului piesei, m-a fascinat pentru că scrie pe gustul meu și pentru că are și un simț fin al umorului. Mărturisirile lui de pe aceeași scenă amintesc de faptul că a scrie trebuie să vină ca un act firesc, izvorât din fărâme ale existenței, trecute printr-un filtru decent al metaforei. Și că pentru a ajunge la sufletele oamenilor, trebuie să scrii în așa fel încât să-i faci să se regăsească într-un crâmpei al poveștii.

Mi-a luat ceva vreme, dar am găsit și o parte din fondul muzical, cum nu se poate mai potrivit pentru mesajul piesei:

Dacă mi-a plăcut? Enorm!

Dacă aș mai vrea să văd și alte realizări ale Lightwave Theatre? Cu nerăbdare. Sunt curioasă cum se „simt” celalalte două piese din portofoliul tinerei trupe de teatru din București,  „ Reflection” și „Iubitafizica”.

Mulțumesc, draga mea Simona și Concerte Bacău Fabrica de Evenimente, pentru invitație și pentru o experiență unică!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 29, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

„Sunt eu, Annabel!” Vino să vezi!

 

Lucruri pe care nu credeai că le poți întâlni sau trăi în lumea ta reală, te fac să exclami că „viața bate filmul”. Uneori ne ducem existența în carapacea noastră, sperând că vom fi feriți de răutăți, greutăți, probleme. Căutăm frumosul și ignorăm cu bună știință urâtul [care, totuși, se întâmplă], crezând că astfel nu ne va atinge. Nu ne imaginăm că frustrările, eșecurile, neîmplinirile izvorăsc de undeva mult mai adânc decât credem.

Auzim des povestea copilului afectat de relația defectuoasă a părinților, care se închide în el imaginându-și lumi fantastice. Pendulează între certurile părinților care îi șubrezesc adesea încrederea în sine și îi întunecă drumurile prin viață. Aceasta este o realitate. Dură. Departe de ficțiunea oricărei cărți sau a oricărui film.

Teatrul bate filmul. Și viața.

„Sunt eu, Annabel!” este o poveste. Sau o realitate. A copilului care trăiește într-o familie disfuncțională și care se refugiază în propriile fantezii, sperând că așa va acoperi țipetele nervoase. Și pentru că nu reușește, decide să plece de acasă. Fragmente de viață, crâmpeie de adevăr universal valabil și al naibii de actual. Bucăți de realitate defectă la care asistăm uneori neputincioși, întocmai ca niște marionete, mânuite cu stângăcie de Păpușarul-Șef. Pentru unii, un fel de oglindă, pentru alții un prilej de reflecție. Asupra propriei persoane, care poate fi în egală măsură copilul rătăcit printre episoade dureroare ale copilăriei sale sau adultul care nu știe de ce a pierdut pe undeva esența sinelui. Pentru toți, un spectacol (ne)obișnuit al vieții ca atare.

5 motive să vezi piesa

  1. Subiectul. Explorarea sentimentelor umane într-o lume plină de provocări, situații reale asupra cărora piesa atrage atenția, fără a impune o soluție printr-un final previzibil. Un teatru al poveștii și al emoției în egală măsură. Replici, păpuși, decoruri, jocul dintre lumini și umbre.
  2. Autorul. O plăsmuire a scriitorului Iulian Tănase nu poate fi decât extrem de îndrăzneț și provocator. Cel care crede că ”Dragostea este cel mai bun instrument de cunoaștere” nu creeează doar o poveste, ci impune niște valori. Și, în același timp, trage, discret, un semnal de alarmă.
  3. Păpușarii. Altfel de actori, care nu mai duc o luptă cu propriul corp, cu propria voce, devenind caractere și modificându-se după personaj. În schimb, își fac simțită discret prezența în spatele „personajelor” principale care, la final, vor culege, de fapt, toate aplauzele.
  4. Un altfel de teatru. Uneori poate teatrul modern sapă cu greu drum spre inimile oamenilor. O fie de la oboseala cotidiană care ne împiedică să ne mai bucurăm de evenimente culturale așa cum ar trebui să fie. Sau poate teatrul a devenit uneori un clișeu și au câștig de cauză doar cei care se reinventează, care renasc într-o manieră originală, ridicându-se deasupra obișnuinței. Undeva între teatrul cu oameni și teatrul de păpuși se află „Sunt eu, Annabel!”. Un teatru al oamenilor-păpuși. Sau al păpușilor-oameni. Un teatru altfel care nu poate fi decât încântător.
  5. Actul cultural în sine. Multă vreme i-am invidiat pe cei din orașele mari care au acces la evenimente culturale majore. Muzică, teatru, film…De ceva vreme, orașul ăsta se luptă să iasă la suprafață, să se alinieze marilor orașe. Dincolo de scandaluri, interese, ascunzișuri, rămâne plăcerea de a trăi actul artistic, de a simți emoția și de a ști că mai este ceva dincolo de tentațiile lumii moderne.

Invitație

Lightwave Theatre Company vine la Bacau pe 29 august, la Teatrul George Bacovia, ora 18:30, cu spectacolul de teatru vizual „Sunt eu, Annabel” impreuna cu Iulian Tanase, autorul textului. Poate i-ați văzut în spectacolul de talente sau poate sunteți doar curioși despre cum arată o piesă de teatru ALTFEL.

annabel

…………………………………………………………..

Evenimentul este organizat de Concerte Bacau-Fabrica de Evenimente. Pentru Informatii si bilete: 0753 533 222 | 0234 514 262

 

 
3 comentarii

Scris de pe August 24, 2017 în Despre viață, Păreri

 

Etichete: , , , , , , , ,

9, altfel!

Știe toată lumea deja că 9 este cifră magică pentru Dagatha! Astăzi, însă, este vorba despre un 9 altfel! Pentru că astăzi, Pințul a împlinit 9 ani! Unde s-au dus? Când? Și mai ales, de ce s-au dus cum s-au dus? Inutile întrebări.

Vreau să cred că ne-am bucurat de fiecare clipă alături de el de 9 ani încoace. Desigur, cu certurile de rigoare, cu replici aruncate la nervi, cu vorbe interzise, scăpate din instinct și regretate amarnic imediat după.

Adesea, Prințul mă întreabă dacă aș fi vrut o fată și dacă nu cumva aș fi vrut un copil altfel. Și atunci îmi dau lacrimile pentru că mă gândesc că oi fi sfeclit-o pe undeva de are el nesiguranța asta în ceea ce privește afectivitatea mea față de el. Sau poate simte nevoia unei reconfirmări din când în când și atunci mă pune (din nou) la încercare.

Cât de mult îl iubesc, nu va ști nimeni niciodată. Pentru că eu cred că așa este datul mamelor: să își iubească pruncii necondiționat, infinit, iremediabil și invizibil. Chiar dacă uneori o mamă spune „Nu” când el, copilul, ar fi vrut de mii de ori să fie „Da”, chiar dacă o mamă dojenește mai aspru decât crede el, copilul, că ar merita, chiar dacă poate uneori o mamă nu poate să aducă luna de pe cer sau să-l protejeze de suferințe…

De multe ori am senzația că am făcut lucrurile de-a-ndoaselea, că am greșit, că nu am făcut suficient pentru el. Dar sunt destul de norocoasă ca atunci când mă aștept mai puțin, să îmi arate că nu a fost nimic în zadar și că nu este nimic pierdut.

Anul acesta, Prințul a vrut o aniversare altfel! 9 ani e vârstă serioasă și a cerut să fie lăsat să aleagă unde și cu cine. Unii nu au fost de acord cu mine, dar consider că am făcut bine respectându-i dorința, așa cum s-a putut. Nu a mai vrut activități în fața blocului cu toți copiii, nu a mai vrut să fie stilul „open” (pentru toată lumea, invitată sau nu) și, mai ales, a vrut să invite pe cine dorește el. Nu este un lucru ușor să respecți chiar toate detaliile, așa că pe ici pe colo, am mai făcut câte un compromis.

Și pentru că nimic nu este întâmplător, am dat peste un loc de joacă numai bun pentru momentul aniversar al Prințului: Maya&Tudu Park. L-a îndrăgit de când am fost acolo prima dată, pentru că e un spațiu…altfel! Trambulină, masă de biliard, tenis de masă, camera de odihnă, terasă – rețetă infailibilă a succesului garantat. Au făcut campionate, au sărit până au amețit, s-au jucat de-a barmanul, m-au bătut la tenis de masă…Deci cred că s-au simțit bine!

Această prezentare necesită JavaScript.

 De făcut tort(uri) nu am scăpat.

Nu ai vrea tu să luăm un tort din ăla bun de la Dulcineea?

-Nu! Vreau să-mi faci tortul meu preferat!

Adică două. Celebrul tort cu fructe și pișcoturi și celălalt „celebru tort” cu blat pufos și cremă de brânză.

20807016_1449533228475774_1776833635_o

Au fost și invitați de onoare! Poză de tablou cu bunicile și nana! 😉

Pizza, înghețată, pepene, distracție, muzică, baloane de săpun…nu se mai dădeau duși!

20821133_1449536178475479_746078622_o

Ca de obicei (adică la fiecare eveniment diferit de tot ceea ce au trăit până atunci), și sprbătoritul și prietenii lui au exclamat: „A fost cea mai super zi de naștere!”

La mulți ani, copil frumos! Să ne aduci lumină și bucurie mulți ani de acum încolo!

20807017_1449535185142245_483863429_o

Mami, să scrii pe blog și despre aniversarea de 9 ani!

😉 And so I did! 🙂

…………………………………………………….

 
10 comentarii

Scris de pe August 11, 2017 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

„Fotbalul e viața mea!”

Nu știu să-i fi ținut vreo pasiune mai mult decât cea pentru fotbal! De când dă căldura și până îi alungă ploile, copiii de la Colina joacă fotbal! Nu mai e de multă vreme doar o „miuță” în fața blocului. E cu echipe, cu echipamente, cu crampoane, cu jocuri importante. Pot să facă orice fel de activități, dar merge și un fotbal după! Ceea ce, zic eu, e de mii de ori mai bine decât o tabletă sau un telefon butonat orbește zât e ziua de lungă.

Mai întâi, tații, ei înșiși participanți la Cupa Măgurii, au improvizat un teren de fotbal în vale. Cu porți cu tot. Pe care copiii l-au bătătorit de nici iarba nu prea mai crește. L-am folosit și noi la activitățile de la Școala de vară. Cu timpul, însă, a devenit neîncăpător. De aceea, s-au „lipit” de nenea portarul de la pensiunea vecină, să-i lase și pe ei să joace fotbal pe terenul mare! Pe „ăla bun” care îi lasă înăuntru fără să îi certe. Pe „ăla rău” îl ocolesc și preferă să sară peste ziua când este ‘mnealui de serviciu. 😀 În general, cât e ziua de lungă (și de caldă!) nu prea mai vezi țipenie de copil mare prin cartier. Toți sunt la fotbal.

Săpămâna trecută își urmăreu tații jucând și tare tânjeau să fie și ei în teren cu cei mari! O vorbă aruncată și s-a stabilit: joi, copiii vor juca fotbal jumătate de oră cu tații lor! Bucurie! Planuri! Pregătiri! Unii aveau niște emoții cât ei de mari! Prințul și-a pregătit echipamentul de dimineață, l-a întins pe pat, admirându-l și visând la meciul din seara aceasta. De dimineață s-au dus pe teren „să se antreneze”. Atât de entuziasmați erau, încât meciul a început cu o jumătate de oră mai devreme, de era să-l ratez!

dav

Pe margine, mame care nu-și încăpeau în piele de mândrie și copiii mult prea mici ca să intre în joc. Încurajări de pe margine, ratări, încurajări din teren, faze frumoase, pase, goluri multe (ale lor, evident!). Un lucru e clar: viitorul fotbalului este asigurat! 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Este un alt motiv pentru care viața la țară este frumoasă pentru noi! Pentru libertatea pe care o au copiii noștri, pentru frumusețea lucrurilor făcute împreună, pentru faptul că dincolo de micile conflicte, ne găsim mereu o cale să ne înfrumusețăm traiul în comun!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 10, 2017 în Despre copii, Viața la țară

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice