RSS

Din nou la teatru: La Pulce

Mi-a fost dor. Chiar cred că o escapadă culturală poate să-ți schimbe radical starea de spirit. Nu știu dacă eterna lipsă a timpului, comoditatea, prejudecățile legate de trupele teatrale de provincie sau altele sunt scuzele pentru care nu am mai ajuns de mult timp la teatru. Am ales să profit de oportunitatea care s-a ivit (ne)întâmplător și să petrec o seară culturală: La Pulce, după „Puricele în ureche” de Georges Feydeau.

Inițial, invitația se adresa ȘI elevilor mei. Din păcate, mai avem de lucrat la ceea ce înseamnă teatrul ca eveniment cultural și ca modalitate de cunoaștere a lumii. Nu au simțit nicio atracție spre universul dramaturgic și au ales să amâne momentul unei astfel de experiențe. Am simțit, totuși, un soi de ușurare că am putut să savurez momentul fără stresul de a le urmări fiecare mișcare și de a ridica din sprânceană la fiecare gest nepotrivit.

Screen Shot 2018-02-20 at 22.37.21

sursa foto: google

Recunosc, m-a împins curiozitatea: nu l-am văzut niciodată pe Bănică jucând „live”, îl ador pe Mălăele ca actor și bănuiam că și ca regizor face treabă bună, iar distribuția arăta că aici se petrece treabă serioasă. Ei bine, chiar… serioasă, nu prea a fost, ba chiar s-a dovedit a fi „de tot râsul”.

După ani de căsnicie, Mamarmota di Pomodoro începe să se îndoiască de fidelitatea soțului ei, Alfonso Bursucco di Pomodoro. Își arată îndoielile celei mai bune prietene, Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro, și decid să-l pună la încercare trimițându-i o scrisoare ca din partea unei necunoscute, invitându-l la o întâlnire. El, nefiind interesat, îl trimite pe prietenul său, Antonio Facaldo Cortegiatore. Din acest moment încep să se ivească tot soiul de încurcături, care mai de care mai amuzante.” (sursa)

La Pulce – Thumbs up!

Nu am avut nici cea mai vagă idee ce urmează să văd. Nu m-am interesat nici de originea și sensul titlului, nici nu am căutat vreun „spoiler”. M-am dus, adicătelea, cu temele total nefăcute. Ba chiar și cu oareșce lipsă de vlagă, cauzată de nebunia ultimelor săptămâni din viața mea. S-au întâmplat următoarele:

1.Piesa a fost ca un fel de carte care s-a deschis timid. Până ne-am obișnuit cu personajele și până am prins firul acțiunii. Adică… destul de repede.

2. Foarte bună acustica sălii, am putut savura fiecare replică (și cuvintele stâlcite ale lui Fra Luigi Pippi di Pomodoro, și vocabulele italiano-spaniolo-românești țipate de Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro)

3. Bănică pare miiic și slaaaab! Dar joacă mai bine decât mă așteptam! Comedia erorilor l-a prins foarte bine, într-un rol dublu, alternând sobrietatea lui signore Alfonso Bursucco di Pomodoro cu spiritul liber și mai puțin serios al paznicului Pulcinella, de la bordelul „Tăurașul furios”.

4. Intrările și ieșirile din scenă au fost deopotrivă bulversante și comice, s-au succedat ca un firesc al lucrurilor menținând suspansul.

5. Numele alese pentru personaje sunt geniale! Foarte relevante pentru tipul uman și extrem de ofertante în ceea ce privește comicul de nume. (Adică… matroana bordelului se numește Venera Candida di Cocodrillo? 😈 )

6. Replicile personajelor parcă poartă marca „Mălăele”, recunoscută și în unele gesturi împrumutate, parcă, din repertoriul regizorului.

7. Bogdan Mălăele nu este deloc „fiul tatei”, ci și-a câștigat un renume (cel puțin în reprezentația din seara asta) prin felul în care a dus la capăt un rol extrem de greu, al vărului „tâmpit”, Fra Luigi, cu un defect de vorbire izvorând din „thelu gulii” 😆

8. Lumea a râs. Mult! Și tare! Uneori am suprins și pe actori tremurând din umăr și abia stăpânindu-și hohotele. Și cred că tocmai ăsta este rolul unui teatru de comedie care se respectă: să te scoată din universul cotidian și să te facă să uiți de orice altceva din jurul tău.

9. Improvizație exact câtă trebuie și, mai ales, la locul ei.

10. După aplauzele de la final și reacția unei săli pline, cred că și actorii au avut o seară minunată!

Această prezentare necesită JavaScript.

 În loc de concluzie

O singură bubă aș avea. Da, este clar, biletele s-au vândut mai ales pentru că trupa a scos la înaintare „artileria grea”: Popeasca și Bănică. Și s-a văzut că ei (mai ales el) au fost preferații publicului. Totuși, piesa a pus în valoare interpretări magistrale ale fiecăruia dintre actorii de pe scenă! În egală măsură au meritat aplauzele cu toții. Mi s-a părut ușor nedrept că au existat doar două buchete de flori, doar pentru primele roluri…

Una peste alta, gașca s-a simțit extraordinar. Nu am mai râs de multă vreme cu lacrimi! Și îmi era dor de râsul colorat al colegei Andreea! 😆

Cred că mai vreau!

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 20, 2018 în De interes general, Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

9 din… 39

Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să lungești o zi din viața ta la infinit? Să-i cumperi ore și să o storci de fiecare secundă într-un mod în care să te țină cu sufletul le gură. Să îți dorești atât de mult să NU se termine pentru că ai senzația că o pierzi pentru totdeauna. Și într-un fel, așa și este, căci se stinge la apus și dispare. Iar apoi ți-e ciudă că ai irosit-o cu lucruri atât de nesemnificative încât aproape ai ratat bucuriile pe care ți le-a adus.

În fiecare an, aceeași zi. Aceeași senzație și aceleași așteptări, iar uneori aceleași trăiri. Contradictorii, poate, dar la fel de intense.

Acum ceva vreme mă contraziceam cu un om drag despre cât de importantă este sau nu ziua de naștere. I-aș spune și acum, la fel ca atunci, că indiferent cât de multe așteptări îți sunt înșelate, cred că propria aniversare este un dar pe care l-ai primit la începutul existenței tale. Și de care trebuie să te bucuri de fiecare dată când constați că acest dar îți este înnoit. Vârsta? Ar trebui să conteze mai puțin câți ani au trecut și mai mult faptul că ai șansa de a aștepta cu sufletul la gură răsăritul acela care îți aduce fluturi în stomac. All over again!

Despre 9-le de astăzi, în liniște. Cu regretul că nu am făcut nici anul acesta exact ceea ce mi-ar fi plăcut. Și cu dorul trecutului care s-a scurs cu prea mare repeziciune. Dar și cu bucuria de a fi avut o confirmare că existența proprie nu a fost inutilă. Un fel de „reminder” că există oameni cărora le-am atins aripile. Iar asta mă face să simt că 39 nu înseamnă doar o goană printre griji cotidiene, ci și urme care au rămas întipărite în sufletele celor pe care i-am întâlnit de-a lungul călătoriei.

Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.32Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.50

Mulțumesc!

Yes! 9 REALLY IS a magic number! I should remember that more often!

♥♥♥

 
6 comentarii

Scris de pe Februarie 9, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , ,

Lisabona, în trei

S-a decis un experiment: cum ar fi să vezi lumea cu două cele mai bune prietene, drept cadou de ziua ta?

poza lisabona

Nu știu dacă prietena mea a avut așteptări când a plănuit toată tărășenia, nu știu dacă a făcut vreo analiză SWOT serioasă când a decis să cumpere biletele și nici dacă are vreo urmă de regret. Cert este că schimbarea prefixului a fost pentru ea cu altfel de… „surle și trâmbițe”. Cu siguranță, de neuitat!

Experimentul a însumat mai multe experiențe, care mai de care mai diferite, mai trăsnite sau uimitoare. Primul zbor cu avionul, prima plecare în formula „trio divas”, prima ieșire mai lungă, departe de casă, cu toate implicațiile.

… de-a lungul și de-a latul…

Am avut 5 zile de străbătut Lisabona în lung și în lat. Am savurat imaginea pitorească a străzilor pietruite din cartierul Alfama. Am analizat celebrele piese ceramice colorate, care împodobesc clădirile vechi. Am văzut muzee, monumente, clădiri istorice, palate, grădini, turnuri, biserici.

Ne-am încărcat de emoție, cultură, admirație și am rămas cu gurile căscate. Ne-am plimbat cu toate mijlocele de transport și ne-am minunat cum de la alții se poate. Ne-am rătăcit cu vestitul tramvai galben numărul 28.

lisa2

Ne-am spălat mâinile în râul Tejo, după ce ne-am lămurit unde ne aflăm pe hartă. Apoi l-am urmărit ca să vedem unde se duce el, râul, când se duce.

lisa 4

Am savurat câte o porție de „pastel de nata”, cu gândul la minunile lui Santo Antonio!

… până la capătul lumii…

Și ne-am trezit, la ceas de seară întârziată, la capătul lumii: cel mai vestic punct al Europei continentale. Locul unde valurile spală stâncile și unde oameni celebri au lăsat un semn al trecerii lor: „Onde a terra acaba e o mar começa”.

Lumea văzută de sus…

Mai întâi mică, văzută prin geamul avionului. Apoi de pe vârfurile înalte ale Sintrei. Nu ne-am săturat, așa că am urcat în Turnul din Belem și în Elevador Santa Justa. Ca să fie cireașa de pe tort, am ales și „one way trip” cu telecabina, de-a lungul râului Tejo.

Apoi am avut întâlnire cu cerul și cu povestea stelelor, la Planetariu.

… și lumea de jos…

Am coborât după Dante în Infern, în Fântâna Inițierii din Quinta da Regaleira. De acolo, am urmat galeriile subterane și am ieșit la lumină. Și la apă!

isa2l3455

Am vrut să cunoaștem lumea adâncurilor și ne-am oprit la Acvariul din Lisabona.

Am (de)gustat Lisabona…

Vinul roșu de Porto, fructele de mare, dulciurile tradiționale și acordurile de Fado….

Mulțumesc pentru experiența de neuitat! Și pentru prietenie. Și pentru momentele fabuloase! Să fii sănătoasă și să… mai facem! 😀

lisq 21

 

 
8 comentarii

Scris de pe Februarie 8, 2018 în Călătorii

 

Etichete: , , , , ,

Când mama e suporter

Dacă-l întrebi ce vrea să facă, indiferent de momentul zilei, anotimp sau prilej va spune fără să clipească: FOTBAL! Să ne-nțelegem, am stat suficient timp în preajma copilului meu cât să-mi dau seama de faptul că printre nenumăratele calități și abilități NU se numără acelea de fotbalist. Dar din respect pentru alegerile lui (ca să fiu în rând cu cele mai bune practici de parenting), am dat îngăduitoare din cap. Bine, și pentru că nu prea m-am mai putut eschiva la un moment dat. 😀

După ce mi s-au năruit speranțele că ar putea să-i treacă această pasiune, la fel cum i-a trecut și dorința de a se face constructor și profesor (Doamne, ferește!) am acceptat să înceapă antrenamentele. Ca un părinte de modă veche, care a copilărit cu dinozaurii, am impus condiții: nu renunțăm la orele de înot și nu renunțăm la școală, oricât de tentant ar fi! Nu cred că a auzit din tot ce i-am turuit, în afară de DA-ul meu pentru fotbal. Acest lucru i-a dat o stare de fericire, de parcă i-aș fi adus cadou ultima marcă de telefon Samsung. Radia! Îi simțeam inimioara tremurând de emoție că în sfârșit se apucă și el de antrenamente serioase. De partea celalată a baricadei, am început rugăciunile ca Prințul să realizeze repede că fotbalul făcut la antrenamente nu e același cu cel din fața blocului și că, ostenit, va renunța. Încă e prematur să văd vreun rezultat al rugăciunilor mele!

[Primul antrenament. Mă uitam la el cu coada ochiului ca să nu se supere că îl spionez. Părinții nu au voie în sală decât prima dată. Cât să înțeleagă cum stau lucrurile. Prințul era ușor stingher. Și pentru că nu avea echipament verde ca al celorlalți, și pentru că nu cunoștea pe nimeni, și pentru că era prima zi și nu avea idee ce trebuie să facă, în timp ce coechipierii loveau mingea cu siguranță și pricepere. A fost unul dintre acele momente în care l-am simțit vulnerabil și m-am temut să nu fie afectat emoțional. Nu aș fi vrut să se simtă neputincios sau dezamăgit. Pe de altă parte, am simțit și mai acut că el crește și că face pași (prea) mari spre alte vârste, spre independență.]

Ieri primesc un telefon de la antrenor. E meci. Să vină și el. WTF! zic. Copilul are trei zile de antrenament și nu e vreun geniu nedescoperit într-ale fotbalului. Rațiunea îmi șoptește: cu siguranță îl cheamă ca să se obișnuiască cu atmosfera, să-și susțină coechipierii și să observe cum se joacă. Dar destinul ne-a rezervat alte surprize pentru ziua de azi!

  1. Meciul nu era meci. Era un întreg campionat! Prin urmare, nu s-a terminat la 12, cum speram, ci ne-a spulberat toate planurile făcute pentru întreaga zi de sâmbătă.
  2. Prințul nu a fost chemat ca asistent, ci a intrat în toate drepturile cu echipament oficial cu tot. Rezervă la prima echipă, titular la a doua, că tot nu erau oameni.
  3. Toate echipele înscrise aveau în spate luni sau ani de antrenament. Prin urmare, meciurile lor păreau un fel de măcel pus la cale în urma unei conspirații închipuite.
  4. Copilul meu se simțea extraordinar de bine în ciuda tuturor acestor condiții! Nimic din căderea psihică a marilor campioni înfrânți, nicio lacrimă vărsată și, spre disperarea mea, nici o dorință de a pleca acasă mai devreme!

Această prezentare necesită JavaScript.

De la 11 la 16 am trecut prin diferite stări. De la glume și ironii, la implicare de pe margine, apoi la o dorință stranie de a strânge pe cineva de gât dacă meciurile nu se terminau mai repede.

Pe margine, părinți, antrenori și droaie de copii mai mari sau mai mici. Am înțeles de ce părinții nu au voie la antrenamente! Uneori își asumă niște roluri care îi depășesc și uită că nu ei sunt antrenori! Ba mai mult, unii instigă la violențe sau urlă nepermis de agresiv la propriii copii sau la ai altora. La primul meci i-am privit cu o sprânceană ridicată, știind că voi fi total neimplicată emoțional, că doar copilul nu a venit decât să joace o amărâtă partidă de fotbal, nu e campionat intergalactic! Doar că treptat lucrurile au luat o întorsătură neașteptată:

Dă mai tare în mingea aia, mă, copile!!!

Auch! Aia era vocea mea??? De unde au ieșit cuvintele astea? M-am trezit tremurând pe marginea terenului unde copilul meu juca deja al treilea meci pe ziua în curs.

Mișcă-te! Fă marcaj! Ce faaaci? Te sperii de mingea aia??? Șutează! Așa! Așaaaaaa! Haaaai! Du-teee! Aaaaaaah!

WTF??? M-am transformat! Mă uit speriată de mine însămi spre consort! La fel de agitat:

Dacă nu-și schimbă atitudinea, nu-l mai las să joace meciul următor! Ce cauți acolo? Vino mai în față! Bagă-te la minge!

Huh? Ne uităm la antrenor. Era la telefon. Mai bine, poate nu ne-a auzit. Mă întorc spre ceilalți părinți. Ori erau căliți de la meciurile anterioare, ori se consolaseră deja că echipa a doua nu are nicio șansă să facă față uraganului alb venit de la Botoșani! Ne uităm la copil. Cu sprânceana ridicată, ne apostrofa din privire: părinți nebuni, urlă aiurea de parcă ar fi ei înșiși în teren!

La final, avea un zâmbet mare pe față, deși au primit goluri cât pentru tot campionatul la un loc. Rupt de oboseală din cauza alergăturii, roșu la față și transpirat declară fericit:

Mâine dimineață avem ultimul meci!

 
2 comentarii

Scris de pe Noiembrie 4, 2017 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , ,

Viața la țară, toamna

A venit toamna! Facebook-ul s-a umplut de poze cu frunze și de salutări călduroase ba lui Septembrie, ba lui Octombrie, iar în vreo două zile nu scapă nici Noiembrie nesalutat. Mai o ploaie, mai o brumă, mai o ceață. Între ele, primești o invitație: „Hai la cules ghebe!”. S-avem pardon, dar nu poți pentru ca să o tratezi cu refuz! Mai ales că se anunță gașcă mare și distracție pe măsură. Și mai ales că după atâta stres și oboseală, merge o ieșire la aer curat, undeva departe de oraș. Nu că noi nu am avea aerul nostru curat la „țara” noastră. Dar e bine să mai explorezi și alte posibilități! 😀

Ne încolonăm să mergem la casa omului binevoitor. Cu nevastă sau consort (cine are!), cu copil (cine are!) și cu ceva de-ale gurii, desigur, ca să părem cuminți și cu intenții pașnice. Planul era să străbatem coclaurii pădurea și să urcăm dealuri succesiv, iar dacă pe drum se nimeresc și niște ghebe, nu strică de-o tocăniță.

Și-am pornit.

ghebe

Cu rusacul în spinare, cu pungile (sau găletușele) pregătite să golim pădure de trufe ghebe și, mai ales, cu voie bună. Evident, părinții nu pot scăpa de metehnele lor, asemeni lupului care nu-și schimbă năravul. Prin urmare, se mai auzea câte un „nu mai țipa!”, de parcă bietul copil, scăpat din lumea civilizată, trebuia să-și reprime manifestarea zgomotoasă chiar și în pădure!

La intervale regulate, Prințul bodogănea de zor auzind ce-l așteaptă (căci noi, părinți responsabili prevăzători, l-am privat de unele informații dureroase):

-Cât facem???? Două ore jumătate? Eu nu vreau să merg?

-Mă plictiseeeeesc!

-Mi-e foameeeee!

-Știam eu că nu trebuia să merg cu voi! (De parcă existase această opțiune în discuție!)

Treptat, a intrat în horă. A mai schimbat o vorbă cu un prieten, a mai alergat după un porcușor (la propriu!) rătăcit de mama lui, s-a mai cățărat pe un copac răsturnat de furtună sau a escaladat dealurile cu spirit de aventurier!

Și am rememorat pasaje de-a dreptul literare, menite să arate că existența asta rurală este ancestrală și se încăpățânează să rămână așa, în luptă dreaptă (sau nu) cu modernitatea.

Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai…

Și dacă nu ar fi natura asta așa de frumoasă, nu aș putea găsi niciun motiv să îndrăgesc toamna…

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă am găsit ghebe? Tot felul de ciuperci și ciupercuțe ni s-au arătat în cale. Unele mai bune, altele mai „foarte otrăvitoare” și ici-colo câte o gheabă…Ascunsă!

Până și ploaia s-a speriat de hotărârea noastră, vântul a stat și soarele a zâmbit printre dinți!

N-am întors la coliba primitoare a omului binevoitor. Mai cu poftă (și de viață și de mâncare) și mai cu chef de râs. Suficient cât să-ți încarci bateriile pentru o altă săptămână istovitoare.

La plecare, omul binevoitor ne face câte un dar, ecologic și delicios, din grădina proprie:

 

varza 2.jpg

Nu că am fi plecat cu mâna goală vreodată de la el!

Ne mai bucurăm de toamnă puțin? Nu de alta, dar vin gerurile iernii și parcă văd că ne țin în casă pedepsiți! Și poate următoarea ieșire n-o fi abia la săniuș, sus pe deal la Colina!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Octombrie 29, 2017 în Viața la țară

 

Etichete: , , , , , , , ,

Pe holuri la oncologie (II)

M-am gândit că a doua oară va fi mai ușor. Prima întâlnire cu oncologia a fost un fel de test. Al meu cu mine. Voi recunoaște că am ezitat puțin, dar ideea de a fi acolo, lângă cineva care a insistat să fiu, nu mi-a dat timp să analizez situația. M-am temut de empatii, de imagini dezolante și mai ales de mirosul acela de spital care pare că intră în fiecare țesătură. A corpului tău și a hainelor tale. Am plecat de acolo răsuflând ușurată că nu este despre mine sau despre ai mei și că nu va trebui să mă întorc. Sentiment egoist, probabil, dar știu sigur că fiecare ar simți la fel, după o astfel de experiență.

Da, m-am gândit că a doua oară ar trebui să fie mai ușor. De aceea, nu am mai ezitat când m-a întrebat dacă mai vreau să merg o dată. Poate doar pentru faptul că am avut senzația că încalc o intimitate, că intru într-o poveste relativ tăinuită altora.

Ciudat cum începi să te familiarizezi cu locurile, cu unele chipuri…Mă temeam, chiar, că voi recunoaște vreun pacient, lucru care nu mi-ar fi picat tocmai bine. Te atașezi de oameni, de povestea lor, odată ce te trezești implicat mai mult decât o singură dată. Și apoi îți pui întrebări dacă întâlnirea asta a avut vreun scop pentru viața ta de acum încolo, dacă experiența este vreun preludiu nefericit pentru ce va să vie..

Pentru că a fost extrem de aglomerat, am așteptat afară. Nu știu dacă a fost o alegere bună pentru celălalt, dar cred că aș fi încurcat teribil să stau pe holurile acelea. Imaginea oamenilor așteptând cu mâinile întinse, în care stăteau înfipte branule, nu mă atrăgea în niciun fel. M-am așezat pe o bancă, afară, la aer, încercând să-mi găsesc o ocupație ca să nu-mi mai fie atrase privirile de fiecare persoană ieșind de pe ușa secției de „primiri urgențe”. Am regretat că nu mi-am luat o carte. Nu mă imaginasem citind liniștită lângă pacientul în venele căruia se scurgeau picături de otravă, ciudat, ca să-i fie mai bine! Nu aveam de unde să știu că voi aștepta câteva ore pe o bancă, departe de poveștile tragice ale oamenilor intrați de bunăvoie într-un loc al durerii.

De unde stăteam, se vedeau foarte bine salvările care aduceau pacienți sau mașinile personale din care coborau oameni-umbre. De pe o targă, un om trecut bine de prima tinerețe, își fixase privirea în gol, în timp ce corpul lui aproape inert se lupta să-și tragă oxigenul dintr-un tub care îi stătea pe piept. Mi-am mutat privirea în altă parte…

Peste un timp, o mașină închisă a parcat la intrare. Un bărbat coboară și intră în secție. Abia atunci am observat pe scaunul din dreapta un chip tineresc cu o pălărie de paie acoperindu-i capul golaș și o panglică verde. Își freca nevos fruntea, ca și cum aștepta cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mi-am imaginat că a venit la cura de citostatice. Nu cred că îi surâdea câtuși de puțin ideea… Clipele s-au scurs. Presupun că pentru el, mult mai greu. Nu-mi puteam lua privirea de la chipul lui palid, aproape gri, îmbătrânit de suferință. Dar am mimat dezinteresul, mutându-mi privirile prin copacii din împrejurimi. Ultimul lucru pe care și-l dorea, era să-l privească insistent și curios o necunoscută.

Bărbatul s-a întors, cu o infirmieră. Se cunoșteau. L-a întrebat cald, prietenește, dacă îl doare! Nu a răspuns, dar mi-am dat seama că ăsta era motivul pentru care își freca fruntea cu disperare.  O vorbă de consolare urmată de întrebarea:

„Poți să te ridici?”

Nu putea. Așa că a mai venit un infirmier, să-l poată scoate din mașină cu ușurință. Îmi amintesc acel „au!” sfâșietor, la simpla atingere a spatelui său! Era clar că lucrurile nu arătau prea bine….

După această ultimă „întâlnire”, am plecat de pe banca aceea. Prea multe întâlniri dureroase, prea multe priviri în pământ și prea puțin optimism.

Când prietena a ieșit din tratament, primul lucru pe care mi l-a povestit a fost cum cineva din salon tocmai pierduse bătălia cu domnul C. Aparatele de resuscitare au părut inutile și neputincioase. Chiar sub ochii celorlalți, aliniați parcă, pentru porția de picături prelungitoare de viață. La ce s-or fi gândit cu toții oare? Sunt aproape sigură că pentru ei, în clipele acelea timpul s-a oprit, la fel ca respirația lor. Goana asistenților după aparatura de resuscitare, strigăte, mirosul de moarte… M-am gândit la omul din salvare… la ochii lui fixați în gol…

Dar pe pieptul celui care ratase șansa la viață se afla o pălărie de paie și o panglică verde….

 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 7, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

La…revedere

Am întâlnit-o pe stradă întâmplător. Slăbită și cu câteva urme săpate adânc de timpul neiertător. Cu toate astea, îi distingi clar trăsăturile atât de familiare, care nu s-au estompat în cei peste 30 de ani de când am văzut-o prima oară. Elegantă, cu un sacou purtat pe umeri și cu o hârtie în mână, ne striga pe fiecare dintre cei care aveam să-i fim elevi patru ani de zile.

scoala 15

Bună ziua, fetiță! Un zâmbet larg i se desena pe chip în timp ce mintea ei derula, probabil, generații întregi de copii pe care i-a pregătit pentru viață. Mi-a rostit numele fără ezitare și mi-a strâns mâna cu un soi de familiaritate ce mi-a adus fiori.
Era atât de încântată că mi-am adus aminte de ea! Cum aș fi putut să o uit? Ea mi-a pus stiloul cel auriu în mână, cu ea am învățat primele semne, litere, calcule, de la ea am prins drag de școală. I-am cerut numărul de telefon, cu promisiunea că o voi invita într-o zi la o cafea.
Dar suntem atât de ușor de păcălit de minunatul Timp! Cu iluzia că mai e vreme, că „azi nu, dar mâine sigur”, trecem prin viață cu repeziciune și lăsăm în urmă lucruri, oameni, promisiuni. Am dat peste articolul Cristinei Lincu despre felul în care tot el, Timpul, ne dă câte o palmă, după ce ne-a amețit cu ritmul infernal al trecerii sale. Ideea că s-ar putea să nu mai am ocazia să o văd și să-i mulțumesc, m-a scuturat puțin. Și totuși am amânat… Din inerție, din dorința de a face mai mult decât o întâlnire la o cafea sau poate din falsa iluzie că „mai e timp”.

Uneori faci planuri cu multă vreme înainte și, deși pregătești totul în detaliu, constați că tot nu ies lucrurile așa cum ai fi vrut. De aceea, de data asta nu am organizat nimic! Am pus mâna pe telefon și am găsit oameni frumoși cu aceleași …melancolii ca mine.

Doamna mea învățătoare! Și-a păstrat aceeași atitudine a dascălului care împarte celor din jur din înțelepciunea sa și a altora. Citează și acum din memorie, la cei aproape 80 de ani, găsește câte o vorbă care să se potrivească momentului. Am avut impresia că îi era dor să-și exerseze calitățile de dascăl. Ne-a scris fiecăruia dintre cei de față câte o vorbă, aleasă cu mare grijă, pe câte o felicitare.

Un citat din Agatha? Să fie coincidență? 🙂

Copleșită de emoții (reale!) nu se oprea din a ne mulțumi că ne-am adus aminte de „bătrâna noastră învățătoare” și că i-am adresat cuvinte atât de frumoase despre ce înseamnă ea pentru noi. Nu și-a pierdut prestanța și eleganța, doar că greutățile unei vieți dureroase au mai ciobit din ele…Și lacrimi i se rostogolesc pe obraz de câte ori vine vorba despre asta…Întocmai cum se întâmpla bunicii mele acum…atât de mulți ani, când i-am recitat lângă patul de spital Mama, de George Coșbuc, poezie aleasă de doamna mea învățătoare pentru o serbare.

M-am bucurat să o găsesc și să o invit la aceeași masă și pe doamna dirigintă din clasele de gimnaziu. Cred că a fost prima femeie puternică și hotărâtă cu care am intrat în contact. Sunt sigură că multe dintre reacțiile și replicile mele ca profesor sunt modelate după exemplul ei. Foarte ciudat cum Timpul nu a marcat-o foarte mult. Poate doar ridurile sunt ușor mai adânci. Aceeași vioiciune, aceleași replici semi-tăioase, dar pline de umor. Mi-a arătat că poți fi încă plin de viață la 76 de ani și că indiferent ce ți se întâmplă, trebuie să ții minte că lucrurile pot ieși cum vrei!

scoala 15 2

Nu puteam să uit de doamna mea profesoară de română din gimnaziu! Nu știu dacă am apucat să-i mulțumesc vreodată și ei pentru ceea ce m-a învățat. Pentru că atunci când a intrat in viața mea, în clasa a șasea, am știu ce vreau să fac atunci când „voi fi mare”! Pentru că ne-a învățat să gândim, nu să reproducem, să citim, să căutăm, să nu ne fie teamă să ne exprimăm. Pentru că a fost un dascăl model din toate punctele de vedere! Și pentru că atunci când am avut nevoie de ajutor ca să învăț pentru a intra la facultate, nu a ezitat să o facă!

Și-au amintit nume, locul fiecăruia în bancă, năzdrăvănii… Am vorbit despre colegi și ceilalți profesori, despre vremea când eram „domnița Ruxandra”, am depănat amintiri.

intalnire 3.jpg

Aș fi vrut tare mult să-l revăd pe domnul meu profesor de sport din școala generală! Sper din suflet că este sănătos!  Mi-ar fi plăcut să-i mai pot mulțumi o dată pentru felul în care m-a învățat că mișcarea este esențială pentru sănătatea minții și a trupului!

Trei dascăli, trei elevi recunoscători. Mă bucur mult că am avut ocazia să pun la cale revederea! Chiar și așa, total pe nepusă masă și informal, la 24 de ani de când am terminat clasa a VIII-a.

Unii spun că exagerez cu dorințele astea siropoase. Alții evită să participe la astfel de întâlniri (nu am să înțeleg niciodată de ce!). Eu am avut noroc de colega mea de bancă. Loredana nu a spus niciodată „nu”, de câte ori am avut o idee. M-a susținut, și-a schimbat programul după toanele mele, a venit într-un suflet și cu suflet! M-a înțeles pentru că noi două avem multe lucruri în comun.

Miroase a toamnă… Se aud guguștiucii întocmai ca pe vremuri, pe străduța școlii mele. M-am întors pentru câteva momente în timp. Și m-am bucurat de amintiri și de oameni frumoși.

Mulțumesc!

 
12 comentarii

Scris de pe Septembrie 17, 2017 în Despre viață

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Ganduri Neinfinite

“I've lived through some terrible things in my life, some of which actually happened.”― Mark Twain

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice