RSS

ProfiSmile – antidot pentru frica de dentist

Acum câțiva ani, nu m-aș fi gândit că vreun medic stomatolog ar putea să-l convingă pe Prinț să deschidă gura pentru vreo intervenție. Deși nu l-a traumatizat nimeni cu „lasă că o să chem eu doctorul să-ți fac o injecție”, copilul era stresat de simpla idee de halat alb. Evident, pe undeva s-o fi strecurat vreun eveniment care l-a marcat. Halate albe, ace, controale? Nici vorbă! Pe vremea aceea, am avut norocul să nu fi apărut niciun fel de problemă la dinți și am sperat să dureze cât mai mult treaba asta.

Dar cum dulciurile dau dependență, spălatul pe dinți e o obligație născocită de părinți, iar lecțiile despre igienă sunt… „boooring” (citat direct de la sursă!) inevitabilul s-a produs.  Prima carie – prima intervenție. La Centrul de Îngrijire Dentară Profi Smile, desigur! Asta pentru că am avut ocazia să cunosc dinainte un om extraordinar – doamna doctor Alexandra Roșu, de care m-au legat, mai apoi, multe lucruri frumoase. Și pentru că unul dintre aceste lucruri a însemnat o vizită „de curtoazie” a copiilor din clasa Prințului taman la cabinet. Ca să vadă, să întrebe, să cerceteze și să înțeleagă că nu e nimic de speriat acolo. Mai ales cu o doamnă doctor atât de simpatică!

rosu

Nu halate albe, nu miros ciudat, nu zgomot de băgat copiii în sperieți. Tablouașe vesele pe pereții colorați, cadouri-supriză pentru cei cuminți, zâmbet larg – foarte diferit față de ceea ce am trăit noi, copii fiind.

A urmat un accident dramatic cu kendama, care a dus la isteria subsemnatei cu privire la un dinte definitiv, spart. Tot doamna doctor m-a scos „din boale”, ascultându-mi, cu răbdare, tânguielile la ore total nepotrivite. Apoi a găsit și o soluție estetică pentru prințul năzdrăvan și, mai ales, pentru mama isterică.

Recent, am descoperit o nouă carie care dădea bătăi de cap Prințului. Am constatat că nu mai opune rezistență programării la dentist. Ba chiar a rămas singur o vreme în sala de așteptare până am rezolvat niste treburi urgente. Cu un ochi la telefon, cu altul la merele verzi destinate clienților (că bomboane nu se cădea să existe într-un cabinet de igienă dentară!)

IMG_20180110_124048.jpg

Nu știu cum a făcut doamna doctor, dar Prințul mai are puțin și devine asistent-șef. Se preface că îi bagă în seamă toate mofturile din spatele acelui „Au, mă doare!”, îi garantează că nu se moare din asta și îl implică în proces. Copilul ține aspiratorul, ține lampa, comunică prin semne și intră în joc. Ca să nu mai zicem că poate să-și aleagă ce culoare să aibă plombița!

Ce nu a reușit să-l convingă, încă, nici ea este că dinții se spală și pe interior, insistându-se prin anumite zone. De mai multe ori! Trag nădejde că până la vârsta majoratului ajunge și el la înțelepciune…

Reclame
 
 

Etichete: , , , , , , , ,

Marți – Trei ceasuri. Toate rele.

Ceasul dintîi.

De dimineață m-am trezit cu o moleșeală, de ca și cum sistemul refuza să se logheze la realitățile cotidiene. Motivul? Am avut de ghicit ales dintre:

  1. Ora târzie care m-a surprins butonând laptopul în speranța că voi da gata baza de date cu care mă lupt de trei zile. (După ce m-a istovit o problemă de matematică de clasa a III-a.)
  2. Strădania de a nu-mi (mai) pierde cumpătul, conform standardelor de parenting. Am constatat că e mult mai obositor să mă abțin de la a urla ca apucata! Dar… we stick to the plan!
  3. Zăpada viscolită de afară, într-o perioadă în care altădată ghioceii și viorelele scoteau deja timid capul a primăvară. (Să spun drept, no 3 mi-a cam pus capac!)

Am decis: nu e UN motiv, ci un cumul de factori. TOȚI factorii!

Ceasul al doilea

S-a consumat la locul de muncă, unde ZEN-ul îmi este adesea pus la maaare încercare. Și nu trupele de hormoni adolescentini mă scot din minți, cât adulții încuiați și într-o permanentă stare de lehamite. Mă aștepta maldărul de hârtii, aruncate într-un teanc haotic, sperând să le ordonez cumva și să le aplic numărul de înregistrare. Între timp, am recitit „Prostia omenească”, izbitor de ușor de confundat cu o „poveste a porcilor porcului” sau cu alte… povești celebre de-ale bietului Creangă. În rest, inspecții, incompetență, inutilitate, imbecilitate, inepții. Toate în spațiul relativ intim unde iau pulsul și starea națiunii în fiecare dimineață la 7:30, trecute fix!

Ceasul „de-al treilea”

Sau capacul. Sau cireașa de pe tort. Sau colacul peste pupăză.

Plec spre casă, aproape fericită. O iau ușor, cu 30 km/h, ca să fiu sigură că nu mă selectează nimeni pentru vreun campionat de patinaj artistic pe 4 roți. Să nu uit copilul la școală, zic! Din cauza intemperiilor, nu ne mai putem vedea la locul stabilit. Vânt, alunecuș plus muci = preluat copil fix din fața porții, ca o mamă responsabilă. Evident, cu o întârziere de 15 minute, pierdute pe cei 50 de m spre școală, datorată șirului de mașini îngrămădite pe străduță, din același motiv ca mine.

În sfârșit, pornesc spre casă. Grăbită, căci am pierdut deja 15 minute și am o întâlnire importantă.  De fapt, nu chiar atât de grăbită, ci tot cu 30 km/h. Pietonii au glugile pe cap, pe urechi și chiar pe ochi din cauza vântului, astfel că pășesc pe trecere orbește, total dezinteresați de culoarea semaforului. Încetinesc. Preventiv. La 50 de m, o mașină iese dintr-un refugiu. Pun frână. Patinez. Neartistic. Îmi reprim înjurăturile, căci trebuie să fiu ZEN.

Copilul povestește vag despre școală. Nu insist. Mă anunță cu un ton grav că el nu mănâncă. Nici supa cu găluște pe care a cerut special să i-o fac, nici ciorbă. Nici nimic. Deși simte cum îl roade stomacul, de foame, desigur. ZENul se clatină, dar eu #rezist! Totul ca la carte. (Oana ar fi mândră de mine!) Încep să urc primul dintre cele două dealuri. Viața la țară nu e tocmai roz, mai ales dacă iarna se decide să-și intre în drepturi. Răsuflu ușurată când mă văd în vârf. Nici patinaj, nici schi alpin, în ciuda stratului de gheață de dedesubt. Tot cu 30 km/h sau chiar mai puțin. Apare o mașină din față. Calculez distanța. Dă cu virgulă. Nu încăpem amândoi, așa că trag dreapta și opresc. Apoi trag aer în piept: „Mai am un deal de urcat. Poate nu coboară nimeni cât urc eu. 3 minute. Să nu treacă nimeni în trei minute! În fond, ce să caute lumea acasă la ora asta timpurie?

Și nu a trecut. Nimeni. Pentru că, în capul dealului, la răscrucea drumurilor „dintre vii” era un blocaj. O înmormântare. „Între vii”??? Da, fix acolo. Cu tot tacâmul: dric, mașina popii, stegarii, colacii, bocitoarele, alaiul… „Doamne, iartă-l!” zic. Și pe mine pentru gândurile necurate. Trag pe derapta, pe coama dealului. Trag și frâna de mână, să nu scobor îndărăt pe ghețuș. Încep rugăciunea ca să mai pot porni, în rampă fiind. Nu am încotro decât să aștept. 5 minute. 10 minute. 15 minute. O sclipire îmi apare în ochi, când văd popa ieșind dintr-o curte. Aproape aplaud. Dar… nu-i al nostru din sat. Urcă în mașina lui, coboară geamul și parlamentează cu oamenii de pe margine. Nu păreau a fi cei afectați iremediabil de pierderea suferită, nici după chipul prea vesel, nici după veșminte. În spatele meu oprește o altă mașină. Șofeul e nedumerit de ce stau așa, cocoțată în rampă. Mi-a citit avariile și s-a potolit, așteptând și el ritualul de trecere. Dublez rugăciunea: „a) Dă, Doamne, să mai pot porni de aici și, mai ales, b) să nu alunec înapoi să mă proptesc în botul ‘mnealui, care nu părea să fie interesat de a păstra distanța regulamentară.” Apare al doilea popă. Al nostru. Copilul constată: „Trebuie să fi murit cineva important de sunt atâția popi!” Aș fi râs. Dar imaginea preaînaltului pornind pe jos cu alaiul după el, îmi îngheță orice urmă de zâmbet. ZENul a explodat. Deschid geamul: „Hai, părinte, odată! Că învie mortu’!” Nu mă aude. Mai bine. Copilul chicotește în spate, teribil de amuzat de situație. Mă uit la ceas. Întâlnirea e compromisă! Mă uit la oamenii ăia. Păreau să aibă contract cu veșnicia! Nu se clintesc, în timp ce eu încep să bat nervos din pedală, cu mașina cocoțată pe coama dealului.

Nu mai fac rugăciuni. Se pare că Doamne-Doamne e ocupat și el cu slujba de înmormântare!

 
8 comentarii

Scris de pe Februarie 27, 2018 în Despre viață, Râsu'- plânsu'

 

Etichete: , , , , , , ,

Cu Oana Moraru în „Dialogul Transformării”

Știu sigur că nimic nu este întâmplător și de câte ori mi se întâmplă vreo confirmare în acest sens, rămân cu un zâmbet tâmp pe față: „Wow, asta [experiența] tocmai mi s-a întâmplat mie!”

Nu este întâmplător faptul că am cunoscut-o pe Adina – Septembrie Joi. Și după multele experiențe avute împreună de vreo trei ani, nu este întâmplătoare invitația ei de a participa la Conferința „Dialogul Transformării” de azi.

oana 54

Nu este întâmplător nici faptul că pe Oana Moraru o urmăream de ceva vreme, la sugestiile minunatei mele surori, care mă ține la curent cu tot ce este de calitate în treburile astea legate de parenting. Cum la fel de neîntâmplător este și că traversez o perioadă în care calitățile mele de mamă îmi sunt puse la grea încercare. În care am senzația că am pierdut controlul (?!) și că stric nu numai relația cu propriul copil, dar și armonia în care se presupune că trebuie să îl ajut să se dezvolte.

Un dialog cu adevărat al transformărilor

Știam că sunt… oarecum defectă. Nu este nici pe departe o lamentare și nici o autoetichetare menită să dezvăluie cât de jos este self-esteem-ul personal. Ci o constatare reală și re-ve-la-tă de experiențele și experimentele proprii de-a lungul timpului. Știam și faptul că, totuși, ceva fac greșit în educarea propriului copil. Știam și ce anume. Ceea ce îmi lipsește, încă, este modalitatea de a lupta cu mine însămi, ca adult care poartă tarele familiale, genetice, ereditare, pentru a deveni o mamă (mai) bună pentru copilul meu.

Nu m-am dus la conferința Oanei sperând că va apăsa pe vreun buton magic și că mă voi transforma instantaneu, pentru ca, de a doua zi, să pot spune că toate problemele s-au risipit. Dar m-am dus deschisă, pentru a auzi ceea ce bănuiam, ceea ce intuiam despre mine și despre ceea ce trebuie să (NU) fac mai departe. Și totuși, Oana a apăsat pe butonul magic. Mi-a pus în față o oglindă în care s-a reflectat imaginea proprie, cu urâțeniile ei, dar și cu trăsăturile frumoase, prezente, încă, acolo. Așa se explică de ce, după primele 15 minute am izbucnit în lacrimi. Ca o vizită la psiholog, care nu a făcut altceva decât să te lase să te oglindești cu tot bagajul, cu toată „scoarța” formată în jurul nucleului tău esențial de-a lungul vieții.

5 lecții de viață, de educație, de parenting, de la Oana Moraru

Lecția 1. Da, sunt defectă. Cu toate cele cinci răni adâncite în care se concentrează toate suferințele mele. Așa se explică alegerile, durerile, revolta, frustrările sau incapacitatea de a face față, elegant, unor situații. De aceea, proiectez asupra copilului meu, propriile neîmpliniri, forțându-l, fără să-mi dau seama, să se încadreze într-un pattern care nu îi aparține.

Lecția 2. Mă pot trata. Sunt suficient de inteligentă, de deschisă și de dornică să mă autodepășesc. Nu există părinte perfect! Nu există soluție universală! Dar cu siguranță există soluții atâta vreme cât un lucru rămâne mereu constant: dragostea pentru copilul meu.

Lecția 3. Mai sunt și alții ca mine. Prin urmare, nu sunt nici nebună, nici singură pe lume. Sunt oameni care trec prin situații similare, care au aceleași trăiri, care caută soluții pentru aceleași confruntări.

Lecția 4. Eu sunt adultul. Soluția este la mine. Deci trebuie să-mi asum acest statut. Să-mi înțeleg greșelile de până acum și să le îndrept. Să fiu bună și iubitoare, dar fermă și, mai ales, constantă în ceea ce fac. „Nu renunța!”

Lecția 5. Să observ și să cunosc cine este copilul meu! Și am descoperit multe lucruri cărora nu le-am dat prea mare importanță până acum.

  • Este OK să îl las să plângă și să-și ducă suferința până la capăt.
  • Să îi descopăr, să-i ascult și să-l ajut și pe el să-și audă propria voce interioară.
  • Să am în minte preferințele lui pentru joc, pentru a-i putea înțelege și accepta alegerile prezente și pe cele de mai târziu.
  • Să-i dau ocazia să se vadă, în oglindă, la propriu, în toate ipostazele pe care le experimentează.
  • Să nu cad în capcana testelor la care mă supune.
  • Să nu fiu overprotective.
  • Să înțeleg școala ca pe un lucru firesc al existenței lui, nu ca pe un mediu concurențial. „Copilul nu vine la școală ca să învețe! El vine ca să-și suplinească nevoia de a-și defini sinele în raport cu ceilalți”. [Este vorba despre percepția lui personală, nu despre faptul că școala nu ar avea importanță în viața lui!]
  • Să nu încetez să mă joc, să mă „prostesc” și să nu mai fiu „om serios” când e vorba de interacțiunea cu propriul copil.

În loc de concluzie

Nu strică niciodată să ți se reamintească niște lucruri pe care tu le-ai ascuns în sertărașele conștientului tău, prea ocupat să le mai dai importanță. Sunt lucruri logice, care trebuie să devină intuitive și reflexe. Am înțeles că „fiecare etapă în dezvoltarea copiilor noștri este, de fapt, o etapă în dezvoltarea spirituală a părinților”. Am înțeles că sunt lucruri pe care le fac bine și aspecte unde trebuie să-mi exersez răbdarea, abilitățile intelectuale și pedagogice și tactul.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Mulțumesc, Oana Moraru, pentru lecții! Mulțumesc, Septembrie Joi, pentru oportunitate! Mulțumesc Nick Munteanu pentru ideea de a organiza un astfel de eveniment.

 
9 comentarii

Scris de pe Februarie 24, 2018 în De interes general, Despre copii, Despre viață

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Din nou la teatru: La Pulce

Mi-a fost dor. Chiar cred că o escapadă culturală poate să-ți schimbe radical starea de spirit. Nu știu dacă eterna lipsă a timpului, comoditatea, prejudecățile legate de trupele teatrale de provincie sau altele sunt scuzele pentru care nu am mai ajuns de mult timp la teatru. Am ales să profit de oportunitatea care s-a ivit (ne)întâmplător și să petrec o seară culturală: La Pulce, după „Puricele în ureche” de Georges Feydeau.

Inițial, invitația se adresa ȘI elevilor mei. Din păcate, mai avem de lucrat la ceea ce înseamnă teatrul ca eveniment cultural și ca modalitate de cunoaștere a lumii. Nu au simțit nicio atracție spre universul dramaturgic și au ales să amâne momentul unei astfel de experiențe. Am simțit, totuși, un soi de ușurare că am putut să savurez momentul fără stresul de a le urmări fiecare mișcare și de a ridica din sprânceană la fiecare gest nepotrivit.

Screen Shot 2018-02-20 at 22.37.21

sursa foto: google

Recunosc, m-a împins curiozitatea: nu l-am văzut niciodată pe Bănică jucând „live”, îl ador pe Mălăele ca actor și bănuiam că și ca regizor face treabă bună, iar distribuția arăta că aici se petrece treabă serioasă. Ei bine, chiar… serioasă, nu prea a fost, ba chiar s-a dovedit a fi „de tot râsul”.

După ani de căsnicie, Mamarmota di Pomodoro începe să se îndoiască de fidelitatea soțului ei, Alfonso Bursucco di Pomodoro. Își arată îndoielile celei mai bune prietene, Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro, și decid să-l pună la încercare trimițându-i o scrisoare ca din partea unei necunoscute, invitându-l la o întâlnire. El, nefiind interesat, îl trimite pe prietenul său, Antonio Facaldo Cortegiatore. Din acest moment încep să se ivească tot soiul de încurcături, care mai de care mai amuzante.” (sursa)

La Pulce – Thumbs up!

Nu am avut nici cea mai vagă idee ce urmează să văd. Nu m-am interesat nici de originea și sensul titlului, nici nu am căutat vreun „spoiler”. M-am dus, adicătelea, cu temele total nefăcute. Ba chiar și cu oareșce lipsă de vlagă, cauzată de nebunia ultimelor săptămâni din viața mea. S-au întâmplat următoarele:

1.Piesa a fost ca un fel de carte care s-a deschis timid. Până ne-am obișnuit cu personajele și până am prins firul acțiunii. Adică… destul de repede.

2. Foarte bună acustica sălii, am putut savura fiecare replică (și cuvintele stâlcite ale lui Fra Luigi Pippi di Pomodoro, și vocabulele italiano-spaniolo-românești țipate de Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro)

3. Bănică pare miiic și slaaaab! Dar joacă mai bine decât mă așteptam! Comedia erorilor l-a prins foarte bine, într-un rol dublu, alternând sobrietatea lui signore Alfonso Bursucco di Pomodoro cu spiritul liber și mai puțin serios al paznicului Pulcinella, de la bordelul „Tăurașul furios”.

4. Intrările și ieșirile din scenă au fost deopotrivă bulversante și comice, s-au succedat ca un firesc al lucrurilor menținând suspansul.

5. Numele alese pentru personaje sunt geniale! Foarte relevante pentru tipul uman și extrem de ofertante în ceea ce privește comicul de nume. (Adică… matroana bordelului se numește Venera Candida di Cocodrillo? 😈 )

6. Replicile personajelor parcă poartă marca „Mălăele”, recunoscută și în unele gesturi împrumutate, parcă, din repertoriul regizorului.

7. Bogdan Mălăele nu este deloc „fiul tatei”, ci și-a câștigat un renume (cel puțin în reprezentația din seara asta) prin felul în care a dus la capăt un rol extrem de greu, al vărului „tâmpit”, Fra Luigi, cu un defect de vorbire izvorând din „thelu gulii” 😆

8. Lumea a râs. Mult! Și tare! Uneori am suprins și pe actori tremurând din umăr și abia stăpânindu-și hohotele. Și cred că tocmai ăsta este rolul unui teatru de comedie care se respectă: să te scoată din universul cotidian și să te facă să uiți de orice altceva din jurul tău.

9. Improvizație exact câtă trebuie și, mai ales, la locul ei.

10. După aplauzele de la final și reacția unei săli pline, cred că și actorii au avut o seară minunată!

Această prezentare necesită JavaScript.

 În loc de concluzie

O singură bubă aș avea. Da, este clar, biletele s-au vândut mai ales pentru că trupa a scos la înaintare „artileria grea”: Popeasca și Bănică. Și s-a văzut că ei (mai ales el) au fost preferații publicului. Totuși, piesa a pus în valoare interpretări magistrale ale fiecăruia dintre actorii de pe scenă! În egală măsură au meritat aplauzele cu toții. Mi s-a părut ușor nedrept că au existat doar două buchete de flori, doar pentru primele roluri…

Una peste alta, gașca s-a simțit extraordinar. Nu am mai râs de multă vreme cu lacrimi! Și îmi era dor de râsul colorat al colegei Andreea! 😆

Cred că mai vreau!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 20, 2018 în De interes general, Păreri

 

Etichete: , , , , , ,

9 din… 39

Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să lungești o zi din viața ta la infinit? Să-i cumperi ore și să o storci de fiecare secundă într-un mod în care să te țină cu sufletul le gură. Să îți dorești atât de mult să NU se termine pentru că ai senzația că o pierzi pentru totdeauna. Și într-un fel, așa și este, căci se stinge la apus și dispare. Iar apoi ți-e ciudă că ai irosit-o cu lucruri atât de nesemnificative încât aproape ai ratat bucuriile pe care ți le-a adus.

În fiecare an, aceeași zi. Aceeași senzație și aceleași așteptări, iar uneori aceleași trăiri. Contradictorii, poate, dar la fel de intense.

Acum ceva vreme mă contraziceam cu un om drag despre cât de importantă este sau nu ziua de naștere. I-aș spune și acum, la fel ca atunci, că indiferent cât de multe așteptări îți sunt înșelate, cred că propria aniversare este un dar pe care l-ai primit la începutul existenței tale. Și de care trebuie să te bucuri de fiecare dată când constați că acest dar îți este înnoit. Vârsta? Ar trebui să conteze mai puțin câți ani au trecut și mai mult faptul că ai șansa de a aștepta cu sufletul la gură răsăritul acela care îți aduce fluturi în stomac. All over again!

Despre 9-le de astăzi, în liniște. Cu regretul că nu am făcut nici anul acesta exact ceea ce mi-ar fi plăcut. Și cu dorul trecutului care s-a scurs cu prea mare repeziciune. Dar și cu bucuria de a fi avut o confirmare că existența proprie nu a fost inutilă. Un fel de „reminder” că există oameni cărora le-am atins aripile. Iar asta mă face să simt că 39 nu înseamnă doar o goană printre griji cotidiene, ci și urme care au rămas întipărite în sufletele celor pe care i-am întâlnit de-a lungul călătoriei.

Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.32Screen Shot 2018-02-09 at 23.07.50

Mulțumesc!

Yes! 9 REALLY IS a magic number! I should remember that more often!

♥♥♥

 
6 comentarii

Scris de pe Februarie 9, 2018 în Despre viață

 

Etichete: , , ,

Lisabona, în trei

S-a decis un experiment: cum ar fi să vezi lumea cu două cele mai bune prietene, drept cadou de ziua ta?

poza lisabona

Nu știu dacă prietena mea a avut așteptări când a plănuit toată tărășenia, nu știu dacă a făcut vreo analiză SWOT serioasă când a decis să cumpere biletele și nici dacă are vreo urmă de regret. Cert este că schimbarea prefixului a fost pentru ea cu altfel de… „surle și trâmbițe”. Cu siguranță, de neuitat!

Experimentul a însumat mai multe experiențe, care mai de care mai diferite, mai trăsnite sau uimitoare. Primul zbor cu avionul, prima plecare în formula „trio divas”, prima ieșire mai lungă, departe de casă, cu toate implicațiile.

… de-a lungul și de-a latul…

Am avut 5 zile de străbătut Lisabona în lung și în lat. Am savurat imaginea pitorească a străzilor pietruite din cartierul Alfama. Am analizat celebrele piese ceramice colorate, care împodobesc clădirile vechi. Am văzut muzee, monumente, clădiri istorice, palate, grădini, turnuri, biserici.

Ne-am încărcat de emoție, cultură, admirație și am rămas cu gurile căscate. Ne-am plimbat cu toate mijlocele de transport și ne-am minunat cum de la alții se poate. Ne-am rătăcit cu vestitul tramvai galben numărul 28.

lisa2

Ne-am spălat mâinile în râul Tejo, după ce ne-am lămurit unde ne aflăm pe hartă. Apoi l-am urmărit ca să vedem unde se duce el, râul, când se duce.

lisa 4

Am savurat câte o porție de „pastel de nata”, cu gândul la minunile lui Santo Antonio!

… până la capătul lumii…

Și ne-am trezit, la ceas de seară întârziată, la capătul lumii: cel mai vestic punct al Europei continentale. Locul unde valurile spală stâncile și unde oameni celebri au lăsat un semn al trecerii lor: „Onde a terra acaba e o mar começa”.

Lumea văzută de sus…

Mai întâi mică, văzută prin geamul avionului. Apoi de pe vârfurile înalte ale Sintrei. Nu ne-am săturat, așa că am urcat în Turnul din Belem și în Elevador Santa Justa. Ca să fie cireașa de pe tort, am ales și „one way trip” cu telecabina, de-a lungul râului Tejo.

Apoi am avut întâlnire cu cerul și cu povestea stelelor, la Planetariu.

… și lumea de jos…

Am coborât după Dante în Infern, în Fântâna Inițierii din Quinta da Regaleira. De acolo, am urmat galeriile subterane și am ieșit la lumină. Și la apă!

isa2l3455

Am vrut să cunoaștem lumea adâncurilor și ne-am oprit la Acvariul din Lisabona.

Am (de)gustat Lisabona…

Vinul roșu de Porto, fructele de mare, dulciurile tradiționale și acordurile de Fado….

Mulțumesc pentru experiența de neuitat! Și pentru prietenie. Și pentru momentele fabuloase! Să fii sănătoasă și să… mai facem! 😀

lisq 21

 

 
8 comentarii

Scris de pe Februarie 8, 2018 în Călătorii

 

Etichete: , , , , ,

Când mama e suporter

Dacă-l întrebi ce vrea să facă, indiferent de momentul zilei, anotimp sau prilej va spune fără să clipească: FOTBAL! Să ne-nțelegem, am stat suficient timp în preajma copilului meu cât să-mi dau seama de faptul că printre nenumăratele calități și abilități NU se numără acelea de fotbalist. Dar din respect pentru alegerile lui (ca să fiu în rând cu cele mai bune practici de parenting), am dat îngăduitoare din cap. Bine, și pentru că nu prea m-am mai putut eschiva la un moment dat. 😀

După ce mi s-au năruit speranțele că ar putea să-i treacă această pasiune, la fel cum i-a trecut și dorința de a se face constructor și profesor (Doamne, ferește!) am acceptat să înceapă antrenamentele. Ca un părinte de modă veche, care a copilărit cu dinozaurii, am impus condiții: nu renunțăm la orele de înot și nu renunțăm la școală, oricât de tentant ar fi! Nu cred că a auzit din tot ce i-am turuit, în afară de DA-ul meu pentru fotbal. Acest lucru i-a dat o stare de fericire, de parcă i-aș fi adus cadou ultima marcă de telefon Samsung. Radia! Îi simțeam inimioara tremurând de emoție că în sfârșit se apucă și el de antrenamente serioase. De partea celalată a baricadei, am început rugăciunile ca Prințul să realizeze repede că fotbalul făcut la antrenamente nu e același cu cel din fața blocului și că, ostenit, va renunța. Încă e prematur să văd vreun rezultat al rugăciunilor mele!

[Primul antrenament. Mă uitam la el cu coada ochiului ca să nu se supere că îl spionez. Părinții nu au voie în sală decât prima dată. Cât să înțeleagă cum stau lucrurile. Prințul era ușor stingher. Și pentru că nu avea echipament verde ca al celorlalți, și pentru că nu cunoștea pe nimeni, și pentru că era prima zi și nu avea idee ce trebuie să facă, în timp ce coechipierii loveau mingea cu siguranță și pricepere. A fost unul dintre acele momente în care l-am simțit vulnerabil și m-am temut să nu fie afectat emoțional. Nu aș fi vrut să se simtă neputincios sau dezamăgit. Pe de altă parte, am simțit și mai acut că el crește și că face pași (prea) mari spre alte vârste, spre independență.]

Ieri primesc un telefon de la antrenor. E meci. Să vină și el. WTF! zic. Copilul are trei zile de antrenament și nu e vreun geniu nedescoperit într-ale fotbalului. Rațiunea îmi șoptește: cu siguranță îl cheamă ca să se obișnuiască cu atmosfera, să-și susțină coechipierii și să observe cum se joacă. Dar destinul ne-a rezervat alte surprize pentru ziua de azi!

  1. Meciul nu era meci. Era un întreg campionat! Prin urmare, nu s-a terminat la 12, cum speram, ci ne-a spulberat toate planurile făcute pentru întreaga zi de sâmbătă.
  2. Prințul nu a fost chemat ca asistent, ci a intrat în toate drepturile cu echipament oficial cu tot. Rezervă la prima echipă, titular la a doua, că tot nu erau oameni.
  3. Toate echipele înscrise aveau în spate luni sau ani de antrenament. Prin urmare, meciurile lor păreau un fel de măcel pus la cale în urma unei conspirații închipuite.
  4. Copilul meu se simțea extraordinar de bine în ciuda tuturor acestor condiții! Nimic din căderea psihică a marilor campioni înfrânți, nicio lacrimă vărsată și, spre disperarea mea, nici o dorință de a pleca acasă mai devreme!

Această prezentare necesită JavaScript.

De la 11 la 16 am trecut prin diferite stări. De la glume și ironii, la implicare de pe margine, apoi la o dorință stranie de a strânge pe cineva de gât dacă meciurile nu se terminau mai repede.

Pe margine, părinți, antrenori și droaie de copii mai mari sau mai mici. Am înțeles de ce părinții nu au voie la antrenamente! Uneori își asumă niște roluri care îi depășesc și uită că nu ei sunt antrenori! Ba mai mult, unii instigă la violențe sau urlă nepermis de agresiv la propriii copii sau la ai altora. La primul meci i-am privit cu o sprânceană ridicată, știind că voi fi total neimplicată emoțional, că doar copilul nu a venit decât să joace o amărâtă partidă de fotbal, nu e campionat intergalactic! Doar că treptat lucrurile au luat o întorsătură neașteptată:

Dă mai tare în mingea aia, mă, copile!!!

Auch! Aia era vocea mea??? De unde au ieșit cuvintele astea? M-am trezit tremurând pe marginea terenului unde copilul meu juca deja al treilea meci pe ziua în curs.

Mișcă-te! Fă marcaj! Ce faaaci? Te sperii de mingea aia??? Șutează! Așa! Așaaaaaa! Haaaai! Du-teee! Aaaaaaah!

WTF??? M-am transformat! Mă uit speriată de mine însămi spre consort! La fel de agitat:

Dacă nu-și schimbă atitudinea, nu-l mai las să joace meciul următor! Ce cauți acolo? Vino mai în față! Bagă-te la minge!

Huh? Ne uităm la antrenor. Era la telefon. Mai bine, poate nu ne-a auzit. Mă întorc spre ceilalți părinți. Ori erau căliți de la meciurile anterioare, ori se consolaseră deja că echipa a doua nu are nicio șansă să facă față uraganului alb venit de la Botoșani! Ne uităm la copil. Cu sprânceana ridicată, ne apostrofa din privire: părinți nebuni, urlă aiurea de parcă ar fi ei înșiși în teren!

La final, avea un zâmbet mare pe față, deși au primit goluri cât pentru tot campionatul la un loc. Rupt de oboseală din cauza alergăturii, roșu la față și transpirat declară fericit:

Mâine dimineață avem ultimul meci!

 
2 comentarii

Scris de pe Noiembrie 4, 2017 în Despre copii

 

Etichete: , , , , , ,

 
Cosmisian's Blog - Gânduri Neinfinite

Neoproză „smart emotional”

Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Thaumaturge

talk about candles, circles, planets, stars, bananas, chants, runes and the importance of having at least four good meals every day”

Machete didactice

machetedidactice.com

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Un blog de poveste

Oborul cu fantezii

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice